Contracte -litigii cu profesioniştii. . Jurisprudență Contracte
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 234A din data de 08.02.2018
. Domeniu: Contracte -Litigii cu profesioniștii.
Clauze abuzive. Noțiunea de consumator în înțelesul legii 193/2000
Dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 definesc noțiunea de "consumator"; ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 234 A din 08.02.2018)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă la data de 11.11.2015, sub nr. 40564/3/2015, reclamantul B.A. în contradictoriu cu SC NBG L IFN SA a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună constatarea nulității absolute a clauzei privind renunțarea la beneficiul de discuțiune si diviziune și implicit anularea contractului de fidejusiune nr.5729/04.08.2011 Anexa nr. 4 la contractul de leasing financiar nr. 32154/03.08.2011, precum și anularea popririlor înființate, a procesului-verbal de cheltuieli, a tuturor formelor de executare efectuate, precum și a titlurilor executorii ce stau la baza dosarului de executare nr. 233/2013 al S C P E J D., C. &A, executare începută la cererea creditoarei SC NBG L IFN SA.
Prin sentința civilă nr. 1349 din 13.04.2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția Civilă, în dosarul nr. 39578/3/2016, a respins cererea reclamantului de a se lua act de renunțarea sa la judecată, astfel cum a fost susținută la termenul de judecată din 20.09.2016, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată, de reclamantul B.A., în contradictoriu cu pârâta NBG L IFN SA și A S SRL prin lichidator judiciar I M SRL, ca neîntemeiată.
În motivare, instanța reține că la data de 03.08.2011, s-a încheiat contractul de leasing financiar nr. 32154/03.08.2011 între SC NBG L IFN SA și SC A S SRL având ca obiect preluarea în sistem de leasing financiar a dreptului de folosință și posesie a imobilului apartament nr. 1 situat în București, str. N…, nr. …, sector 1, având nr. cadastral 24201/1/1 și înscris in CF nr. 100599 a loc. București sector 1, a locului de parcare nr. 6 având nr. cad. 24201/1/12 și înscris în CF nr. 100610, a boxei nr. 3 având nr. cad. 24201/1/15 si înscrisa în CF nr. 100613, precum și a imobilelor teren având nr. cad 24201/2 și înscris in CF 99002 și nr. cad 24201/3 înscris în CF 99003.
Concomitent cu semnarea contractului de leasing menționat mai sus a fost încheiat si semnat contractul de fidejusiune nr. 5729/04.08.2011 Anexa nr. 4 la contractul de leasing financiar nr. 32154/03.08.2011 intre NBG L IFN S.A. - în calitate de Finantator-Creditor, SC A S SRL - în calitate de Debitor principal si B.A. - în calitate de Fidejusor.
Totodată, tribunalul reține că în contratul de leasing financiar societatea SC A S SRL era reprezentată legal de către reclamantul din speța de față. De asemenea, se constată că împotriva reclamantului a fost declanșată executarea silită de către creditor.
Instanța reține că deși reclamantul B. este persoană fizică, se observă că la încheierea contractelor de leasing și de fidejusiune în litigiu, el nu a acționat în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, ci, dimpotrivă, le-a semnat în calitate de reprezentant al societății SC A S SRL, deci în exercitarea unei activități comerciale, de administrator statutar al acestei societăți comerciale, respectiv în calitate de fidejusor, garant personal al debitorului principal, deci tot în exercitarea unei activități comerciale, garantând plata unei datorii a profesionistului.
Referitor la sfera noțiunii de consumator există deja o jurisprudență a CJUE.
În legătură cu aspectul dacă o persoană fizică ce se angajează să garanteze obligațiile pe care o societate comercială le-a contractat față de o instituție bancară în temeiul unui contract de credit poate fi considerată drept "consumator"; în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, CJUE a arătat că, deși poate fi descris, în ceea ce privește obiectul său, ca fiind un contract accesoriu în raport cu contractul principal din care a izvorât datoria pe care o garantează, un astfel de contract de garanție sau de fideiusiune se prezintă, din punctul de vedere al părților contractante, ca un contract distinct, din moment ce este încheiat între alte persoane decât părțile la contractul principal. Prin urmare, părțile la contractul de garanție sau de fideiusiune sunt cele în raport cu care trebuie apreciată calitatea în care au acționat.
Potrivit jurisprudenței, noțiunea "consumator";, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are un caracter obiectiv și trebuie apreciată având în vedere un criteriu funcțional, care constă în a aprecia dacă raportul contractual în cauză se înscrie în cadrul unor activități străine de exercitarea unei profesii. În cazul unei persoane fizice care a garantat executarea obligațiilor unei societăți comerciale, revine astfel instanței naționale obligația de a stabili dacă această persoană a acționat în cadrul activității sale profesionale sau în virtutea unor raporturi funcționale pe care le are cu respectiva societate, cum ar fi administrarea acesteia sau o participație la capitalul său social care nu este neglijabilă, sau dacă a acționat în scopuri personale.
În concluzie, CJUE a statuat că articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că această directivă se poate aplica unui contract de garanție imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică și o instituție de credit în vederea garantării obligațiilor pe care o societate comercială le-a contractat față de instituția respectivă în temeiul unui contract de credit, în cazul în care această persoană fizică a acționat în scopuri care nu intră în cadrul activității sale profesionale și nu are un raport de natură funcțională cu societatea menționată.
Instanța de fond face referire la practica CJUE, respectiv Hotărârea Asbeek Brusse și de M__ Barabito, Hotărârea Benincasa (C-269/95, punctul 16), Hotărârea Česká spořitelna (C- 419/11, punctul 40).
Tribunalul reține că reclamantul B. are legături strânse cu societatea, legături care au o natură profesională ce îl exclude din sfera noțiunii de consumator care acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale. În cauză, instanța apreciază așadar că nu sunt aplicabile dispozițiile legale invocate de reclamant. Nu există nicio încălcare a dispozițiilor legale edictate de lege, în condițiile în care reclamantul este si profesionist, negociind clauzele contractuale pentru entitatea comerciala. Este evident ca nu se poate face abstracție de calitatea de profesionist a reclamantului, care a semnat în aceasta calitate. Unul din motivele principale care au stat la baza oferirii fidejusiunii a fost chiar calitatea acestuia de reprezentant al persoanei juridice, in cauza nefiind incidente disp. art.4 din Legea invocata, deoarece acesta a negociat contractual in calitate de profesionist.
În plus, conform art. II. 2 din contractul de fidejusiune, debitorul are posibilitatea sa ceara restituirea eventualelor pierderi de la societatea pe care a garantat-o.
La aliniatul 3 al aceluiași articol, părțile au confirmat ca reclamantul este membru decizional si executiv, cunoscând pe deplin situația financiara a persoanei juridice, care însă după cca 1 an si jumătate și-a solicitat insolventa.
Faptul că, între timp reclamantul invocă faptul că nu mai are calitatea de asociat nu prezintă relevanță în speță.
Prin urmare, tribunalul apreciază ca întemeiate apărările formulate de pârâtă, prin întâmpinare.
În ceea ce privește cererea reclamantului de a se lua act de renunțarea sa la petitul privind rectificarea intabulării, instanța constată că nu s-a depus la dosar în concret un mandat special pentru un astfel de act de dispoziție și prin urmare nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 406 C.proc.civ., pentru a se lua act de renunțarea la judecată.
Pe fondul acestui petit și a cererii noi, tribunalul constată că este neîntemeiat, nefiind indicate motive în fapt și în drept care să fundamenteze această cerere și prin prisma cărora instanța să aprecieze în sensul dorit de reclamant.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul B.A., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii în sensul admiterii cererii de chemare in judecata așa cum a fost formulata si constatării ca fiind clauze abuzive, in condițiile Legii nr. 193/2000, a clauzelor privind renunțarea la beneficiul de discuțiune si beneficiul de diviziune, respectiv constatării nulității absolute a acestor clauze, si, pe cale de consecința constatarea nulității absolute a Contractului de fidejusiune nr. 5729/04.08.2011, pentru argumentele invocate in cererea principala, pe de o parte dar si pentru motivele din apel.
I. In ceea ce privește aplicabilitatea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre profesioniști si consumatori, se arată că reclamantul a semnat contractul de fidejusiune nr. 5729/04.08.2011 in calitate de persoana fizica care, in temeiul unui contract care intra sub incidența prezentei legi, acționează in scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Este mai mult decât evident ca garantarea unui contract de leasing financiar este in afara sferei sale de activitate si deci, calitatea sa contractuala de fidejusor se circumscrie definiției consumatorului data de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 139/2000.
II. In ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor de renunțare la beneficiul de discutiune si beneficiul de diviziune, acesta izvorăște din faptul ca ele nu au fost negociate direct cu reclamantul. Contractul de fidejusiune nr. 5729/04.08.2011 nu cuprinde nicio clauza contractuala privitoare la renunțarea la beneficiul de diviziune si discuțiune, singura referire fiind făcută doar in contractul de leasing financiar nr. 32154/03.08.2011.
III. In ceea ce privește beneficiul de discuțiune, potrivit art. 2294 Cod civ., renunțarea la acesta se poate face doar in mod expres. Or, contractul de fidejusiune ce face obiectul prezentei judecați, nu are nicio referire la cele doua beneficii, de discuțiune si de diviziune;
IV. In ceea ce privește sancțiunea aplicabila ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor, consideră că, deși Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute. Astfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.
V. In ceea ce privește constatarea nulității absolute a Contractului de fidejusiune nr. 5729/04.08.2011, consideră ca ne aflam in ipoteza reglementat de art. 7 din Legea nr. 193/2000, in măsură in care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit sa ceara rezilierea contractului, putând solicita, după caz, si daune-interese.
Intimata NBG L IFN S.A. (fosta SC E L IFN SA), a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea apelului formulat ca neîntemeiat si menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinica si legala.
Pe cale de excepție, invocă tardivitatea formulării apelului, ca urmare a nerespectării termenului legal de formulare a caii de atac.
În motivare se arată că pentru a garanta executarea obligațiilor de către societatea pe care o deținea si o conducea, apelantul reclamant a fost de acord cu constituirea unei garanții personale si semnarea contractului si in calitate de Fidejusor.
B.A. nu a acționat in afara activităților comerciale si nu a semnat contractele in calitate de consumator. A solicitat finanțarea in numele societății A S SRL, bunul fiind utilizat in scopul si activitatea comerciala a societății utilizatoare.
Tentativa de dedublare încercata de reclamant este vădit nefondata: in calitate de administrator avea cunoștințele si aptitudinile necesare sa negocieze si sa contracteze in numele societății A S SRL, in calitate de Fidejusor nu a mai avut aceste posibilități.
Apelantul a renunțat in mod expres la beneficiul de discuțiune si la beneficiul de diviziune.
La termenul din data de 8.-2. 2018 Curtea a excepția tardivității declarării apelului, reținând că la data de 06.09.2017 s-a efectuat comunicarea hotărârii apelate, conform dovezii aflate la fila 152 dosar fond către apelant, iar apelul s-a înregistrat pe data de 10.10.2017, dar a fost depus la poștă conform plicului de la fila 5 din dosarul de apel la data de 09.10.2017, fiind respectat termenul de 30 de zile întrucât data de 07.10.2017 pica într-o zi de sâmbătă.
Analizând apelul prin raportare la motivele de apel invocate, Curtea urmează să-l respingă ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Curtea reține, pe de o parte, că instanța de fond a apreciat în mod corect asupra situației de fapt.
1. În ce privește motivul de apel referitor la aplicabilitatea Legii nr.193/2000, Curtea reține că în mod corect instanța de fond a apreciat că dispozițiile acestei legi nu sunt aplicabile în cauză prin raportare la împrejurarea că, deși reclamantul este persoană fizică, la încheierea contractelor de leasing și de fideiusiune în litigiu el nu a acționat în scopuri dinafara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, ci dimpotrivă, le-a semnat în calitate de reprezentant al societății SC A S SRL, garantând plata unei datorii a profesionistului. Așadar, în calitatea sa de administrator al societății, apelantul reclamant nu poate fi consumator prin raportare la actele juridice de garantare a plății datoriilor profesionistului.
Dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 definesc noțiunea de "consumator"; ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
Conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În mod constant practica CJUE, în legătură cu aspectul dacă o persoană fizică ce se angajează să garanteze obligațiile pe care o societate comercială le a contractat față de o instituție bancară în temeiul unui contract de credit poate fi considerată drept "consumator"; în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, este în sensul că este necesar să se arate că, deși poate fi descris, în ceea ce privește obiectul său, ca fiind un contract accesoriu în raport cu contractul principal din care a izvorât datoria pe care o garantează [a se vedea, în contextul Directivei 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale (JO L 372, p. 31, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 188), Hotărârea Dietzinger, C 45/96, EU:C:1998:111, punctul 18], un astfel de contract de garanție sau de fideiusiune se prezintă, din punctul de vedere al părților contractante, ca un contract distinct, din moment ce este încheiat între alte persoane decât părțile la contractul principal. Prin urmare, părțile la contractul de garanție sau de fideiusiune sunt cele în raport cu care trebuie apreciată calitatea în care au acționat.
În mod corect instanța de fond a reținut că reclamantul B. are legături strânse cu societatea, legături care au o natură profesională ce îl exclude din sfera noțiunii de consumator care acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale. Unul din motivele principale care au stat la baza oferirii fidejusiunii a fost chiar calitatea acestuia de reprezentant al persoanei juridice, in cauza nefiind incidente disp. art.4 din Legea invocata, deoarece acesta a negociat contractual in calitate de profesionist.
În plus, conform art. II. aliniatul 3 din contract părțile au confirmat ca reclamantul este membru decizional si executiv, cunoscând pe deplin situația financiara a persoanei juridice.
În mod corect apreciază instanța de fond că faptul că, între timp reclamantul invocă faptul că nu mai are calitatea de asociat nu prezintă relevanță în speță.
Prin urmare, nu poate fi considerată consumator persoana juridică, care a încheiat contractul de leasing cu intimata și, in egală măsură nu poate avea calitatea de consumator fidejusorul, reprezentant al societății, care și-a asumat obligația de garantare a plății ratelor de leasing ce revin persoanei juridice, în condițiile stipulate în contractul de leasing.
Pe cale de consecință, reținând neaplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii nr.193/2000, Curtea nu va mai analiza motivele 2, 4-5 de apel, respectiv restul argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată, care se referă la condițiile de constatarea a caracterului abuziv al clauzelor contractuale în temeiul acestei legi.
3. Mai susține apelantul că în ce privește beneficiul de discuțiune, potrivit dispozițiilor art.2294 cod civil renunțarea se poate face doar în mod expres iar contractul dedus prezentei judecăți nu are nicio referire în acest sens.
Curtea constată, cu privire la acest aspect, că în cererea de chemare în judecată nu se invocă acest motiv de nulitate, acesta neputând fi invocat direct în apel, prin raportare la dispozițiile art.478 alin.3 Cod procedură civilă, potrivit cu care în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. Or, în speță, prin cererea de apel apelantul adaugă un nou motiv de nulitate a contractului de fideiusiune, în contextul în care acesta nu a fost invocat în cererea de chemare în judecată.
Având în vedere motivele anterior expuse Curtea urmează să respingă apelul ca nefondat.
| ← Contracte -litigii cu profesioniştii. . Jurisprudență Contracte | Litigii cu profesionişti. . Jurisprudență Contracte → |
|---|
