Contracte. răspundere civilă contractuală. incidenţă prioritară faţă de răspunderea contractuală.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 410A din data de 01.03.2018
Domeniu: Contracte. Răspundere civilă contractuală. Incidență prioritară față de răspunderea contractuală.
Principala distincție între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală este dată de izvorul obligației încălcate. Dacă este vorba de o obligație asumată printr-un contract, este incidentă răspunderea contractuală. În schimb, dacă obligația încălcată este una legală, intervine răspunderea civilă delictuală.
Întrucât se invocă, în esență, încălcarea pretinsei obligații a intimatei-pârâte de a transfera apelantei-reclamante dreptul de proprietate asupra autovehiculului, obligație asumată prin înțelegerea dintre părți, discuțiile nu pot fi purtate decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, iar nu delictuale. Faptul că obiectul acțiunii constă în restituirea sumei reprezentând prețul achitat de către apelanta-reclamantă nu plasează chestiunea pe tărâm delictual.
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 410 A din 01.03.2018)
I. Hotărârea primei instanțe:
Prin sentința civilă nr.7956/15.12.2016, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr.42837/3/2015, instanța a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta T. (fostă B.) M.T., în contradictoriu cu pârâta SC D B SRL, și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 14.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că din factura nr.31100880 emisa la data de 26.11.2013 reiese ca pârâta SC D B SRL a achiziționat de la vânzătorul P A U SRL autoturismul marca Mercedes-Benz de tip ML 350 Blue TEC 4M. Prețul bunului mobil anterior identificat a fost achitat în întregime la data de 29.11.2013, în chitanța emisă de către vânzător (nr.590075/29.11.2013) menționându-se că s-a încasat de la societatea D B SRL suma de 66.440 euro.
Din corespondența purtată în perioada 19 noiembrie 2013-29 decembrie 2013 între reclamantă și prepusul vânzătoarei P A - agentul de vânzări S.Z. - se observă că această parte procesuală a întreprins toate operațiunile premergătoare achiziționării vehiculului, transmițând vânzătorului înscrisurile necesare perfectării vânzării-cumpărării și recepționând ulterior comanda, factura proforma. De asemenea, reclamanta este cea care s-a deplasat în Ungaria pentru recepționarea autoturismului, fiind persoana căreia i s-a predat acest bun mobil.
De altfel, pentru mijlocirea acestei operațiuni de vânzare-cumpărare și reprezentarea sa în fata P A, reclamanta și soțul său T.C.G. au fost împuterniciți de către societatea pârâtă, la dosarul cauzei fiind înfățișate cele doua procuri emise de către administratorul pârâtei.
Ulterior dobândirii sale, autovehiculul a fost utilizat în exclusivitate de către reclamantă, fiindu-i emisă o împuternicire în acest sens de către pârâtă.
Cum prin hotărârea adunării generale a asociaților SC D B SRL, adoptată la data de 29.10.2015, s-a decis revocarea dreptului de folosință al reclamantei asupra autovehiculului în cauză, măsură ce i-a fost notificată la data de 29.10.2015, punându-i-se în vedere totodată predarea de urgență a autoturismului, reclamanta a solicitat instanței, prin cererea promovată, astfel cum a fost restrânsă, stabilirea răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, cu obligarea subsecventă a sa la repararea prejudiciului ocazionat, reprezentat de prețul de achiziție al mașinii, în cuantum de 66.440 euro.
S-a constatat că pârâta a susținut că banii necesari achiziționării autoturismului Mercedes Benz 350 au fost remiși soțului reclamantei odată cu procura și provin din fondurile societății, aceasta din urma fiind creditată de către asociatul T.C.I., fiind direcționate în acest mod dividendele obținute de la SC C&L G I SRL. Instanța a reținut însă că martora audiată în cauză a susținut că suma de bani ce reprezintă prețul de achiziție al autoturismului constituie propriile economii ale reclamantei, aceasta din urma dorindu-și nespus de mult dobândirea acestui vehicul. În continuare, martora a învederat instanței că dl. T.C. a recunoscut în cadrul unei întâlniri organizate de către ea în speranța unei soluționări amiabile a diferendului, ca mașina aparține reclamantei, fiind platită integral de către aceasta din urmă.
A mai reținut instanța că aceste afirmații ale martorei se coroborează cu probatoriul ce a mai fost administrat în cauză, prin extrasul de cont emis de către BCR pentru perioada 01.01.2010-25.02.2015 probându-se debitarea contului cu suma de 1.640.000 lei la data de 07.03.2013, iar la data de 28.11.2013 au fost retrași din același cont 92.300 lei. În condițiile în care prețul autoturismului a fost plătit la data de 29.11.2013, instanța s-a socotit îndreptățită să concluzioneze, pe baza tuturor elementelor probatorii, că reclamanta a achitat din propriul său patrimoniu costul acestui bun.
S-a mai constatat, pe baza furnizării de informații extinse emise la data de 11.08. 2016 de către ORC-TB, că reprezentantul legal al pârâtei, dl. T.C.I., este împreuna cu reclamanta asociat în societatea SC C&L G I SRL, fiecare deținând cota de 50% din capitalul social. Aceasta relație de proximitate dintre familia T. și reprezentantul legal al pârâtei a fost confirmată de către martora ascultată în cauză, care cunoștea toate aceste persoane de circa șase ani. Prin urmare, contrar susținerilor reclamantei expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în răspunsul la interogatoriu, instanța a reținut că reclamanta este cea care a efectuat această propunere asociatului pârâtei, afirmațiile martorei fiind confirmate și de corespondența electronică derulată între reclamantă și agentul de vânzări S.Z., în mesajul emis în data de 19.11.2013 acesta din urmă informând reclamanta de obligativitatea menționării aceleiași persoane atât pe factura fiscală, cât și pe documentele de înregistrare a vehiculului.
În opinia primei instanțe, împrejurarea că, ulterior cumpărării, autoturismul a fost întrebuințat de către reclamantă cu titlu gratuit, cu permisiunea pârâtei, cu toate ca aceasta este un organism privat ce-și desfășoară activitatea în scopul obținerii de profit, faptul că în numărul de înmatriculare preferențial este înscris prenumele fiicei reclamantei, T.T.-D., constituie elemente suplimentare care îndreptățesc instanța să aprecieze că această achiziție a fost efectuată de către reclamantă și înscrisă în calitate de cumpărătoare pârâta pentru a se sustrage în acest mod de la plata taxei pe valoare adăugată.
A reținut instanța că reclamanta a ales calea răspunderii civile delictuale pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului său însă, deopotrivă, a reținut că în sistemul nostru juridic răspunderea civilă delictuală este subsidiară răspunderii civile contractuale, reclamantul neavând un drept de opțiune între aceste două modalități de pedepsire a faptei culpabile.
În condițiile în care reclamanta a arătat că a existat acest acord de voință între părți, iar pârâta refuză să-și îndeplinească obligațiile asumate prin contraînscris, instanța a apreciat că valorificarea pretențiilor reclamantei se poate face doar pe tărâm contractual. Atunci când prejudiciul este cauzat ca urmare a neexecutării unei obligații contractuale, creditorul poate obține reparație recurgând la instituția răspunderii civile contractuale. Numai în cazul în care nicio legătură juridică prealabilă nu existat între responsabil și victimă ori în cazul în care obligația neexecutată are o sursă legală, responsabilitatea este delictuală. Prin această dualitate se garantează principiul non-cumulului și se împiedică alegerea formei de responsabilitate voită de către reclamant. Așadar, persoanei ce se pretinde prejudiciată prin conduita celui chemat în judecată nu-i este permis să aleagă temeiul responsabilității care-i este mai favorabil.
În opinia instanței, chiar dacă s-ar reține incidența formei de răspundere solicitată de către reclamantă, fapta ilicită imputată de către reclamantă pârâtei a fost săvârșită de către ea însăși, solicitând concursul coasociatului său în cunoștință de cauză și asumându-și pe cale de consecință riscul acestei operațiuni.
Analizând caracterul ilicit al faptului generator al prejudiciului, astfel cum este relevat de către reclamantă, instanța a observat că reclamanta este autorul propunerii către pârâtă a înțelegerii pe care o apreciază ilicită, această operațiune juridică, ce s-a dovedit ulterior a-i fi păgubitoare, nefiindu-i impusă prin violenta. Din prezentarea situației de fapt s-a observat că reclamanta este cea care s-a deplasat în Ungaria, a acceptat mandatul și împrejurarea că în contractul de vânzare-cumpărare și în factura fiscală emisă pârâta va fi înscrisă la rubrica cumpărător.
S-a reținut că reclamanta pretinde că părțile au ascuns acordul lor real în spatele unui act aparent, pentru a fi evitată plata taxei pe valoare adăugată. Cum susține că ea este adevăratul achizitor al autovehiculului și nu pârâta, mobilul acestei simulații prin interpunere de persoane constând în evitarea plății impozitului indirect aferent operațiunii de vânzare-cumpărare, înțelege să se prevaleze de răspunderea civilă delictuală pentru a obține daune-interese constând în prețul autoturismului. Or, comportamentul culpabil al reclamantei este cauza preponderentă a prejudiciului ce se solicită a fi reparat prin cererea de chemare în judecată. Reclamanta a consimțit ca în înscrisurile oficiale vehiculul să devină proprietatea pârâtei, îndeplinind toate actele premergătoare și semnând în calitate de mandatar documentația remisă de către vânzător. Procedând astfel, reclamanta și-a asumat riscurile aferente operațiunii neadevărate, iar prejudiciul ce se pretinde a-i fi cauzat este într-o pondere însemnată consecința propriei fapte ilicite, motivată fiind de câștigul imediat obținut ca urmare a sustragerii sale de la plata TVA-ului datorat.
Instanța a apreciat că, acceptând cu bună-știință această operațiune ilicită, reclamanta nu poate solicita protecția ulterioară a legii pentru a obține reîntregirea propriului patrimoniu, nesocotind și prejudiciind anterior bugetul public. Așadar, obligația de a răspunde pârâta în fața justiției de actele sale este solicitată de către reclamantă, însă ea recunoaște că este coparticipant, copărtaș la această operațiune contrara legii, care i-a produs avantaje imediate, respectiv evitarea plății TVA-ului, iar împrejurarea că a recurs la acest mecanism ilegal deoarece nu dispunea de suma necesară achitării acestui impozit obligatoriu nu poate reprezenta o scuză legitimă.
În opinia instanței, faptul generator al prejudiciului fiind propria turpitudine a reclamantei, conjugată cu faptul achiesării coasociatului său la propunerea ilicită, netemeinicia demersului său procesual se impune a fi constatată și din aceasta perspectiva.
S-a reținut că prin aplicarea adagiului "nemo propriam turpitudinem allegans";, cel care se prevalează de propria turpitudine nu poate fi ascultat în justiție, ea constituind o sancțiune suplimentară eficace în cazul violării unei reguli de drept prin paralizarea acțiunii în restituire ori a celei prin care se solicita plata unor daune-interese. Această regulă de sorginte romană se impune a fi observată cu strictețe, caci ea joaca și un rol preventiv, părțile, cunoscând pericolul de care sunt amenințate, vor prefera să nu încheie convenții ilicite prin care să se aducă atingere ordinii publice și bunelor moravuri. În acest mod se va asigura protecția unor principii considerate de legiuitor ca fiind esențiale.
S-a constatat că, în speță, din probatoriul anterior analizat, precum și din propriile susțineri ale reclamantei din cuprinsul cererii sale și ulterior din răspunsul la interogatoriu, reiese că operațiunea având ca mobil disimularea adevăratului cumpărător, înscrierea unui cumpărător fictiv pentru a realiza o fraudă de natură fiscală s-a realizat de concert cu reclamanta.
Deopotrivă, reclamanta pretinde de la pârâta contravaloarea autoturismului în condițiile în care, în momentul de față, este în posesia acestui bun mobil, prejudiciul neîndeplinind, prin urmare, condiția de a fi actual, cert. Prejudiciul este unul eventual, din moment ce reclamanta nu a pierdut posesia acestui bun. Prin răspunsul la întrebarea nr. 22 din interogatoriul administrat la propunerea pârâtei, reclamanta a recunoscut că este în prezent în posesia autoturismului. Or, un prejudiciu eventual nu este reparabil, iar reclamanta nu a fost deposedată de bun pentru a putea obține reparația constând în prețul de achiziție, fiind doar notificată de către societate să predea autoturismul.
Pentru toate aceste rațiuni, instanța a considerat nefondată cererea de chemare în judecată.
Cum reclamanta este partea căzută în pretențiile sale și în culpă procesuală, în temeiul art.453 alin.1 C. Proc. Civ., au fost respinse și pretențiile sale accesorii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ce au fost efectuate pe parcursul acestui litigiu.
Suma de 14.000 lei a fost acordată de instanță pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, apreciindu-se că este îndestulătoare și potrivită în raport de valoarea pricinii și de munca depusă de avocat, conform art. 451 alin. 2 C.pr.civ.
II. Apelul declarat:
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta T. (fostă B.) M. T., solicitând schimbarea sa în tot în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, al obligării pârâtei la plata sumei de 66.440 Euro, precum și a cheltuielilor de judecată.
În motivare, apelanta-reclamantă a arătat că este asociată cu administratorul pârâtei în SC C&L G I SRL, iar în luna noiembrie 2013 s-a hotărât să-și achiziționeze o mașină, alegând autoturismul marca Mercedes Benz tip ML 350. Asociatul său, T.C.I., i-a propus să plătească reclamanta mașina cu fondurile proprii, însă la proprietar să fie trecută societatea pârâtă, întrucât astfel ar fi beneficiat de evitarea plății TVA, fiind vorba de o operațiune comercială intracomunitară, societatea putând deduce sau recupera TVA-ul. Învederează că a fost de acord cu această propunere, sub condiția intrării în legalitate în cel mai scurt timp posibil, iar la data de 29.11.2013 a achitat integral prețul autovehiculului, în cuantum de 66.400 Euro, factura și chitanța fiind emise pe numele societății pârâte, de la acea dată și până în prezent mașina fiind folosită în exclusivitate de către reclamantă. Însă, prin notificarea nr.35/08.06.2015, pârâta i-a pus în vedere că un împuternicit al său se va prezenta pentru a ridica autovehiculul.
Învederează că instanța de fond a reținut în mod corect situația de fapt, astfel cum a fost prezentată de către reclamantă, însă a greșit în ceea ce privește soluționarea în drept a cererii.
Consideră că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art.1349 Cod civil, învederând că obiectul înțelegerii nu a privit restituirea sumei de bani avansate în schimbul achiziționării autovehiculului, ci transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul pârâtei în cel al reclamantei, iar în lipsa existenței unei forme scrise, ad probationem, a înțelegerii, și față de dispozițiile art.309 alin.2 Cpc, existența înțelegerii apare ca fiind imposibil de probat, în timp ce prejudiciul în cuantum de 66.440 lei reprezintă o certitudine.
Astfel, arată că, în lipsa posibilității de probare a unui raport contractual între părți, prejudiciul profitând exclusiv pârâtei, tragerea la răspundere a acesteia poate fi realizată doar în condițiile art.1349 Cod civil.
Mai arată apelanta-reclamantă că în mod eronat a reținut prima instanță incidența principiului potrivit căruia nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină și nici să se apere valorificând un asemenea temei. Învederează că prin achiziționarea autovehiculului în numele pârâtei taxa pe valoare adăugată nu a fost achitată ca urmare a aplicării prevederilor legii fiscale. În situația în care pârâta ar fi respectat înțelegerea, cu ocazia perfectării transferului dreptului de proprietate de la pârâtă la reclamantă, ar fi fost percepută taxa în discuție. Oricum, în opinia apelantei-reclamante, sustragerea (evitarea) contribuabililor de la impunerea sau îndeplinirea unor obligații față de bugetul general consolidat nu poate avea în toate cazurile caracter de faptă ilicită, mai ales când evitarea reprezintă consecința speculării conținutului normelor juridice aplicabile în materie, fiind vorba de așa-numita "optimizare fiscală";. În condițiile în care orice contribuabil are dreptul să-și gestioneze patrimoniul astfel cum dorește, neavând obligația de a achita cele mai mari contribuții prevăzute de lege, consideră că evitarea unor impozite și taxe mai mari, prin utilizarea normelor juridice existente în materie, nu poate fi ilicită.
În drept, au fost invocate prevederile art.470 Cpc.
Prin apelul formulat nu au fost solicitate probe.
III. Apărările formulate:
Intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, intimata-pârâtă a arătat că, în condițiile în care reclamanta susține existența unei înțelegeri între părți, nu se poate prevala de dispozițiile art.1349 Cod civil, în acest sens fiind prevederile art.1350 alin.3 Cod civil. Apreciază irelevant dacă legătura contractuală poate sau nu să fie dovedită, textul legal invocat nestabilind această excepție.
De asemenea, învederează că apelanta-reclamantă nici nu a dovedit condițiile răspunderii civile delictuale. În plus, nu există un prejudiciu, iar reclamanta nu a arătat în ce constă fapta ilicită.
Mai arată că reclamanta este cea care a pretins că părțile ar fi ascuns acordul lor real pentru a fi evitată taxa pe valoare adăugată, astfel că în mod corect a reținut prima instanță că nu poate reprezenta o scuză legitimă împrejurarea că acest mecanism ar fi fost folosit pentru că reclamanta nu dispunea de suma necesară.
Totodată, arată că deși apelanta-reclamantă susține că operațiunea pe care o reclamă nu ar reprezenta un mecanism ilegal, nu a precizat care ar fi acele norme juridice care îi permit un asemenea artificiu.
Apreciază efectuată pro causa și nedovedită afirmația apelantei, efectuată pentru prima dată în apel, precum că ar fi intenționat plata acestei taxe indirecte.
Concluzionează intimata-pârâtă în sensul că prima instanță a reținut în mod corect aplicarea principiului nemo aditur propriam turpitudem allegans în raport de propriile susțineri ale apelantei-reclamante, care a recunoscut că a avut ca scop realizarea unei fraude fiscale în beneficiul său.
În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispozițiile art.205, art.471 alin.5 Cpc.
În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri.
IV. Aspecte procedurale în apel:
În apel nu au fost încuviințate și administrate probe noi.
V. Soluția instanței de apel:
Cercetând sentința civilă atacată prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea constată că aceasta este legală și temeinică, iar apelul este nefondat.
Cu titlu preliminar, Curtea observă că prin apelul formulat nu a fost contestată situația de fapt reținută de către prima instanță, apelanta-reclamantă învederând în mod expres corectitudinea acesteia, astfel că va fi însușită ca atare și de către instanța de apel.
Prima critică adusă de către apelanta-reclamantă hotărârii primei instanțe se referă la greșita neaplicare în cauză a prevederilor art.1349 Cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală. Critica este nefondată, prima instanță reținând în mod corect că acest tip de răspundere nu este incident în cauză.
Curtea constată, pe baza susținerilor apelantei-reclamante și a situației de fapt reținute de către prima instanță, că între părți a existat un acord, o înțelegere, cu privire la operațiunea de cumpărare a autovehiculului marca Mercedes Benz tip ML 350, determinată de dorința apelantei-reclamante de a evita plata către stat a taxei pe valoare adăugată. În esență, a existat o simulație prin interpunere de persoane, în cadrul căreia actul aparent este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare a autovehiculului, încheiat de către intimata-pârâtă, iar actul secret vizează calitatea apelantei-reclamante de cumpărător și proprietar. Chiar în cuprinsul cererii de apel (f.7) apelanta-reclamantă a învederat în mod expres că a fost de acord ca autovehiculul să fie menționat în acte pe numele intimatei-pârâte, deși ea însăși a achitat prețul corespunzător. De asemenea, în cuprinsul cererii de apel s-a menționat și care a fost înțelegerea reală a părților, de transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului în favoarea apelantei-reclamante (f.7 verso).
Principala distincție între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală este dată de izvorul obligației încălcate. Dacă este vorba de o obligație asumată printr-un contract, este incidentă răspunderea contractuală. În schimb, dacă obligația încălcată este una legală, intervine răspunderea civilă delictuală.
În cauza de față, întrucât se invocă, în esență, încălcarea pretinsei obligații a intimatei-pârâte de a transfera apelantei-reclamante dreptul de proprietate asupra autovehiculului, obligație asumată prin înțelegerea dintre părți, discuțiile nu pot fi purtate decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, iar nu delictuale. Faptul că obiectul acțiunii constă în restituirea sumei reprezentând prețul achitat de către apelanta-reclamantă nu plasează chestiunea pe tărâm delictual, ci contractual, întrucât pretenția dedusă judecății reprezintă tot o formă de manifestare a acestui tip de răspundere, respectiv executarea prin echivalent ori restituirea prestației executate. Prin urmare, nu se poate reține incidența răspunderii civile contractuale doar în cazul existenței unei convenții asupra restituirii sumei de bani achitate cu titlu de preț, astfel cum în mod nefondat susține apelanta-reclamantă, ci și atunci când motivul pentru care se solicită respectiva sumă este reprezentat de încălcarea unei obligații asumate printr-o convenție a părților (obligația de transfer a dreptului de proprietate asupra autovehiculului).
Mai constată Curtea și că apelanta-reclamantă nu a fost în măsură să indice vreo dispoziție legală ori vreo regulă de conviețuire socială care să fi fost încălcate de către intimata-pârâtă, pentru a putea fi vorba de o faptă ilicită specifică răspunderii civile delictuale.
Deopotrivă, pentru stabilirea formei de răspundere civilă incidente nu prezintă relevanță aspectele legate de probațiune, ci simpla existență a unei convenții între părți. Prin urmare, sunt nefondate susținerile apelantei-reclamante potrivit cărora, nefiind în măsură să probeze înțelegerea invocată, sunt incidente regulile răspunderii civile delictuale. De altfel, această susținere este contrazisă de însăși situația prezentului dosar, în care, potrivit celor reținute de către prima instanță și necontestate în apel, s-a dovedit pe deplin înțelegerea intervenită între părți și conținutul juridic al acesteia.
Pe cale de consecință, atât timp cât între părți a existat o convenție, chiar nescrisă, apelanta-reclamantă își poate valorifica drepturile ce rezultă din aceasta doar prin intermediul răspunderii civile contractuale, iar nu delictuale, față de prevederile art.1350 alin.3 Cod civil, potrivit cărora dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
Nefondată este și cea de-a doua critică adusă hotărârii primei instanțe, Curtea constatând că în mod judicios aceasta a dat eficiență juridică principiului de drept nemo aditur propriam turpitudem allegans, potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obține protecția juridică a unui drept. Din chiar susținerile apelantei-reclamante reiese că rațiunea pentru care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat pe numele societății intimate este evitarea plății TVA. Or, această atitudine contravine dispozițiilor legale în materie fiscală, fiind evident că normele care reglementează posibilitatea societăților de a deduce sau de a solicita rambursarea TVA-ului sunt destinate exclusiv acestora, neacoperind și situațiile în care se încheie operațiuni simulate pentru ca de aceste norme legale să profite și alte persoane.
Culpa vădită a apelantei-reclamante rezultă din chiar susținerile acesteia cuprinse în cererea de apel. Derularea unei operațiuni simulate, cu scopul de a beneficia de o dispoziție legală edictată în favoarea altor subiecți de drept, nu poate fi considerată o măsură licită sau de optimizare fiscală, ci contrară literei și spiritului legii, precum și principiului bunei-credințe. Prin urmare, în mod judicios prima instanță a aplicat principiul anterior enunțat, împiedicând astfel reclamanta să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obține protecția juridică a dreptului dedus judecății.
Cât privește faptul că s-ar fi perceput TVA-ul cu ocazia transferului de proprietate care ar fi operat între părți dacă înțelegerea ar fi fost respectată, Curtea constată că acest aspect ar fi ulterior convenției părților și, prin urmare, fără capacitatea de a înlătura scopul ilicit avut în vedere la momentul acordului de voință.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că în mod legal și temeinic prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, astfel că apelul este la rândul său nefondat, și a fost respins ca atare, conform art.480 alin.1 Cpc.
Deși prin cererea de apel și prin întâmpinare părțile au solicitat cheltuieli de judecată aferente fazei procesuale a apelului, la ultimul termen de judecată au învederat că vor solicita astfel de cheltuieli pe cale separată, motiv pentru care Curtea nu s-a pronunțat asupra unei atare cereri.
| ← Plângere contravenţională. Jurisprudență Plângeri prealabile | Contracte - accesorii calculate ca urmare a nerecuperării... → |
|---|
