Contravaloare folosinţă spaţiu. Prescripţia dreptului material la acţiune.
| Comentarii |
|
Tribunalul BUCUREŞTI Decizie nr. 2617 din data de 21.06.2013
Tribunalul București
Secția a VI a Civilă
Decizie relevantă trimestrul III 2013
Contravaloare folosință spațiu. Prescripția dreptului material la acțiune.
Recurs
Decretul 167/1958 art. 3 alin. l OG 92/2003 - art. 1 alin. 2 - art. 1 alin. 4
Pentru determinarea termenului de prescripție aplicabil în speță trebuie avute în vedere prevederile art. 9 alin. 1 din OG 92/2003. întrucât veniturile realizate din încheieri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale, astfel cum sunt acestea definite de art. 21 Cod de procedură fiscală, sunt aplicabile dispozițiile Decretului 167/1958 în privința stabilirii termenului de prescripției a dreptului material la acțiune.
TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI A CIVILĂ, DECIZIA CIVILA NR. 2617din 21.06.2013
Prin sentința civilă nr. 15695/08.11.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr.48557/301/2010, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința contravalorii folosinței spațiu aferentă lunilor septembrie 2007 - noiembrie 2007 în cuantum de 3363,18 lei, a TVA-ului aferent în cuantum de 663,24 lei, a majorărilor de întârziere în cuantum de 1729,32 lei și a majorărilor de întârziere aferente TVA-ului restant în cuantum de 85,46 lei, a fost respinsă cererea în privința acestor creanțe, ca prescrisă, a fost admisă în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta CGMB -în contradictoriu cu pârâta SC A SRL, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15157,26 lei reprezentând contravaloare folosință spațiu aferentă perioadei decembrie 2007 - iunie 2008 și a sumei de 7272,58 euro aferentă perioadei iulie 2008 - august 2009, a sumei de 2879,88 lei TVA aferent, calculat în perioada decembrie 2007 - iunie 2008 și a sumei de 1381,80 euro TVA aferent perioadei iulie 2008 - august 2009, a sumei de 3925,55 lei reprezentând majorări de întârziere aferente folosinței spațiului pentru perioada decembrie 2007 - iunie 2008, a sumei de 3076,61 euro reprezentând majorări de întârziere aferente folosinței spațiului pentru perioada iulie 2008 - august 2009 și a sumei de 189,81 lei reprezentând majorări de întârziere aferente TVA restant, pentru perioada decembrie 2007 - iunie 2008 și
293,56 euro reprezentând majorări de întârziere aferente TVA restant, pentru perioada iulie 2008 - august 2009, plata sumelor exprimate în euro urmând a se face în lei la cursul BNR din data plății, și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, cu privire la excepției prescripției dreptului material la acțiune, că, față" de data începerii cursului prescripției, în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 conform art. 6 alin. 4 Legea 287/2009 (Noul Cod Civil).
Prin convenția - fișa de calcul nr. 2550/06.06.2007 pârâta și-a asumat obligația de a achita contravaloarea folosinței spațiului până cel mai târziu pe data de 30 ale lunii, pentru luna în curs, de unde rezultă că scadența obligației de plată a contravalorii folosinței spațiului pentru luna septembrie 2007 era 30.09.2007, pentru luna octombrie 2007 era 30.10.2007, iar pentru luna noiembrie 2007 era 30.11.2007.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul 167/1958, dispoziție ce constituie dreptul comun in materie, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune.
Potrivit dispozițiilor art. 3 Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție aplicabil drepturilor de creanță este de 3 ani.
Pârâta a susținut că în cauză nu este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, ci termenul de 5 ani prevăzut de art. 91 OG nr.92/2003 pentru creanțele bugetare.
Potrivit art.1 OG nr.92/2003, prezentul Cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.
Având în vedere dispozițiile legale mai sus citate, instanța constată că drepturile de creanță a căror valorificare se solicită prin intermediul acestei acțiuni nu sunt supuse dispozițiilor OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în condițiile în care nu privesc obligații de plată ale impozitelor și taxelor către bugetul local, ci obligații de plată ale contravalorii folosinței unui spațiu. Astfel, faptul că sumele încasate de reclamantă cu titlu de contravaloare a folosinței unor spații se varsă în bugetul local nu determină calificarea creanțelor izvorâte din aceste raporturi juridice ca fiind creanțe bugetare, această calificare fiind condiționată de caracterul de impozit sau de taxă datorată bugetului local a sumelor urmărite.
Față de cele mai sus expuse, instanța a reținut că în cauză este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 Decretul nr. 167/1958.
în cauză, prescripția dreptului la acțiune privind contravaloarea lipsei de folosință pentru lunile septembrie 2007 - noiembrie 2007, a început să curgă de data de 30.09.2007, 30.10.2007 și respectiv 30.11.2011 Cererea de chemare în judecată a fost formulată, la data de 28.12.2010, data poștei. Astfel, raportat la momentul începerii cursului prescripției respectiv 30.09.2007, 30.10.2007 și 30.11.2007 și la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 28.12.2010, instanța constată că termenul de prescripție al dreptului la acțiune privind contravaloarea folosinței spațiului pentru lunile septembrie 2007 - noiembrie 2007 s-a împlinit anterior datei promovării cererii de chemare în judecată.
Având în vedere caracterul accesoriu al creanțelor având ca obiect TVA aferent contravalorii folosinței, majorări de întârziere aferente contravalorii folosinței și majorări aferente TVA restant, instanța constată în baza art. 1 alin. 2 Decretul nr.167/1958 că și în privința acestor creanțe termenul de prescripție al dreptului la acțiune s-a împlinit anterior datei promovării cererii de chemare în judecată.
In temeiul art. 274 Cod procedură civilă, instanța, având în vedere principiul disponibilității care guvernează desfășurarea procesului"civil, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta AF I, la data de 23.01.2012, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a Vl-a civilă la data de 30.05.2012 sub nr.48557/301/2010, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate în sensul admiterii acțiunii si plata sumelor aferente și pentru perioada septembrie 2007 - noiembrie 2007.
în motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat că, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 27.993,70 lei aferentă perioadei IX. 2007 - VI.2008 si la plata sumei de 12.024,65 euro aferenta perioadei VII. 2008 - VIII. 2009. în cuprinsul cererii a arătat că imobilul din str. B nr. , sector, corespondent cu str. B nr. , s-a aflat inițial în totalitate în administrarea instituției reclamante.
Conform Dispoziției Primarului General nr. 2500/17.02.2004, emisă în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 si a procesului-verbal de predare-primire nr.5125/22.04.2004, încheiat de A.F.I. - Serviciul Fond Locativ, s-a restituit în natură doamnei C S o cotă de 1/4 din imobil. Restul de 1/2 din imobil a rămas în administrarea reclamantei.
Pentru partea din imobil rămasă în administrarea sa a fost încheiată fisa de calcul nr. 2550/06.06.2007, conform căreia SC A SRL primea dreptul de folosință a spațiului în schimbul plătii sumei de 519,47 Euro pe lună plus TVA. Această sumă este stabilită conform H.C.G.M.B. nr. 32/2007 iar plata trebuia făcută în lei la cursul BNR din data plătii.
Conform fisei de calcul menționată mai sus (si însușită de către pârâtă), în cazul depășirii termenului de plată urmau să fie calculate majorări de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare scadentei obligației de plată, până la achitarea integrală a debitului datorat. Pentru neplata în termen a cotei de TVA urmau (conform fisei de calcul) să fie achitate majorări de întârziere conform prevederilor legale în vigoare.
Prin sentința civilă atacată instanța de fond a admis în parte solicitarea reclamantei, respingând ca prescrisă contravaloarea folosinței spațiului aferentă lunilor septembrie 2007 - noiembrie 2007, a T.V.A.-ului aferent acestei perioade si a majorărilor de întârziere pentru perioada menționată mai sus.
Argumentul instanței potrivit căruia doar sumele provenite din taxe si impozite au caracter de creanță bugetară nu poate fi acceptat atât timp cât art. 1 alin. 2 din O.G. nr.92/2003 arată în mod clar faptul că "Prezentul cod se aplică și pentru alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel".
A F l este o instituție publică de interes local, fiind colectoare de creanțe bugetare reprezentate de sumele provenite din chirii, care se constituie în venituri ale bugetului local. Administrarea creanțelor provenite din chirii se încasează, se administrează, se contabilizează si se utilizează potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală si a oricăror acte normative ce privesc aceste creanțe. în această situație, devin aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicat, care prevede la art. 1, alin. 2 că reglementează administrarea creanțelor provenind și din sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat. în aceeași ordine de idei, trebuie observat că în Legea nr.286/2010 (legea bugetului de stat pe anul 2011) în Anexa 9 (categorii de venituri si cheltuieli aferente bugetelor locale pe anul 2011), Capitolul II, secțiunea A, punctul 10, litera b.
sunt prevăzute veniturile din concesiuni si închirieri. Punctul de vedere conform căruia sumele solicitate sunt incluse în categoria altor "sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat", categorie prevăzută în art. 1 alin. 2 din O.G. nr.92/2003 este susținut si de către ME si F în adresele cu nr. 820220/18.03.2008 si 820220/15.05.2008.
în aceste condiții, este neîntemeiat argumentul instanței de fond potrivit căruia doar sumele provenite din taxe si impozite au caracter de creanță bugetară.
Conform aceleiași O.G. nr.92/2003 republicată, respectiv conform dispozițiilor art. 91 alin.1 și 2, dreptul de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani începând cu data de 01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța.
în drept, sunt invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, " art.1 alin.2 și art.91 alin.1 și 2 din O.G. 92/2003, Legea 286/2010.
Cererea de recurs scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, conform art.17 din Legea nr.146/1997.
Recurenta nu a depus înscrisuri noi în susținerea cererii de recurs.
Legal citată, intimata S.C. A S.R.L. nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat în fața instanței de recurs pentru a-și exprima poziția procesuală șl a solicita probe în apărare.
Examinând hotărârea atacată în raport de înscrisurile dosarului și de motivele invocate de recurenta reclamantă A F I, Tribunalul apreciază ca nefondat recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 15695/08.11.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr.48557/301/2010, pentru următoarele considerente:
Prin sentința civilă nr. 15695/08.11.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr.48557/301/2010, a fost admisă în parte cererea în pretenții, formulată de reclamanta A FI, în contradictoriu cu pârâta S.C. A S.R.L., fiind respinse ca prescrise pretențiile formulate pentru perioada septembrie 2007 - noiembrie 2007, ca urmare a aplicării termenului general de prescripție de 3 ani.
Tribunalul apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ținând seama de întregul material probator, efectuând o corectă coroborare și apreciere a probelor, precum și o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, cuprinse în Decretul nr. 167/1958. De asemenea, motivarea soluției în fapt și în drept a fost realizată riguros, complet, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor părților, astfel încât instanța de recurs își însușește argumentele expuse în considerentele hotărârii atacate, urmând a prezenta în continuare considerente suplimentare care justifică soluția de respingere a cererii ca prescrisă, răspunzând astfel motivelor de recurs formulate.
Principalul motiv de recurs are la bază greșita aplicare a termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzută de art.3 alin.1 din Decretul art.167/1958, recurenta reclamantă solicitând aplicarea termenului special de 5 ani în materie fiscală, prevăzut de art.91 alin.1 C.pr.fisc.
Instanța de recurs apreciază ca fiind corectă, legală și temeinică aplicarea în speța de față a termenului de prescripție de drept comun de 3 ani, deoarece pretențiile ce formează obiectul prezentei judecăți nu intră în sfera noțiunii de obligații fiscale. Astfel, așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, pretențiile reclamantei sunt reprezentate de contravaloarea lipsei de folosință a unui spațiu comercial, iar din motivarea soluției de admitere rezultă că acordarea sumelor pretinse s-a dispus pe temeiul răspunderii civile contractuale, în baza fișei de calcul nr.2550/06.06.2007, însușită de ambele părți prin semnătură și ștampilare. Cu alte cuvinte, sumele pretinse de reclamantă, inclusiv pentru intervalul septembrie 2007 ¬noiembrie 2007, sunt percepute cu titlu de chirie în schimbul asigurării folosinței unui imobil, aceste aspecte nefăcând obiectul prezentei căi de atac și intrând astfel în puterea lucrului judecat.
De aceea, apare ca fiind corectă concluzia la care ajuns instanța de fond în sensul că obligația de plată a chiriei, în temeiul unui contract de locațiune încheiat cu o instituție publică, nu reprezintă o obligație fiscală.
Pentru determinarea termenului de prescripție aplicabil în speță trebuie avute în vedere prevederile art.91 alin.1 din OG nr.92/2003, în conformitate cu care "dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel".
Or, art.1 alin.1 din același act normativ dispune că "prezentul cod [de procedură fiscală] reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal".
în cauza de față, nu se pune problema încasării vreunor impozite sau taxe datorate bugetului de stat sau bugetelor locale, ci exclusiv se urmărește încasarea unor sume de bani rezultate din derularea unor raporturi contractuale civile între o instituție publică și o persoană juridică de drept privat.
Invocarea de către recurentă a dispozițiilor art.1 alin.2 din OG nr.92/2003 nu conduce la reținerea unei concluzii contrare, deoarece acest text legal determină aplicabilitatea Codului de procedură civilă "pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel". Or, în materie contractuală, legea civilă general aplicabilă dispune că termenul general de prescripție este de 3 ani, iar nu de 5 ani, ca în materie fiscală. Așadar, în cazul recuperării sumelor cuvenite cu titlu de chirii, autoritatea locatoare se comportă ca un subiect de drept civil, aflat în poziție de egalitate cu partea locatară, ceea ce justifică aplicarea normei de drept comun, iar nu a regimului special de drept fiscal.
în plus, art.1 alin.4 din OG nr.92/2003 prevede în mod expres că "prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanțelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepția redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de A D S".
Așa fiind, această normă exclude în mod expres de la aplicare creanțele datorate bugetului general consolidat care rezultă din raporturi juridice contractuale, altele decât cele menționate în mod expres, cum este cazul în speță.
De aceea, nu prezintă relevanță faptul că sumele pretinse de recurenta reclamantă se fac venit la bugetul local, atât timp cât acestea sunt rezultate din derularea unor raporturi de închiriere ce au la bază libertatea contractuală și autonomia de voință. De asemenea, sumele solicitate nu rezultă din contracte de concesiune, de arendă sau de exploatare încheiate de Agenția Domeniilor Statului, astfel că teza finală a art.1 alin.4 C.pr.fisc. nu este incidență.
Față de cele arătate, instanța de recurs concluzionează că în mod corect șl judicios a reținut prima instanță că termenul de prescripție este de 3 ani, motivat de faptul că raporturile dintre părți sunt stabilite de contractul de locațiune reglementat de legislația civilă și de Decretul nr.167/1958. Trebuie subliniat că veniturile realizate din închirieri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale, astfel cum sunt definite acestea de art.21 C.pr.fisc, în conformitate cu care "creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal". Așadar, relațiile contractuale între părțile în litigiu sunt guvernate de legislația civilă, nu de cea fiscală, iar actul încheiat este un act de gestiune încheiat între reclamant ca locator și pârâtă ca locatar, în timp ce veniturile realizate din aceste activități economice ale reclamantei nu au natura juridică a taxelor și impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale.
Pentru toate aceste considerente, Tribunalul, în baza art.304 pct.9 și art.312 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta A F I, împotriva sentinței civile nr.15695/08.11.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr.48557/301/2010, în contradictoriu cu intimata S.C. A S.R.L.
Totodată, în temeiul art.274 C.pr.civ., Tribunalul va lua act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
| ← Convenţie de credit. Nulitate clauze. Comision de rambursare.... | Rezoluţiune contract de vânzare-cumpărare. Notificarea de... → |
|---|
