Despăgubiri solicitate în baza art.32 indice 4 din OUG nr.82/2007.

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 120 din data de 18.02.2014

Art. 324 din OUG 88/1997 impune repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

-Decizia Î.C.C.J. în interesul legii nr.18/2011

-Art. 324 din OUG nr.88/1997

Valoarea despăgubirilor acordate în baza art.324 din OUG nr.88/2007 se determină nu prin raportare la valoarea de circulație a imobilului retrocedat, ci prin raportare la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta era reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății.

(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR. 120 din 18.02.2014)

Asupra apelului de față constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 21.04.2011, înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Comercială ( în prezent Secția a VI-a Civilă în urma reorganizării potrivit art.225 din Legea nr.71/2011) sub nr. 29618/3/2011, reclamanta S.C. E. S.A. a chemat în judecată pârâta A.V.A.S. solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 4.000.000 lei, reprezentând contravaloarea imobilului situat în comuna Bucov, sat Pleșea, județul Prahova compus din teren în suprafață de 2,5 ha și construcții.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că a fost evinsă de proprietatea asupra imobilului situat în comuna Bucov, sat Pleașa, județul Prahova, conform sentinței civile nr.458/19.03.2007 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.2081/105/2006, rămasă irevocabilă prin decizia nr.6939/24.06.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.2081/105/2006.

De asemenea, a arătat reclamanta că a fost privatizată prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.250/15.06.1995 încheiat de fostul F.P.P. Muntenia (actualul SIF IV Muntenia) cu Asociația de Morărit și Panificație Prahova și prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 495/31.08.1995, încheiat de F.P.S (actualul A.V.A.S.) cu A. M. P.P..

Totodată, a arătat reclamanta că prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 250/15.06.1995 și nr.495/31.08.1995 a beneficiat de o garanție contra evicțiunii cu privire la drepturile transmise, conform art.6.4. din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr.250/15.06.1995 potrivit căruia "vânzătorul, în calitate de proprietar al acțiunilor ce fac obiectul prezentului contract de vânzare-cumpărare, garantează cumpărătorului că nu există drepturi aparținând terților asupra acestor acțiuni".

A menționat reclamanta că imobilul situat în comuna Bucov, sat Pleașa, județul Prahova a intrat în patrimoniul reclamantei ca aport la capitalul social. Statul Român a aportat bunul imobil ce face obiectul prezentei la capitalul social al reclamantei în temeiul dispozițiilor Legii nr. 15/1990, dobândind în schimbul proprietății bunurilor, acțiuni pe care ulterior le-a valorificat în procesul de privatizare. Prin contestația formulată la data de 07.03.2006 și înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 2083/2006, contestatorul C. D. a chemat în judecată pe intimata S.C. E. S.A. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 149/16.02.2006, ca neîntemeiată și nelegală, obligarea reclamantei să-i lase în deplină posesie terenul în suprafață de 2,5 ha situat în comuna Bucov, sat Pleașa, județul Prahova și la despăgubiri în echivalent pentru construcțiile edificate pe acest teren și demolate - construcții care nu au făcut obiectul privatizării. Ulterior, prin contestația formulată la data de 17.04.2006 și înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 3572/2006, contestatoarele S. M. O. și M. I. G. au chemat în judecată S.C. E. S.A. solicitând instanței să dispună admiterea plângerii, anularea deciziei nr. 1539/08.03.2006 emisă de intimată și pe fond, obligarea acesteia să le restituie în natură imobilul compus teren de 2,5 ha și casă de locuit cu anexe gospodărești. Întrucât între cele două contestații formulate există o strânsă legătură în sensul că s-a solicitat restituirea aceluiași imobil, s-a dispus conexarea dosarului nr. 3572/2006 la dosarul nr.2083/2006.

A mai arătat reclamanta că prin sentința civilă nr. 458/19.03.2007 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.2081/ 105/2006, instanța a dispus admiterea contestațiilor conexate formulate de contestatorii C. D., S. M. O. și M. I. G. în contradictoriu cu intimata E. S.A. și în consecință, anularea deciziei nr.149/16.02.2006 emisă de intimata S.C. E. S.A. A constatat dreptul contestatorului C. D. în calitate de moștenitor al defunctului C. Ion și al contestatoarelor S. M. O. și M. I. G. în calitate de moștenitoare ale defunctului S. G. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 constând în restituirea în natură în indiviziune, a terenului de 540 m.p. identificat pe schița de plan a raportului de expertiză topo întocmit de expert B. L., notat cu S3 hașurat cu culoare albastră, a terenului de 3.130 m.p. notat pe aceeași schiță de plan cu SI hașurat cu culoare albastră, a terenului de 1.000 m.p. aferent construcției casă de locuit ce a fost restituită contestatorului C. D., notat cu S3 punctat cu culoare albastră și a terenului de 3.858 m.p. extraincintă hașurat cu culoare roșie și tot în indiviziune, de despăgubiri pentru diferența de teren de 16.442 m.p. imposibil de restituit în natură."

De asemenea, a arătat reclamanta că sentința civilă nr. 458/19.03.2007 a rămas irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 6939/24.06.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.2081/105/2006.

Totodată, a arătat reclamanta că potrivit art. 32 ind.4 din Legea nr. 99/1999:

(1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate

societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

(2) Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

(3) Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție. (...)

(6) Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol.

A menționat reclamanta că în cauză este aplicabil art.32 ind.4 din Legea nr.99/1999 în redactarea inițială întrucât, potrivit art. 30 alin.3 din Legea nr.137/2002, aceste prevederi rămân aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002.

Cum în speță, reclamanta a fost privatizată prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 250/15.06.1995 și prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 495/31.08.1995, vor fi aplicabile dispozițiile art. 32 ind. 4 din Legea nr. 99/1999 în redactarea inițială.

A arătat reclamanta că este îndreptățită să primească de la pârâtă, instituția implicată în procesul de privatizare, valoarea de piață a imobilului restituit către foștii proprietari, întrucât în procesul de privatizare a fost achitată statului valoarea de piață a respectivului imobil la data încheierii contractului de privatizare.

A menționat reclamanta că în practica judiciară s-a arătat că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 32 ind. 4 din Legea nr. 99/1999 reprezintă o aplicație a garanției contra evicțiunii speciale.

A arătat reclamanta că prin notificarea nr. 1/15.02.2011 a convocat pârâta pentru a se prezenta la sediul reprezentantului legal, RVA I.S. SPRL, din București, str. T. nr.11 A, etaj 4, sector 3, la data de 15.03.2011, orele 13.00 în vederea concilierii litigiului ivit ca urmare a restituirii în natură către foștii proprietari a imobilului situat în comuna Bucov, sat P., județul P., dar pârâta nu s-a prezentat la conciliere, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat în data de 15.03.2011.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 32 ind.4 din Legea nr. 99/1999.

Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru potrivit art.77 din Legea nr.85/2006 și a timbrului judiciar conform art.1 alin.2 din O.G. nr.32/1995.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 12.12.2011 reclamanta a arătat că solicită despăgubiri pentru terenul în suprafață de 8528 mp restituit conform sentinței civile nr.458/19.03.2007 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.2081/105/2006, rămasă irevocabilă prin decizia nr.6939/24.06.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.2081/105/2006, teren ce s-a dispus a fi restituit în natură numiților C. D., S. M. O. și M. I. G..

Prin cererea precizatoare formulată oral, în condițiile art. 132 alin.2 pct.2 din codul de procedură civilă de la 1865, la termenul de judecată din 30.10.2013, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 31227,44 lei, cu titlu de despăgubiri, valoare indicată în raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză astfel cum a fost completat.

Pârâta A.V.A.S a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea în fapt a întâmpinării, pârâta a arătat că cererea de chemare in judecată este o cerere in despăgubiri, iar in cazul neachitării taxei judiciare de timbru urmează a se anula cererea de chemare în judecată ca netimbrată, în temeiul art.20 din Legea nr. 146/1997.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune a arătat pârâta că potrivit dispozițiilor art.39 din Legea nr. 137/2002 modificată, "Termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se ataca o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 88/1997, aprobata prin Legea nr. 44/1998, cu modificările si completările ulterioare, precum si de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifica un drept conferit de acestea este de o luna de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia sa cunoască existenta operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului. Cum data nașterii dreptului o reprezintă momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească invocată de reclamantă, acțiunea formulata de aceasta este prescrisă.

A arătat pârâta că astfel cum reiese din dispozițiile textului normativ susmenționat, termenul special de prescripție se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării (în speță O.U.G. nr.88/1997-art.32 ind.4), iar prin cererea de chemare în judecată reclamanta solicită valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv "repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stor", reparare care cade in sarcina instituției publice implicate in procesul de privatizare.

De asemenea, a arătat pârâta că potrivit art.32 ind.28 din O.U.G. nr.88/1999, așa cum a fost modificată și completată prin Titlul I al Legii nr.99/1999 " termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut în prezenta ordonanța de urgență ori se valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenta operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului." Coroborând aceste dispoziții cu cele ale art.32 ind.4 alin.2 din aceeași ordonanța, care condiționează plata despăgubirii ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari de existența unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile, rezultă că data la care a luat naștere dreptul pe care-l valorifica reclamanta este data la care a rămas definitivă și irevocabilă hotărârea judecătorească în baza căreia a fost restituit în natură imobilul pentru care se solicită despăgubirile.

A menționat pârâta că dreptul material la acțiune în despăgubire împotriva instituției publice implicate în procesul de privatizare, astfel cum prevede art. 32 ind. 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin titlul I al Legii nr.99/1999, este prescris.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității a arătat pârâta că despăgubirile acordate în temeiul dispozițiilor art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 pot fi aplicate numai în situațiile în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăsesc valoric și în capitalul social. În acest sens a fost prevăzută aceasta obligație de despăgubire în legea specială a privatizării și dată în sarcina instituției publice implicate în privatizare. Valoarea capitalului social este reflectată în numărul de acțiuni ce fac obiectul contractelor de privatizare, acesta fiind și motivul pentru care multe din contractele de privatizare, în funcție de situația de fapt și de drept a bunurilor societății, aveau prevăzute clauzele privitoare la "Terenuri" și "Clădiri principale", prin care cumpărătorii erau obligați să facă demersurile necesare în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Ulterior obținerii acestui certificat, cumpărătorii erau obligați să majoreze capitalul social cu valoarea terenului, acțiunile suplimentare rezultate urmând a fi repartizate A.V.A.S. ca aport in natura a statului. Pe cale de consecință, pachetul de acțiuni vândut de A.V.A.S. reprezenta o reflecție fidelă a valorii capitalului social existent la momentul privatizării.

De asemenea, a arătat pârâta că nu poate fi reținută în sarcina instituției publice vreo obligație pentru despăgubiri cu atât mai mult cu cât prin dosarul de prezentare întocmit în vederea încheierii contractului de privatizare, era prezentată situația patrimonială a societății, atât cu privire la terenuri și clădire, care trebuiau incluse în capitalul social, cât și referitoare la litigiile în care era implicată societatea privatizată.

A menționat pârâta că Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor art.32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 a reținut necesitatea unei corespondențe în modalitatea de evaluare a patrimoniului societății comerciale, atât la momentul privatizării, cât și la momentul ieșirii unui imobil din patrimoniu. Astfel, la momentul vânzării acțiunilor, în cadrul dosarului de prezentare, patrimoniul societății comerciale este evaluat conform normelor de evaluare în vigoare, valoarea acestui patrimoniu fiind reflectată în valoarea acțiunilor ce urmează a fi vândute, respectiv în capitalul social al societății comerciale ce urmează a fi privatizată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității a arătat pârâta că reclamanta nu deținea, la momentul privatizării, certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra respectivului teren, astfel cum reiese chiar din declarația conducerii societății întocmită în vederea privatizării. Pe cale de consecință, la momentul vânzării pachetului de acțiuni, în valoarea capitalului social nu a fost inclusă valoarea acestui imobil, deoarece reclamanta nu deținea certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra acestuia, astfel încât pachetul de acțiuni nu reflectă și valoarea terenului în litigiu, motiv pentru care nu poate solicita despăgubiri potrivit art.32 ind. 4 din O.U.G. nr.88/1997 modificată.

În plus, a arătat pârâta că reclamanta solicită potrivit art.32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 modificată, despăgubiri pentru imobilul în litigiu (2,5 ha), deși prin hotărârea judecătorească invocată de reclamantă aceasta nu a fost obligată să restituie în natură întreg imobilul, ci doar suprafața totala de 8.528 mp (540+3130+1000+3858), pentru suprafața de 16.442 mp a fost obligată să acorde măsuri reparatorii (despăgubiri) contestatoarei. Astfel, prin sentința nr.679/01.06.2006 societatea a fost obligată la acordarea de măsuri reparatorii (despăgubiri), pentru diferența de teren în suprafață de 16.442 mp (după cum rezultă din sentința nr. 194/2008, sentința 458/2006 fiind ilizibilă).

A arătat pârâta că cererea reclamantei nu intră sub incidența dispozițiilor speciale ale O.U.G. nr.88/1997, ci se impunea o eventuală introducere în cauza a pârâtei în dosarul nr.2081/105/2006 al Tribunalului Prahova, în calitate de chemat în garanție, nicidecum formularea unei cereri noi, principale, de obligare a instituției publice la despăgubiri față de societatea privatizată, cerere formulată la un interval de peste 2 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii din dosarul nr.2081/105/2006. Rezultă în mod indubitabil, că la acest moment, instituția publică nu poate fi obligată la despăgubiri pentru imobilul în litigiu, neexistând temei juridic în baza căruia să poată fi admisibila o astfel de cerere, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art.32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 au fost abrogate expres prin art.56 din Legea nr. 137/2002 modificata. De asemenea, nu pot fi aplicabile în speță dispozițiile art.324 din O.U.G. nr.88/1997 deoarece construcțiile au fost demolate, urmând regimul despăgubirilor acordate de reclamanta în baza Legii nr. 10/2001 modificata.

De asemenea, a arătat pârâta că potrivit dispozițiilor sentinței nr.458/2006 completată prin sentința nr. 194/2008 reclamanta nu este obligată la restituirea în natură a construcțiilor de pe teren (acestea fiind demolate), ci la plata de despăgubiri către foștii proprietari și pentru aceste imobile, motiv pentru care nu pot fi incidente în cauză dispozițiile art.32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997.

Pe fond, a arătat pârâta că imobilul la care face referire reclamanta nu a făcut obiectul contractului de privatizare, deoarece prin acest contract au fost vândute acțiuni si nu active. Potrivit atribuțiilor pârâtei din domeniul privatizării societăților comerciale la care statul a fost/este acționar, respectiv O.U.G. nr.88/1997 aprobată prin Legea nr.99/1999, Titlul I și O.U.G. nr.23/2004, A.V.A.S. administrează acțiunile deținute de stat la societățile comerciale, nu activele care aparțin societății.

A arătat pârâta că acțiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, pe când activele societății reprezintă bunuri ce fac parte din patrimoniul societății comerciale și asupra cărora poate dispune numai societatea comercială în cauză

De asemenea, a arătat pârâta că în conformitate cu art. 5 lit. d) din O.U.G. 23/2004 are atribuția de a vinde acțiunile/părțile sociale "deținute de stat la societățile comerciale aflate în portofoliul său, prin metodele prevăzute în Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobata prin Legea nr. 44/1998, cu modificările si completările ulterioare, și în Legea nr. 137/2002, cu modificările si compl tarile ulterioare".

A arătat pârâta că în cadrul activității sale și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în procesul de privatizare, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci are calitatea de acționar în numele statului la aceste societăți. Neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăților comerciale, A.V.A.S. nu este răspunzătoare nici de mișcările care au loc in interiorul patrimoniului acestora.

Totodată, a arătat pârâta că nu a avut niciodată calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul reclamantei deci nu a transmis nici cumpărătorului, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, dreptul de proprietate asupra acestor bunuri (nemo ad alinem transfere potest quam ipse habet). Bunurile din patrimoniul societății au fost și au rămas în continuare în proprietatea acesteia.

A mai arătat pârâta că potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 15/1990, inițial, capitalul social al societăților comerciale constituit baza art. 17 din același act normativ, este deținut integral de statul român sub forma de acțiuni sau părți sociale. Același articol, la alin. 2 stabilește expres că "bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu". Rezultă astfel că, în cadrul procesului de privatizare, pârâta (succesor legal al F.P.S.) vinde acțiunile deținute de stat la societățile comerciale și nu activele care fac parte din patrimoniul acestora.

A menționat pârâta că acțiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială și este necesar a se face distincția între acestea și activele societății care reprezintă bunuri sau ansambluri de bunuri care fac parte din patrimoniul societății comerciale și de care poate dispune numai societatea comercială în cauză.

A arătat pârâta că a vândut pachetul de acțiuni și nu bunuri imobile, motiv pentru care cererea de chemare este neîntemeiată.

De asemenea, a arătat pârâta că prejudiciul suferit de reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea "de piața". În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justa cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și avuta în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.

Totodată, a arătat pârâta că pentru întreg terenul pentru care se solicită despăgubiri (2,5 ha) reclamantei nu i-a fost emis certificat de atestare a dreptului de proprietate și numai în această situație, a existentei vreunui titlu de proprietate asupra terenului respectiv, pentru care Statul Român ar fi aportat la capitalul social acel imobil - ceea ce nu e cazul în speță - s-ar cuveni despăgubiri, dar numai limitat la valoarea contabilă a imobilului respectiv avuta la momentul privatizării.

A arătat pârâta că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.495/1995 A.V.A.S. (prin antecesorul sau) a vândut 70% din valoarea capitalului social al reclamantei cu un preț de 16.450.000.000 ROL respectiv 1.645.000 RON si nu este posibil ca pentru un singur activ - imobilului situat în comuna Bucov, sat Pleasa, județul Prahova, compus din teren în suprafața de 2,5 ha și construcții, să fie obligată să plătească suma de 4.000.00 RON cu caracter de despăgubire, suma la care se adaugă cheltuielile aferente, fiind evidentă disproporția față de valoarea prețului încasat. Astfel, pentru întreg contractul, A.V.A.S. a încasat suma de 1.645.000 RON, iar valoarea solicitată de reclamanta numai pentru unul dintre imobilele deținute (pe rolul instanțelor de judecata fiind înregistrate mai multe litigii având ca obiect despăgubiri pentru imobilele restituite foștilor proprietari) este de 4.000.000 RON, este evident disproporționata fata de valoarea prețului încasat.

De asemenea, a arătat pârâta că din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 70%, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul sau legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 70% din capitalul social al reclamantei diferența rezultată urmează a fi suportată de ceilalți acționari al societății.

Totodată, a arătat pârâta că repararea prejudiciului creat societății reclamante trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale reclamante.

A mai arătat pârâta că efectele hotărârilor de retrocedare către foștii proprietari a bunurilor imobile a căror despăgubire este solicitată se reflectă și asupra celorlalți acționari ai reclamantei, acționari care și ei trebuie să suporte diminuarea patrimoniului acestei societăți, la care sunt acționari.

De asemenea, a arătat pârâta că potrivit art.3 alin.3 din Legea nr.31/1990 republicata "acționarii... răspund numai până la concurența capitalului social subscris" și nicidecum mai mult.

A menționat pârâta că rațiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituției publice la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal, și deci previzibil, este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixității capitalului social, al corespondenței lui cu bunurile înscrise in bilanț la activ. Prin urmare, obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comercială, instituția implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, și societatea comercială reclamantă, obligația de plata nefiind nici fiscală și nici civilă.

A arătat pârâta că este adevărat că obligația de despăgubire este una legală, dar legiuitorul a înțeles să confere acest drept de despăgubire societății în baza raportului comercial prin care instituția publică - comerciant - garantează dreptul de proprietate al societății - care este de asemenea comerciant - însă nu poate face acest lucru decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăți. Astfel, raționamentul legiuitorului de despăgubire îl reprezintă faptul că Statul Român a înțeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat (la momentul când societatea comercială, în speță reclamanta, era neprivatizată) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acțiunilor (ce aveau ca substanță aportul în natura al statului cu valoarea acelui teren) reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni. În cauză, putem avea pe de o parte valoarea aportului statului la capitalul social al societății privatizate cu valoarea terenului, iar pe de altă parte, prețul contractual, față de care societatea privatizată ar putea solicita respectivele despăgubiri.

Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporția între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social (reprezentat prin acțiuni), la care va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat, iar dispozițiile art.32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 nu conțin nicio mențiune privind faptul ca despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață al activului, astfel cum susține reclamanta.

A arătat pârâta că este adevărat că dispozițiile legale susmenționate nu circumstanțiază nivelul despăgubirilor la procentul acțiunilor vândute, dar față de caracterul comercial al acesteia, devine operant art.1 Cod comercial, conform căruia unde ea nu dispune se aplică dispozițiile Codul civil, respectiv regulile de drept comun, art. 1084-1086 Cod civil.

Astfel, aceasta reparare privește numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, fiind reparabil numai prejudiciul direct, în legătura cauzala cu faptul care l-a generat. În consecință, în cazul în care instanța ar considera aplicabile dispozițiile legale menționate, repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale reclamante.

A arătat reclamanta că dispozițiile art.30 din Legea nr.137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr.99/1999, dispoziție prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Pe cale de consecință, un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezentând o îmbogățire fără justa cauză. Chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicata nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzuta de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni

A menționat pârâta că dispozițiile art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 modificată, sunt de imediată aplicare și au aplicabilitate în cauză, dreptul la prezenta acțiune a reclamantei născându-se după intrarea in vigoare a acestui act normativ (data la care a rămas irevocabilă hotărârea de restituire).

A arătat pârâta că în ipoteza în care se va aprecia ca fiind întemeiată acțiunea urmează a se reține cu privire la aplicarea dispozițiilor art.32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 modificată, la data de 06.07.2011, Procurorul General al României a sesizat Înalta Curte de Casație si Justiție cu recurs in interesul legii, motivat în principal pe faptul că în practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept vizând aplicarea dispozițiilor art. 32 ind.4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr.99/1999, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, modificată și completată, în referire la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile foștilor proprietari.

În plus, a arătat pârâta că unele hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, conțin opinii separate cu privire la obligarea instituției publice la plata, dar cu respectarea limitei legale prevăzute de art. 14 alin.9 din O.U.G. nr.88/1997 modificată, în prezent abrogat și înlocuit de art.30 alin. 1 din Legea nr. 137/2002 modificată. Prin decizia nr.18/17.10.2011 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație si Justiție, în dosarul nr.16/20112, s-a dispus admiterea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit în aplicarea dispozițiilor art.32 ind.4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr.44/1998, modificată și completată prin Legea nr99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr.88/1997, astfel cum a fost modificată prin Titlul I al Legii nr.99/1999, art.115-118 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Pârâta A.V.A.S. a depus la dosar cerere de chemare în garanție a S.R.- M. F.P., solicitând ca în ipoteza admiterii cererii principale să fie obligat chematul în garanție la plata către pârâtă a sumei solicitate de reclamantă (eventual a majorării acesteia în cazul în care reclamanta va solicita acest lucru)

În motivarea în fapt a cererii de chemare în garanție, a arătat pârâta că este justificată a calitatea procesuală a M. F. P.ca reprezentant al Statului Roman, astfel cum prevede alin.6 al art.32 ind.4, având in vedere dispozițiile art.25 din Decretul nr.31/1954, privitor la persoanele fizice si juridice, care atesta calitatea de reprezentant al S. R.M. F.P..

A menționat pârâta că obligația de garanție a chematului în garanție este prevăzută de dispozițiile alin.6 al art.32 ind.4 din OUG nr.88/1997.

A menționat pârâta că legiuitorul, prin introducerea alin.6 la art.32 ind.4 a prevăzut o garanție specială în sarcina Statului Roman (reprezentat de Ministerul F. Publice), pentru repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Astfel, această dispoziție legală a fost prevăzută de legiuitor pentru a preîntâmpina imposibilitatea reparării acestor prejudicii, Statul Român fiind garantul acestor reparații împotriva efectelor create de regimul comunist in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

A arătat pârâta că potrivit art.9 din O.U.G. nr.88/1997 modificata, toate sumele pe care le-a încasat din contractele de privatizare se varsă la bugetul statului, motiv pentru care cererea de chemare in garanție formulata de instituția noastră fata de S.R. M.F. P. este admisibilă.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr.88/1997, astfel cum a fost modificata prin Titlul I al Legii nr.99/1999, art.60 și urm. din Codul de procedură civilă de la 1865.

Cererea de chemare în garanție este scutită de plata taxei judiciare de timbru potrivit art.86 din O.U.G. nr. 51/1998 și a timbrului judiciar comnform art.1 alin.2 din O.G. nr.32/1995.

Chematul în garanție S. R. prin M. F.P.a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepția inadmisibilității și a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâta A.V.A.S., ca neîntemeiată.

În motivarea în fapt a întâmpinării, chematul în garanție a arătat că este de principiu că legitimarea, calitatea procesuală pasivă presupune într-o cauză civilă existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății, cu alte cuvinte cu titularul obligației deduse judecății. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art.112 și art.82 Cod procedură civilă, rezultă că reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice inclusiv calitatea procesuală pasivă, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa, iar instanța de judecată este obligată să verifice chiar din oficiu îndeplinirea acestei condiții obligatorii.

A arătat chematul în garanție că opozabilitatea unei hotărâri judecătorești intervine numai după ce, în urma analizei raportului juridic obligațional dedus judecății, se constată în mod temeinic și legal legitimitatea procesuală a fiecărui pârât, sarcina indicării calității procesuale revenind reclamantului, care, prin cererea de chemare în judecată, trebuie sa expună împrejurările din care să rezulte că el este îndreptățit să-l cheme în judecată pe pârât, instanța sesizată având obligația să verifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a fiecăreia dintre părți. Rațiunea instituirii acestor reguli procedurale este tocmai pentru asigurarea scopului definit de legiuitor prin art.129 alin.5 Cod procedură civilă - pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

De asemenea, a arătat chematul în garanție că prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice au fost introduse în O.U.G. nr. 88/1997 dispozițiile art. 324, potrivit cărora:

"(1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

(2)Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin.1 o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

(3)Despăgubirea prevăzută la alin.2 se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție.

(4)Imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătorești de confiscare, constând în terenuri și clădiri evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absența cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăți comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-și continue activitatea și ar urma să fie supusă dizolvării și lichidării, nu vor fi restituite în natură.

(5)În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă societățile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituțiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.

(6) Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol."

A menționat chematul în garanție că dispoziții legale mai sus arătate au fost introduse și în prevederile capitolului V din Legea 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, în articolele 27-30.

De asemenea, a arătat chematul în garanție că în speță cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu S. R. este întemeiată pe prevederile art.32 ind.4 alin.6 din O.U.G. nr.88/1997 modificată (text de lege menținut în vigoare prin art.30 alin.(3) din Legea nr. 137/2002).

Totodată, a arătat chematul în garanție că în conformitate cu dispozițiile art.32 ind.4 alin.(6) din O.U.G. nr.88/1997 modificată (text de lege menținut în vigoare prin art.30 alin.(3) din Legea nr. 137/2002) invocate de pârâtă "statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol". Astfel, dispozițiile legale citate nu instituie în favoarea autorităților publice implicate în procesul de privatizare un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele la plata cărora sunt obligate cu titlu de despăgubiri față de societățile comerciale.

Unei astfel de interpretări i se opun chiar prevederile art.32 ind.4 alin.1 din O.U.G. nr.88/1997, care coroborate cu regula interpretării sistematice în sensul a dispozițiilor actului normativ aplicabil în cauză, vin să fundamenteze raționamentul expus anterior. În acest cadru, prevederile art. 32 ind.4 alin.6 din O.U.G. nr.88/1997, nu fac decât să reitereze cu titlu de principiu obligațiile ce revin statului conform art.1, art.135, art.136 din Constituția României, iar prezența în cauză a autorității implicate, în numele statului, în procedura de privatizare asigură opozabilitatea hotărârii ce se pronunță față de acesta.

În acest sens, a arătat chematul în garanție că sunt și dispozițiile art.25 din Decretul nr.31/1954, în vigoare la momentul formulării acțiunii care în prezent se regăsesc în prevederile art.223 din Legea nr.287/2010 privind Codul civil al căror conținut este următorul: "Statul participă în astfel de raporturi prin Ministerul F. Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop." Or, în speță, statul nu participă nemijlocit în nume propriu, la raportul juridic invocat de pârâtă, ci chiar prin intermediul Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului care a și fost parte în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.495/1995 și nr. 250/1995.

Prin urmare, dacă potrivit art.32 ind. 4 alin.(1) din O.U.G. nr.88/1997, legiuitorul a înțeles să limiteze sfera subiectelor de drept care pot fi obligate la plata de despăgubiri, nu poate fi primită de către instanță interpretarea eronată a pârâtei potrivit căreia în textul următor, legiuitorul a stabilit un nou debitor, în speță Statul Român.

Pe de altă parte, a arătat chematul în garanție că nici nu se poate considera că art. 32ind.4 alin.(6) din O.U.G. nr.88/1997 instituie pentru autoritățile publice implicate în privatizare un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele la plata cărora au obligate cu titlu de despăgubiri față de cumpărătorii acțiunilor în procesul de privatizare. Această dispoziție legală constituie doar un text programatic, care reflectă poziția S. R. în legătură cu problema plății acestor despăgubiri, precum și faptul că acesta înțelege să instituie mecanismele necesare astfel încât instituțiile obligate la plata despăgubirilor să poată onora această obligație stabilită în sarcina lor prin hotărâri judecătorești. Așadar, între S.R. prin M.F. P. și A.V.A.S, nu există un raport juridic obligațional, iar dispozițiile 32 ind.4 alin.6 din O.U.G. nr.88/1997 nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport.

A mai arătat chematul în garanție că în conformitate cu prevederile art.60 alin.1 din Codul de procedură civilă "partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire";. În doctrină s-a afirmat că instituția chemării în garanție oferă avantajul ca două situații juridice complet deosebite să poată fi rezolvate prin aceeași hotărâre, iar pe această cale se dă posibilitatea chematului în garanție să contribuie la o apărare completă în acțiunea principală, asigurând astfel o mai bună administrare a justiției. Așadar, cererea de chemare în garanție este considerată ca o adevărată acțiune, fiind admisibilă ori de câte ori partea în proces are dreptul, în cazul în care ar cădea în pretenții, să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere în garanție sau în despăgubire.

De asemenea, a arătat chematul în garanție că literatura de specialitate a mai arătat că nu numai în cazurile propriu-zise de drepturi care sunt garantate, legal sau convențional, cererea este admisibilă, dar ori de câte ori ai dreptul să ceri altuia să te despăgubească pentru dreptul ce l-ai pierdut în proces, respectiv pentru obligațiunea la care te-a îndatorat hotărârea judecătorească (I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977, p.305). Așadar, dispozițiile art.60 din Codul de procedură civilă justifică utilizarea instituției procesuale a chemării în garanție ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte, în situația în care ar pierde procesul, împotriva altei persoane cu o cerere în garanție sau despăgubire și dau posibilitatea chematului în garanție, devenit parte în proces să-și administreze toate probele și să facă toate apărările în sprijinul părții pe care o garantează, astfel încât obligația de garanție devine activă și se traduce în fapt. Obligația de garanție poate izvorî fie din convenție, fie dintr-o dispoziție legală.

Astfel, a arătat chematul în garanție că instituția juridică a chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire ce revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros, iar obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau drept subiectiv.

De asemenea, a arătat chematul în garanție că dispozițiile art.30 din Legea nr. 137/2002 potrivit cărora "statul garantează plata de către instituțiile publice implicate a acestor despăgubiri în limita prevăzută la alin. (1), nu pot reprezenta fundamentul unui raport juridic obligațional între S R reprezentat de M. F. P. și A.V.A.S.. Din interpretarea gramaticală a textului de lege, folosirea expresiei "îndeplinirea de către instituțiile publice implicate"; conduce la concluzia că obligația de garanție este instituită în favoarea societăților comerciale implicate în privatizare (în speță S.C. C. S.A.), iar nu în favoarea instituțiilor publice implicate în privatizare (în speță pârâta), care trebuie să îndeplinească obligațiile prevăzute de art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, text de lege menținut prin dispozițiile art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.

Pe fondul cauzei, chematul în garanție a solicitat instanței să aibă în vedere următoarele aspecte:

În interpretarea și aplicarea acestei prevederi legale, a existat o practică neunitară în soluționarea cauzelor având ca obiect acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 32 ind.4 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.

Acest fapt a determinat apariția unui recurs în interesul legii, în care procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a învederat existența unei divergențe jurisprudențiale determinate de aplicarea dispozițiilor art. 32 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu privire la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile foștilor proprietari.

Unele instanțe de judecată, învestite cu cereri având ca obiect acordarea de despăgubiri, drept consecință a ieșirii din patrimoniul societăților comerciale a imobilelor restituite foștilor proprietari, au dispus obligarea instituțiilor publice implicate la plata unor despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului retrocedat.

Alte instanțe au apreciat că obligația de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost retrocedat imobilul se limitează la valoarea de inventar actualizată, în raport cu indicele de inflație la momentul predării efective a bunului sau cu coeficientul de reevaluare a construcțiilor și terenurilor.

Într-o a treia interpretare jurisprudențială s-a considerat că prejudiciul societăților comerciale, creat prin restituirea imobilului foștilor proprietari, nu poate echivala cu valoarea de circulație a imobilului, deoarece despăgubirea trebuie să reprezinte, din patrimoniul prezent, aceeași proporție pe care valoarea activului respectiv o avea în patrimoniul societății ale cărei acțiuni au fost cumpărate prin contractul de privatizare la momentul cumpărării, prin aplicarea aceleiași proporții dintre procentul acțiunilor vândute din întregul capital social la valoarea prețului încasat și plătit.

Recursul în interesul legii a fost soluționat prin Decizia nr. 18/17.10.2011, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 19/2011, iar instanța a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

A arătat chematul în garanție că deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care se soluționează recursurile în interesul legii, sunt obligatorii și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, fiind aduse la cunoștință și de Ministerul Justiției. Interpretarea și aplicarea unitară a chestiunilor de drept se pronunță numai în interesul legii, nu are efect asupra hotărârilor judecătorești care s-au pronunțat diferit în chestiunea judecată și nici cu privire la situația părților din proces. Potrivit dispozițiilor art. 329 Cod procedură civilă dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

Au fost încuviințate pentru reclamantă, următoarele probe:

- proba cu înscrisuri, sens în care s-au depus la dosar fotocopii de pe: certificatul constatator nr. 77868/14.09.2010 eliberat de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, sentința civilă nr. 458/19.03.2007 a Tribunalului Prahova, Secția Civilă, sentința civilă nr. 194/21.01.2008 a a Tribunalului Prahova, Secția Civilă, invitația la conciliere a pârâtei, dovada expedierii acesteia și procesul verbal de conciliere din 15.03.2011, cererea de înscriere mențiuni nr.14698/28.11.1995, sentința civilă nr. 2013/19.10.1995 pronunțată de Tribunalul Prahova, Secția comercială în dosarul nr. 1874/1995, adresa nr. 7900/22.11.1995 emisă de Fondul Proprietății Private IV Muntenia, mandat din data de 20.09.1995, contractul de societate autentificat sub nr. 20993/09.10.1995 și anexa 1 la acest contract, statutul reclamantei, statutul Asociației de Morărit și Panificație Prahova, contractele de vânzare-cumpărare acțiuni nr.250/15.06.1995 și nr. 495/31.08.1995, adeverințele nr. 9536/21.1.1995 și nr. 9609/23.11.1995 și tabel cu acționari reclamantei, sentința civilă nr.73/19.04.1995 A Judecătoriei Ploiești și ordinul de plată nr. 402/23.01.2013 și

- proba cu expertiză în specialitatea contabilitate, raportul de expertiză întocmit de doamna expert B. M.și completarea la acest raport aflându-se la filele 290-295, 329-336 vol.1, 27-31 vol.2 dosar.

Prin încheierea de ședință din 16.01.2013 au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția netimbrării, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale a chematului în garanție pe cererea de chemare în garanție. La același termen de judecată s-a apreciat că excepția inadmisibilității invocată de chematul în garanție nu este o veritabilă excepție, ci vizează aspectele privind fondul cauzei.

La termenul de judecată din 30.10.2013 tribunalul a apreciat că excepția inadmisibilității invocată de pârâtă nu este o veritabilă excepție, ci vizează aspecte privind fondul cauzei.

Prin Sentința civilă 6390/30.10.2013 Tribunalul București, Secția a VI-a a admis cererea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 31.227,44 lei, cu titlu de despăgubiri, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert, a respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de chematul în garanție.

În motivarea sentinței a arătat că:

"Reclamanta S.C. E. S.A. a deținut imobilul compus din teren în suprafață de 2,5 ha și construcții și a fost privatizată astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.250/15.06.1995 încheiat de fostul F.P.P. Muntenia (actualul SIF IV Muntenia) cu Asociația de Morărit și Panificație Prahova și din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.495/31.08.1995, încheiat de F.P.S (actualul A.V.A.S.) cu Asociația de M. P.P.

Activul imobil teren în suprafață de 8528mp( pentru care se solicită despăgubiri în prezentul litigiu) din comuna Bucov, sat Pleașa, județul Prahova conform sentinței civile nr.458/19.03.2007 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.2081/105/2006, rămasă irevocabilă prin decizia nr.6939/24.06.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.2081/105/2006, s-a dispus a fi restituit în natură numiților C.D. , S. M. O. și M. I. G. ( filele 18-20 vol.1 dosar).

Tribunalul apreciază că sunt nefondate susținerile pârâtei, în sensul că reclamanta nu deținea la momentul privatizării certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, astfel încât pachetul de acțiuni nu reflectă valoarea terenului în litigiu și că imobilul pentru care se solicită despăgubiri nu a făcut obiectul privatizării.

De asemenea, constată tribunalul că față de cererea precizatoare prin care reclamanta a arătat că solicită despăgubiri doar pentru suprafața de 8528 mp, sunt neîntemeiate alegațiile pârâtei în sensul că reclamanta nu ar putea solicita despăgubiri pentru suprafața de 2,5 ha.

Tribunalul reține că potrivit înscrisurilor aflate la dosar reclamanta a fost înființată în anul 1991 ca societate comercială pe acțiuni, în baza prevederilor Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat în regii autonome si societăți comerciale. Până la data semnării actelor de transmitere a capitalul social al societății, statul avea calitatea de acționar unic al societății în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990.

Potrivit considerentelor sentinței civile nr. 458/19.03.2007 a Tribunalului Prahova, Secția Civilă și sentinței civile nr. 194/21.01.2008 a Tribunalului Prahova, Secția Civilă terenul pentru care a solicitat despăgubiri a trecut în proprietatea statului în baza Legii 119/1948 și s-a aflat în administrarea reclamantei.

Astfel cum rezultă din certificatul constatator nr. 77868/14.09.2010 emis de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Prahova reclamanta a fost înregistrată la registrul comerțului sub nr.J29/23/1991, iar potrivit mențiunii nr. 83/26.02.1991 aceasta este o întreprindere de stat transformată în societate pe acțiuni în temeiul Legii nr. 15/1990 și Legii nr.31/1990.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.250/15.06.1995 Fondul Proprietății Private IV Muntenia a vândut Asociației de Morărit și Panificație Prahova un număr de 224.607 acțiuni, în valoare de 5.615.175.000 lei (ROL) reprezentând 30% din capitalul social al reclamantei.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 495/31.08.1995 Fondul Proprietății de Stat a vândut Asociației de Morărit și Panificație Prahova un număr de 557.329 acțiuni, în valoare de 13.933.225.000 lei (ROL) reprezentând 70% din capitalul social al reclamantei.

Potrivit art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 modificată prin Legea nr.99/1999 (alin.1) instituțiile publice implicate în procesul de privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizare sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat; (alin.2) instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin.1 o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile; (alin.3) despăgubirea prevăzută la alin.2 se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție.

În prealabil se vor arăta argumentele pentru care dispozițiile legale anterior menționate sunt aplicabile în cauză.

Deși prin art.56 din Legea nr.137/2002, intrată în vigoare la 28.03.2002, a fost abrogat art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 modificată, iar prin art.29 și 30 din Legea nr. 137/2002 a fost reglementată în mod diferit acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate cumpărătorilor de acțiuni în procesul de privatizare prin executarea unor hotărâri definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, tot prin art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 s-a precizat expres că prevederile art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997, aprobată prin Legea nr.44/1998, cu modificările ulterioare rămân aplicabile numai contractelor de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.

În speță, contractele de vânzare-cumpărare acțiuni au fost încheiate la data de 15.06.1995 și respectiv data de 31.08.1995, ceea ce atrage aplicarea dispozițiilor legale din O.U.G. nr.88/1997 mai sus citate.

Pârâta A. V.A.S., preluând atribuțiile de la A.P.A.P.S. și F.P.S. are calitate de instituție implicată în procesul de privatizare și obligația legală de a plăti societății comerciale reclamante( inițial cu capital integral de stat și apoi privatizată) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului.

În ceea ce privește stabilirea despăgubirii ce se cuvine reclamantei tribunalul reține următoarele:

Prin decizia nr. 18/17.10.2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite în dosarul nr. 19/2011 s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 32 ind.4 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Potrivit dispozițiilor art. 329 din Codul procedură civilă de la 1865 dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

Prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză s-a stabilit că valoarea contabilă a imobilului teren în suprafață de 8528 mp situat comuna Bucova, sat Pleașa, județul Prahova astfel cum este reflectată în bilanțul societății la momentul ieșirii efective din patrimoniul societății este de 25.839,84 lei, iar valoarea actualizată la momentul efectuării expertizei, 30.04.2013, este de 31.227,44 lei.

Prin cererea precizatoare formulată oral, în condițiile art. 132 alin.2 pct.2 din Codul de procedură civilă de la 1865, la termenul de judecată din 30.10.2013 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 31227,44 lei, cu titlu de despăgubiri, valoare indicată în raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză astfel cum a fost completat.

Pârâta are calitatea de instituție implicată în privatizarea reclamantei, statul a deținut inițial calitatea de acționar unic al reclamantei în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990 și în vederea privatizării reclamantei statul a transmis inițial, o cota parte de 30% din capitalul social al reclamantei și ulterior 70% din capitalul social al societății reclamante, în modalitățile expuse mai sus.

Astfel cum rezultă din art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 modificată prin Legea nr.99/1999, precum și din considerentele deciziei nr. 18/17.10.2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite în dosarul nr. 19/2011 despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii. Prin urmare, despăgubirile nu se raportează la valoarea acțiunilor sau la procentul din capitalul social transmis prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997, modificată prin Legea nr.99/1999, având în vedere și principiul disponibilității reclamanta a solicitat actualizarea cu indicele de inflație la momentul efectuării expertizei contabile, 30.04.2013) tribunalul va admite cererea, astfel cum a fost precizată, și va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 31.227,44 lei, cu titlu de despăgubiri.

În temeiul art. 274 alin.1 din Codul de procedură civilă de la 1865, reținând culpa procesuală a pârâtei se va obliga aceasta la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert, potrivit ordinului de plată aflat la fila 260 vol.1 dosar.

Cererea de chemare în garanție tribunalul apreciază că este neîntemeiată, pentru următoarele motive:

Prin art.32 ind. 4 alin.(1) din O.U.G. nr.88/1997 legiuitorul a înțeles să limiteze sfera subiectelor de drept care pot fi obligate la plata de despăgubiri, astfel că nu poate fi primită de către instanță interpretarea pârâtei potrivit căreia în art.32 ind. 4 alin.(6) din O.U.G. nr.88/1997, legiuitorul a stabilit un nou debitor, în speță Statul Român.

Pe de altă parte, apreciază tribunalul că nu se poate considera că art. 32 ind.4 alin.6 din O.U.G. nr.88/1997 instituie pentru autoritățile publice implicate în privatizare un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele la plata cărora au obligate cu titlu de despăgubiri față de cumpărătorii acțiunilor în procesul de privatizare. Această dispoziție legală constituie doar un text programatic, care reflectă poziția Statului Român în legătură cu problema plății acestor despăgubiri, precum și faptul că acesta înțelege să instituie mecanismele necesare astfel încât instituțiile obligate la plata despăgubirilor să poată onora această obligație stabilită în sarcina lor prin hotărâri judecătorești. Așadar, între Statul Român prin Ministerul F. Publice și A. pentru Valorificarea Activelor Statului, nu există un raport juridic obligațional, iar dispozițiile 32 ind.4 alin.6 din O.U.G. nr.88/1997 nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport.

Conform art.60 alin.1 din Codul de procedură civilă de la 1865 "partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire";. În doctrină s-a afirmat că instituția chemării în garanție oferă avantajul ca două situații juridice complet deosebite să poată fi rezolvate prin aceeași hotărâre, iar pe această cale se dă posibilitatea chematului în garanție să contribuie la o apărare completă în acțiunea principală, asigurând astfel o mai bună administrare a justiției. Așadar, cererea de chemare în garanție este considerată ca o adevărată acțiune, fiind admisibilă ori de câte ori partea în proces are dreptul, în cazul în care ar cădea în pretenții, să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere în garanție sau în despăgubire. Așadar, dispozițiile art.60 din Codul de procedură civilă justifică utilizarea instituției procesuale a chemării în garanție ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte, în situația în care ar pierde procesul, împotriva altei persoane cu o cerere în garanție sau despăgubire și dau posibilitatea chematului în garanție, devenit parte în proces să-și administreze toate probele și să facă toate apărările în sprijinul părții pe care o garantează, astfel încât obligația de garanție devine activă și se traduce în fapt. Obligația de garanție poate izvorî fie din convenție, fie dintr-o dispoziție legală.

De asemenea, reține tribunalul că dispozițiile art.30 din Legea nr. 137/2002 potrivit cărora "statul garantează plata de către instituțiile publice implicate a acestor despăgubiri în limita prevăzută la alin. (1), nu pot reprezenta fundamentul unui raport juridic obligational între Statul Român reprezentat de Ministerul F. Publice și A. pentru Valorificarea Activelor Statului. Din interpretarea gramaticală a textului de lege, folosirea expresiei "îndeplinirea de către instituțiile publice implicate"; conduce la concluzia că obligația de garanție este instituită în favoarea societăților comerciale implicate în privatizare (în speță S.C. E. S.A.), iar nu în favoarea instituțiilor publice implicate în privatizare (în speță pârâta), care trebuie să îndeplinească obligațiile prevăzute de art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, text de lege menținut prin dispozițiile art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 60 din Codul de procedură civilă de la 1865 și art. 32 ind.4 din O.U.G. nr.88/1997, modificată prin Legea nr.99/1999, tribunalul va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta A. pentru Valorificarea Activelor Statului ";.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelanta pârâtă A. A.A.S. (fostă A.V.A.S.) solicitând admiterea apelului, schimbarea in tot a sentinței atacate, admiterea excepțiilor invocate la fond, iar în subsdiar, pe fondul cauzei, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată. Apelanta a solicitat deasemenea suspendarea executării sentinței atacate.

În motivarea apelului a arătat că în mod netemeinic si nelegal a fost respinsa excepția prescripției speciale prevăzute atat de dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificata - de o luna, cat si cea prevazuta de art.3228 din OUG nr.88/1997 modificata - de 3 luni.

Cum, data nașterii dreptului o reprezintă momentul in care a rămas irevocabila hotărârea judecătorească invocata de reclamanta, acțiunea formulata de aceasta este PRESCRISA raportat la ambele texte legale menționate mai sus.

Astfel cum reiese din dispozițiile textelor normative susmentionate, termenul special de prescriptie se aplica in cazul in care se valorifica un drept prevazut de actele normative din domeniul privatizarii (in speta O.U.G. nr.88/1997-art.324).

Prin cererea de chemare in judecata formulata de SC E. SA împotriva AAAS (fosta AVAS) nu se solicita altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv "repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea catre fostii proprietari a bunurilor imobile preluate de star, reparare care cade in sarcina instituției publice implicate in procesul de privatizare.

Se arată totodată că în mod nelegal s-a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Astfel despăgubirile acordate în temeiul art. 32/4 din OUG 88/1997 pot fi aplicate numai în situația în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăsesc valoric și în capitalul social. Nu poate fi reținut în sarcina instituției publice vreo obligație pentru despăgubiri cu atât mai mult cu cât prin dosarul de prezentare întocmit în vederea încheierii contractului de privatizare era prezentată situația patrimonială a societății, atât cu privire la terenuri și clădire, cât și referitoare la litigiile în care era implicată societatea privatizată.

Se mai arată că despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizată a imobilului, prin scăderea din valoarea contabilă a amortizării acestuia pe toată durata exercitării de reclamantă a atributelor dreptului de proprietate.

În ceea ce privește fondul cauzei apelanta AAAS arată că, în conformitate cu lit. d) a art. 5 din O.U.G. 23/2004, AAAS (fosta AVAS) are atribuția de a vinde acțiunile/partile sociale "detinute de stat la societatile comerciale aflate in portofoliul sau, prin metodele prevazute in Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societatilor comerciale, aprobata prin Legea nr. 44/1998, cu modificarile si completarile ulterioare, si in Legea nr. 137/2002, cu modificarile si completarile ulterioare".

Rezulta ca AAAS (fosta AVAS), in cadrul activitatii sale si in exercitarea atributiilor ce-i revin in procesul de privatizare, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci are calitatea de acționar in numele statului la aceste societati.

Neavand drept de proprietate asupra bunurilor societatilor comerciale, AAAS (fosta AVAS) nu este răspunzătoare nici de miscarile care au loc in interiorul patrimoniului acestora.

Se mai arată că în mod nelegal au fost înlăturate susținerile instituției referitoare la valoarea prejudiciului, deoarece nu exista nici o mentiune in art.324 din Legea nr. 99/1999 privind faptul ca despagubirile se acorda la nivelul valorii de circulație a activelor. Referitor la practica in domeniu, AAAS menționează Decizia nr. 1074/2003 data de Inalta Curte de Casatie si Justitie in dosarul nr.7381/2001 care a stabilit ca despăgubirea cuvenita in temeiul art.324 din Legea nr.99/1999 modificata si completata, trebuie sa aiba ca punct de plecare valoarea din contabilitate a bunului. Astfel, prejudiciul suferit de SC E. SA, urmare a restituirii in natura a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabila a acelor bunuri imobile inregistrate in registrele contabile ale societatii la data cand societatea a fost privatizata si nu la valoarea "de circulatie".

In caz contrar, societatea ce urmeaza a fi despagubita se va imbogati fara justa cauza prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decat cea existenta in registrele contabile ale societatii si avuta in vedere in situatia patrimoniala a societatii la data privatizarii.

Potrivit rationamentului instantei de fond, in cazul in care s-ar solicita despagubiri pentru toate imobilele detinute si restituite fostilor proprietari Statul va fi obligat sa plateasca despagubiri mai mari decat a incasat in urma privatizarii acestei societati Este nefiresc si inechitabil ca AAAS (fosta AVAS) sa suporte repararea unui prejudiciu pentru care nu numai ca nu este răspunzătoare, dar are o valoare exagerata prin raportare la valoarea contractului de privatizare. Se mai arată că din valoarea contabila a imobilului restituit s-ar cuveni despagubiri in proportie de 70% INTRUCAT PRIN CONTRACTUL DE VANZARE-CUMPARARE DE ACTIUNI, invocat de intimata-reclamanta ca temei al despagubirii, AAAS- fosta AVAS (prin antecesorul sau legal) a vandut actiuni reprezentand numai 70% din capitalul social al SC E. SA

Se mai arată că, chiar si in situația in care ar fi indeplinit toate conditiile pentru acordarea de despagubiri, institutia publica implicate nu ar putea fi obligata la o valoare peste limita prevazuta de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din pretul incasat de catre aceasta din vanzarea pachetului de actiuni.

Se mai arată că, în mod nelegal a fost respinsa cererea de chemare in garanție formulata de AAAS (fosta AVAS) împotriva Statului Roman-prin Ministerul F. Publice de către AVAS (actuala AAAS).

Astfel se menționează că cererea instituției a fost intemeiata pe dispozițiile art.324 alin.6 din OUG nr.88/1997 modificata (text de lege mentinut in vigoare prin art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002 modificata).

Calitatea procesuala a Ministerului F. Publice ca reprezentant al Statului Roman, astfel cum prevede alin.6 al art.324, este justificata avand in vedere dispozițiile art.25 din Decretul nr.31/1954, privitor la persoanele fizice si juridice, care atesta calitatea de reprezentant al Statului Roman-prin Ministerului F. Publice.

Argumentul in solicitarea admiterii prezentei cereri de chemare in garanție a Statului Roman-prin Ministerul F. Publice il reprezintă obligația de garanție directa prevăzută expres in dispozițiile alin.6 al art.324 din OUG nr.88/1997.

Astfel, potrivit dispozițiilor alin.6, "Statul garanteaza indeplinirea de către institutiile publice implicate a obligațiilor prevăzute in prezentul articol".

In mod nelegal a fost respinsa cererea de chemare in garanție formulta de AVAS (actuala AAAS), prin interpretarea dispozițiilor mentionate, Statul Roman (care asa cum am precizat mai sus este reprezentat de Ministerul F. Publice), garanteaza indeplinirea obligațiilor prevăzute in art.324 din OUG nr.88/1998 modificata.

Se poate obS.a ca legiuitorul, prin introducerea alin.6 la art.324, a prevăzut o garanție speciala in sarcina Statului Roman (reprezentat de Ministerul F. Publice), pentru repararea prejudiciilor cauzate societatilor comerciale privatizate sau in curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Astfel, aceasta dispoziție legala a fost prevăzută de legiuitor pentru a preintampina imposibilitatea repararii acestor prejudicii, Statul Roman fiind garantul acestor reparații împotriva efectelor create de regimul comunist in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De asemenea, având in vedere criticile mentionate in prezentele motive de apel, apelanta consideră ca nu se impune nici obligarea AAAS (fosta AVAS) la cheltuielile de judecata de la fond, motiv pentru care solicită, ca urmare a admiterii apelului, înlăturarea cheltuielilor de judecata.

In drept apelanta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 282- 298 Cod procedura civila, OUG nr. 88/1997.

Intimata reclamantă SC E. SA a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat, respingerea cererii de suspendare a executării silite, păstrarea ca legală și temeinică a sentinței, dar și admiterea cererii de chemare în garanție a S. R. -M.F.P.

În motivarea întâmpinării a arătat că cererea de chemare în judecată este o acțiune post privatizare supusă regimului de drept comun, sub aspectul prescripției fiind incidente dispozițiile art.3 din Decretul nr. 167/1958, iar nu o acțiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare și finalizare a privatizării pentru a se aplica termenele speciale prevăzute de dispozițiile art.3228 din O.U.G. nr.88/1997 și ale art.39 din Legea nr. 137/2002.

Potrivit art.324 din Legea nr.99/1999 de modificare și completare a O.U.G. nr.88/1997, instituția publică de privatizare asigură repararea prejudiciului cauzat societății comerciale privatizate ca urmare a retrocedării către foștii proprietari a imobilelor aflate în patrimoniul lor ca efect al privatizării.

Textul instituie răspunderea statului prin instituția publică implicată în privatizare pentru evicțiune specială, răspundere de natură să acopere prejudiciul suferit de societatea comercială privatizată prin privarea de proprietate cu activele retrocedate. În speță fără îndoială că bunul retrocedat a intrat în patrimoniul reclamantei ca efect al privatizării și că statul, prin instituția publică implicată, are potrivit legii speciale, obligația de garanție pentru evicțiune în situația retrocedării - conform art.6.4. din contractul de vânzare - cumpărare acțiuni nr.250/15.06.1995: " Vânzătorul în calitate de proprietar al acțiunilor ce fac obiectul prezentului contract de vânzare-cumpărare, garantează cumpărătorului că nu există drepturi aparținând terților asupra acestor acțiuni."

Acțiunea formulată este o acțiune postprivatizare supusă regimului de drept comun sub aspectul prescripției și nu o acțiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare și finalizare a privatizării pentru a se aplica termenul de 1 (o) lună, prevăzut de art.39 din Legea nr. 137/2002.

Așadar, pârâta A.V.A.S., ca instituție publică implicată în privatizare, potrivit legii, dar și ca reprezentantă a statului, ca efect al aportului în natură la capitalul social prin aducerea cu acest titlu a imobilului retrocedat și dobândirea în echivalent a acțiunilor, într-o societate de acțiuni cu capital de stat, privatizată, răspunde pe temeiul art.324 din O.U.G. nr.88/1997, modificată prin Legea nr.99/1999 pentru prejudiciul creat reclamantei datorită retrocedării bunului.

În plus, termenul de 1 (o) lună este prevăzut de lege pentru fiecare act de privatizare în parte și atrage competența materială de primă instanță a Curții de Apel București pentru contestațiile la actele de privatizare.

Termenul de 1 (o) lună prevăzut de articolul 39 din legea nr. 137/2002 se aplică acțiunilor prin care se ataca o operațiune sau un act legat de acțiunea de privatizare, subscrisa reclamanta prin cererea de chemare in judecata nu atacam un act de privatizare pentru a se aplica termenul de prescripție din legea speciala, acțiunea privește plata de despăgubiri pentru pierderea imobilului, ulterior privatizării prin retrocedare către foștii proprietari, iar termenul de prescripție este cel aplicabil acțiunilor de drept comun, adica termenul de 3 ani prevăzut de articolul 3 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, apreciem că dreptul material la acțiune nu este prescris întrucât acesta este termenul general de 3 (trei) ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și curge de la data nașterii sale, respectiv 24.06.2009 - data pronunțării deciziei nr.6939 a înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr.2081/105/2009.

Pârâta AVAS susține excepția invocată și prin dispozițiile art.3228 din Legea nr.99/1999.

Data nașterii dreptului reclamantei pentru a pretinde despăgubirile prevăzute de dispozițiile art.324 coincide cu momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de restituire, respectiv 24.06.2009.

În speță, acțiunea formulată este o acțiune postprivatizare supusă regimului de drept comun sub aspectul prescripției și nu o acțiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare și finalizare a privatizării pentru a se aplica termenul de 3 (trei) luni, prevăzut de art.3228 din O.U.G. nr.88/1997 modificată și completată de Legea nr.99/1999.

În plus, termenul de 3 (trei) luni este prevăzut de lege pentru fiecare act de privatizare în parte și atrage competența materială a Curții de Apel București.

Astfel, dreptul material la acțiune nu este prescris întrucât acesta este termenul general de 3 (trei) ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și curge de la data nașterii sale, respectiv 24.06.2009 - data pronunțării deciziei nr.6939 a înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr.2081/105/2009.

Si excepția inadmisibilității acțiunii invocate în cauză a fost corect soluționată întrucât este aplicabil art. 324 din Legea nr. 99/1999. Rezultă fără nici un dubiu faptul că reclamanta a fost evinsă în ceea ce privește imobilul restituit, pentru care solicită despăgubiri în temeiul art.324 din Legea nr.99/1999 - modificată la data de 06.07.2011.

Pe fondul cauzei intimata apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect faptul că răspunderea statului prin instituția publică implicată în privatizare (A.V.A.S.) pentru evicțiune specială este o răspundere de natură să acopere prejudiciul suferit de societatea comercială privatizată (E.) prin privarea de proprietate cu activele retrocedate.

În speță, bunul aportat la capitalul social al subscrisei a fost retrocedat foștilor proprietari la data de 24.06.2009, conform deciziei civile nr. 6939- pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.2081/105/2006. În această situație statul, prin instituția publică implicată, are potrivit legii speciale, obligația de garanție pentru evicțiune în situația retrocedării.

Astfel, statul Român a aportat bunul imobil ce face obiectul prezentei cauze la capitalul social al subscrisei în temeiul dispozițiilor Legii nr. 15/1990, dobândind în schimbul proprietății bunurilor, acțiuni pe care ulterior le-a valorificat în procesul de privatizare.

Bunul imobil situat în comuna Bucov, sat Pleasa, județul Prahova, a fost adus ca aport la capitalul social al subscrisei în temeiul Legii nr. 15/1990 și al contractelor de privatizare nr.495 din 31.08.1995 și nr.250 din 15.06.1995.

Astfel, susținerile apelantei ca nu dețineam la momentul privatizării certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, astfel incat pachetul de acțiuni nu reflecta valoarea terenului in litigiu si ca imobilul pentru care se solicitam despăgubiri nu a făcut obiectul privatizării, sunt nefondate.

Instanța de fond, în mod corect a apreciat faptul că despăgubirea va fi stabilită potrivit art.324 în redactarea inițială întrucât, potrivit art.30 alin.3 din Legea nr. 137/2002, aceste prevederi rămân aplicabile contractelor de vânzare - cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002.

Cum în speță, ambele contracte au fost încheiate în cursul anului 1995, în mod evident, prevederile art.30 alin.l din Legea 137/2002 nu pot opera retroactiv.

Față de cele aratate mai sus, se solicită respingerea ca nefondat a apelului formulat și în consecință și admiterea cererea de chemare in garanție a Statului Roman prin Ministerul F. Publice in temeiul art. 324 alin. 6

In drept, intimata reclamantă s-a întemeiat dispozițiile art. 115-118 C.proc.civ., coroborate cu celelalte texte de lege amintite în cuprinsul întâmpinării.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma efectului devolutiv al apelului și a limitelor acestuia, Curtea a reținut următoarele asupra apelului de față:

În ceea ce privește susținerea, în sensul greșitei soluționări a excepției prescripției acțiunii introductive, Curtea a constatat că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Atât art. 39 din Legea 137/2002 modificată (ce prevede un termen de o lună), cât și art. 3228 din OUG 88/1997 (ce prevedea un termen de 3 luni, actualmente) reglementează (reglementau, în cazul art. 32/28) același tip de prescripție prin raportarea acesteia la obiectul cererii, respectiv cea a cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege (137/2002), de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării. Este deci vorba de operațiuni specifice procedurilor de privatizare, de multe ori respectivele acțiuni fiind de contencios administrativ, iar nu de acțiuni în despăgubire. Or, cum orice normă specială, derogatorie de la norma generală, este de strictă interpretare, acest termen de prescripție nu ar putea fi aplicat unei acțiuni în despăgubire, care are între temeiurile sale juridice și texte normative rezultând din actele preindicate, ci doar acțiunilor rezultând din operațiuni sau acte de privatizare.

Față de aceste considerente Curtea a reținut corecta soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța de fond, ce a respins-o.

În ceea ce privește apelul AAAS (restul susținerilor):

În mod corect instanța de fond a calificat susținerile privind "inadmisibilitatea acțiunii"; simple apărări de fond întrucât, acestea, în esență, nu fac decât să arate de ce, în opinia apelantei, ea nu ar datora sumele respective. În ceea ce privește fondul acestor susțineri, acestea apar și ca nefondate, art. 324 din OUG 88/1997 reglementând obligația de despăgubire a AAAS, iar Decizia ICCJ 18/2011, pronunțată în recurs în interesul legii, stabilind in abstracto la ce trebuie să se raporteze valoarea acestei obligații.

În ceea ce privește susținerile vizând inexistența unui temei juridic pentru a fi obligată AAAS, din moment ce ea a înstrăinat acțiuni, iar nu bunuri imobile, Curtea le apreciază drept nepertinente, pentru mai multe motive: bunurile imobile au fost evaluate separat și au crescut valoarea acțiunilor din procesul de privatizare; art. 324 din OUG 88/1997 impune repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, norma specială neimpunând deci ca aceste imobile să fi fost înstrăinate ca atare de stat sau reprezentanții săi (altfel despăgubirea ar fi fost posibilă și în baza garanției generale pentru evicțiune), ci doar ca imobilele retrocedate să fi făcut parte din patrimoniul societății comerciale, să fi fost retrocedate și să fi fost anterior preluate de stat și ulterior integrate de acesta (indiferent în ce formă) în patrimoniul societății respective. Sub acest aspect apar ca nepertinente și susținerile privind faptul că despăgubirile ce s-ar cuveni ar fi de cel mult 70% din valoarea contabilă (pentru că 70% din acțiuni au fost deținute și înstrăinate de stat, prin AVAS) din moment ce, pe de o parte, legea nu condiționează obligația de despăgubire de cuantumul acțiunilor deținute de stat, iar, pe de altă parte, acțiunile emise în baza aporturilor în natură ale statului (deci și bunurile imobile preluate de acesta) erau emise doar către stat (profitau doar acestuia), fiind vădit ilogic ca alți acționari să sufere proporțional cu acțiunile un prejudiciu creat prin "aportul"; altuia.

În ceea ce privește critica că despăgubirea nu poate privi "valoarea de circulație"; a imobilului retrocedat, aceasta este pertinentă în drept, față de dispozițiile Deciziei ICCJ 18/2011, pronunțată în recurs în interesul legii, dar vădit inaplicabilă în speță, din moment ce instanța de fond nu s-a raportat la aceasta, ci la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta era reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății.

Cât privește critica privind neraportarea despăgubirilor la valoarea de privatizare și nerespectarea limitelor despăgubirii de 50% din prețul achitat de cumpărător conform art.30 din legea 137/2002, și acestea sunt vădit nefondate. Astfel, deși apelanta face referire la Decizia ICCJ 18/2011, pronunțată în recurs în interesul legii, ignoră (probabil intenționat) considerentele acesteia, în care se arată cu claritate, în prezentarea problemei juridice, că: "Art. 324 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, a fost abrogat expres prin art. 56 din Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare. Noul act normativ a introdus o nouă modalitate de plată a despăgubirilor prin art. 29, potrivit căruia "instituția publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat", precum și un plafon maxim al acestor despăgubiri, ele neputând depăși 50% din prețul efectiv plătit de cumpărătorul acțiunilor. Totodată, art. 30 alin. (3) din lege a statuat că prevederile art. 324 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a legii"; (sublinierea noastră).

Deci, și conform analizei instanței supreme, făcută prin recurs în interesul legii, pentru contractele de vânzare cumpărare anterioare intrării în vigoare a legii 137/2002 nu se poate aplica plafonarea solicitată de apelantă,urmând ca valoarea de despăgubire să se aprecieze în funcție de "valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății";, așa cum arată considerentele aceleași decizii.

Cât privește critica ce vizează modul de soluționare al capătului de cerere accesoriu al cheltuielilor de judecată, reținând că soluția instanței de fond este corectă cât privește pârâtul AAAS, acestea nu ar putea fi reexaminate pe acest temei;

În ceea ce privește critica ce vizează respingerea cererii de chemare în garanție, de către AAAS, a Statului Român, prin Ministerul de Finanțe, Curtea obS.ă că în mod corect Tribunalul a precizat că eventuala obligație de garantare nu este stipulată în favoarea AAAS (fosta AVAS), care rămâne principalul obligat, ci cel mult, în favoarea reclamantului ce invocă garanția penttru evicțiune. Astfel, art. 32/4 alin. 6 din OUG 88/1997 arată că art. 324 alin. 6 din OUG 88/1997, în sensul că "Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol";; or, din formulare rezultă clar că îndeplinirea obligației incumbă AAAS, ea neputându-se regresa în contra statului pentru îndeplinirea unei obligații legale proprii, indiferent de faptul că veniturile colectate de aceasta sunt venituri ale bugetului de stat.

Cât privește faptul că și intimata-reclamantă a solicitat admiterea acestei cereri de chemare în garanție (pe calea întâmpinării formulând această solicitare), trebuie stabilit mai întâi că intimata-reclamantă nu era titulara cererii de chemare în garanție, aceasta nu a fost făcută în numele său, implicit nu i-ar putea profita (vizând doar eventualul regres al AAAS contra statului); mai mult, respectând regulile ce derivă din principiul disponibilității obS.ăm că intimata-reclamantă nu a atacat hotărârea de fond, deci nu ar putea cere prin întâmpinare modificarea acesteia pe calea soluționării diferite a unei cereri de chemare în garanție, cererea sa fiind sub acest aspect inadmisibilă. În orice caz, în subsidiar, cum solicitarea nu ar putea viza decât situația descrisă în paragraful de mai sus, aceasta, în aceeași logică explicitată și în soluționarea argumentelor prezentate de reclamanta AAAS, apare și ca nefondată.

În ceea ce privește solicitarea de suspendare a executării hotărârii atacate, reținând că instanța, la primul termen de judecată, a soluționat cererea de apel astfel încât s-a analizat direct legalitatea și temeinicia hotărârii, iar eventuala suspendare a executării acesteia nu putea dura decât până la soluționarea căii de atac, va constata că respecvtiva cerere a rămas fără obiect.

Față de cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că hotărârea pronunțată este legală și temeinică, nesubzistând nici un caz de schimbare sau de anulare a acesteia cum prevăd dispozițiile art. 296-297 Cpc.

În consecință, în temeiul art. 296 Cod de procedură civilă, Curtea a respins apelul ca nefondat.

Domeniul: Litigii cu profesioniști. Aspect

← Aplicabilitate Legea 85/2006- consumator captiv. Jurisprudență...		Apel. Rejudecare după casare. Asigurari. Cazuri de... →

Despăgubiri solicitate în baza art.32 indice 4 din OUG nr.82/2007.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Despăgubiri solicitate în baza art.32 indice 4 din OUG nr.82/2007.