Desfacerea căsătoriei cu elemente de extraneitate. Competenţa de soluţionare a acţiunii
| Comentarii |
|
Atunci când într-o cauză având ca obiect desfacerea căsătoriei cu elemente de extraneitate se analizează problema competenţei exclusive sau alternative a instanţelor naţionale, instanţa sesizată trebuie să aibă în vedere dispoziţiile Regulamentului (C.E.) nr. 2201/2003, în ordinea de prioritate stabilită de text.
Secţia I civilă, Decizia nr. 242 din 19 martie 2013
Prin decizia civilă nr. 419/A/08.11.2012, Tribunalul Arad, Secția civilă, a admis apelul pârâtei Z.M.R. împotriva sentinței civile nr. 5360/05.06.2012 a Judecătoriei Arad, pe care a anulat-o și, evocând fondul, a respins acțiunea de divorț formulată de reclamantul Z.F. împotriva acesteia, ca nefiind de competența instanțelor române.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că din înscrisurile depuse în apel de pârâtă rezultă că aceasta este cetățean italian, cu reședința în Italia, în timp ce reclamantul este cetățean italian, locuiește în Italia și a demarat în fața instanțelor italiene procedura separării conjugale față de soția sa încă din luna iulie 2010, ocazie cu care a indicat pentru citarea pârâtei adresa acesteia din Italia.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Z.F., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și retrimiterii cauzei spre rejudecare la Judecătoria Arad.
Prin decizia civilă nr. 242 din 19.03.2013, Curtea de Apel Timișoara a constatat că, în mod justificat și în aplicarea corectă a dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 la acțiunea de divorț de față, Tribunalul Arad a stabilit că instanțele române nu sunt competente să o soluționeze și a respins pe cale de consecință această acțiune.
S-a reținut că, atunci când într-o cauză cu elemente de extraneitate - cum este cea de față - se analizează problema competenței exclusive sau alternative a instanțelor naționale în materie de divorț, instanța sesizată trebuie să aibă în vedere - așa cum în mod corect a procedat și Tribunalul Arad - dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a), în materie de divorț (ca și în materie de separare de corp sau anulare a căsătoriei) sunt competente să hotărască, în ordinea de prioritate stabilită de text, instanțele pe teritoriul căruia se află reședința obișnuită a soților sau ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau reședința obișnuită a pârâtului (restul criteriilor prevăzute referindu-se la acțiunea de divorț declanșată prin cerere comună sau în situația în care reclamantul a avut o perioadă de timp reședința obișnuită în statul instanței învestite, ceea ce nu este cazul în dosarul de față).
Câtă vreme pârâta a susținut și a dovedit că părțile nu mai au în prezent o reședință comună, că ultima lor reședință comună a fost în Italia, unde domiciliază și reclamantul (aspect ce rezultă din conținutul procurii date avocatului său din România) și că reședința obișnuită a pârâtei era și este tot în Italia (aspect ce rezultă din adresa comunicată pârâtei la 1.07.2010 de către avocatul reclamantului pentru a conveni asupra unei separări de corp amiabile și mai ales din cartea ei de identitate, valabilă până în 2018), rezultă, în mod evident, că niciunul dintre criteriile atributive de competență stabilite de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 nu îndreptățește la soluționarea acțiunii de divorț de către instanțele din România.
Contrar a ceea ce reclamantul a susținut în recursul său, Curtea constată că niciodată pârâta nu a afirmat că ar fi avut domiciliul sau reședința ei obișnuită - și nici reședința obișnuită a soților - în România, recunoscând doar că au o proprietate comună într-o localitate din județul Bihor, cu destinația de casă de vacanță și că ar fi putut să fie citată și acolo, dar nu la adresa indicată în acțiune, la care ea nu locuiește.
Pârâta a mai susținut în apelul său și faptul că instanța italiană a fost deja sesizată cu o acțiune de divorț - la care ea ar fi comunicat instanței că se opune - însă la dosar, afirmația chiar necontestată fiind, nu este dovedită de probe.
(Judecător Claudia Rohnean)
| ← Taxă judiciară de timbru. Respingerea cererii de reexaminare.... | Anulare certificat de moştenitor. Instituirea dreptului de... → |
|---|
