Divorţ cu elemente de extraneitate. Instanţa competentă
| Comentarii |
|
Dispoziţiile art. 3, 4 şi 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, instituie competenţe alternative cu privire la divorţ, separarea de drept şi anularea căsătoriei. Astfel, Regulamentul prevede criterii obligatorii de stabilire a competenţelor, dar acestea privesc mai multe ipoteze, care se aplică în ordinea indicată de dispoziţiile art. 3, printre care se regăseşte şi ipoteza din prezenta speţă, respectiv instanţa de la domiciliul pârâtei, care este în România, la Timişoara. Dispoziţiile art. 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003 nu este apt să înlăture competenţele arătate de art. 3, ci instituie un alt criteriu suplimentar, alternativ, pentru stabilirea competenţei, sens reţinut corect de tribunal.
Secţia I civilă - complet specializat de familie şi minori, Decizia nr. 2033 din 16 octombrie 2012
Prin sentința civilă nr. 24778/18.10.2011 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. 9844/325/2011, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul S.G., în contradictoriu cu pârâta S.A.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că au fost aplicabile prevederile art. 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003, care statuează că „fără a aduce atingere articolului 3, instanța judecătorească dintr-un stat membru care a pronunțat o hotărâre privind separarea de drept, este competentă să transforme această hotărâre în divorț”, constatându-se totodată că instanțele italiene au fost primele sesizate cu cererea de separare formulată de pârâta din cauză, iar, în urma pronunțării hotărârii de separare, s-a eliberat, in temeiul art. 33 din Regulament, certificatul privind deciziile matrimoniale, unde s-a menționat că este vorba de o separare personală, care a fost luată în prezența părților.
Față de motivele detaliate anterior, prima instanță a reținut excepția necompetenței generale a instanțelor române.
Prin decizia civilă nr. 312/A/03.04.2012 pronunțată în dosarul nr. 9844/325/2011, Tribunalul Timiș a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, în fata primei instanțe, s-a depus sentința nr. 1155/2010, pronunțata de Tribunalul Brindisi - Republica Italiană, prin care s-a declarat separația personală a părților și a fost obligat reclamantul din prezenta cauza, S.G., la plata unei pensii lunare de 200 euro, începând cu luna noiembrie 2010.
Constatarea primei instanțe că, prin pronunțarea acestei hotărâri, s-ar stabili competenta exclusivă a instanțelor italiene de a soluționa divorțul, este eronată, sensul art. 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003 privind competenta, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, fiind acela de a institui o competență alternativă în această materie, și anume, atât a instanței competente, potrivit art. 3 din menționatul Regulament, cât și a instanței ce a pronunțat separarea judiciară.
Prin urmare, fiind vorba de două cereri având obiect diferit, separare judiciară și divorț, dintre care prima soluționată definitiv, nu își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 în privința determinării instanței mai întâi sesizate, ci doar a verificării competenței generale a instanțelor române, condiție ce, în cauză, este îndeplinită, având în vedere că pârâta are reședința în România.
împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, pârâta S.A., solicitând modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantului și menținerii sentinței primei instanțe, ca temeinică și legală.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și art. 306 alin. (2) C.proc.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul Timiș pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, față de starea de fapt reținută pe baza actelor depuse la dosar (și care nu mai poate face obiectul controlului judiciar în recurs, față de forma actuală a prevederilor art. 304 C.proc.civ.), tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale (interne și internaționale) cu privire la competența de soluționare a prezentei cereri de divorț, cu elemente de extraneitate.
Este justă concluzia tribunalului că ne aflăm în prezența a două acțiuni cu obiect diferit, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 19 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003.
Deși recurentei i s-a pus în vedere să facă dovada existenței unui litigiu având ca obiect desfacerea căsătoriei pe rolul instanțelor din Italia, Curtea acordându-i un termen în acest sens, proba nu a fost făcută.
Din actele depuse la dosar în cele trei cicluri procesuale, rezultă cu evidență faptul că, pe rolul instanțelor judecătorești din Italia, există înregistrat doar dosarul având ca obiect separarea judiciară.
Din traducerea hotărârii Tribunalului din Brindisi, Italia, pronunțată în dosarul nr. 2776/2006, precum și din fișa acestui dosar, rezultă că acel litigiu a privit exclusiv separarea judiciară, nu și desfacerea căsătoriei, fiind finalizat în prezent, contrar afirmațiilor reprezentantei recurentei.
Cererea numitei S.A., adresată Tribunalului din Brindisi, motivarea acesteia și a hotărârii pronunțate vizează aspecte ce privesc exclusiv separarea părților, și nu divorțul dintre ele, noțiuni ce nu trebuie confundate.
Fișa acelui dosar, completată de Tribunalul Brindisi, conține bifarea exclusivă a rubricii „separare personală”, dintre cele trei tipuri de acțiuni prevăzute la pct. 5, fiind barată rubrica privind divorțul.
Ca atare, nu se poate reține existența unui proces vizând desfacerea căsătoriei dintre părți pe rolul instanțelor din Italia, nefiind, deci, aplicabile prevederile art. 19 din Regulament.
Cu privire la competența de soluționare a prezentei cauze, este adevărat că legea română (art. 607 C.proc.civ.) prevede norme imperative sub acest aspect, dar, având în vedere elementele de extraneitate, sunt aplicabile, potrivit art. 20 din Constituția României, prevederile Regulamentului (C.E.) nr. 2201/2003, și nu Legea nr. 105/1992, având în vedere data introducerii prezentei acțiuni și dispozițiile art. 725 alin. (1) C.proc.civ.
Se impune a menționa, înainte de a proceda la analizarea Regulamentului arătat, faptul că părțile nu au avut domiciliu sau reședință comună, lucru statuat definitiv de Tribunalul Brindisi, reclamantul locuind, de la încheierea căsătoriei, în Italia, iar pârâta, în România.
în consecință, instanțele române de la domiciliul pârâtei au competența materială și teritorială de a soluționa pricina, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003.
Este adevărat că art. 3, 4 și 5 din Regulament prevăd competențe, dar acestea nu sunt exclusive, cum încearcă a acredita recurenta, ci alternative. Regulamentul prevede criterii obligatorii de stabilire a competențelor, dar acestea privesc mai multe ipoteze, ce se aplică în ordinea indicată de art. 3, printre care se regăsește și ipoteza din prezenta speță, respectiv instanța de la domiciliul pârâtei, care este în România, la Timișoara.
Art. 5 invocat de recurentă, nu este apt să înlăture competențele arătate de art. 3, ci instituie un alt criteriu suplimentar, alternativ, pentru stabilirea competenței, sens reținut corect de către Tribunalul Timiș.
în consecință, față de prevederile legale invocate, coroborate cu dispozițiile art. 299 și urm. C.proc.civ., art. 159 C.proc.civ., Curtea a constatat că prezentul recurs nu este întemeiat, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a fost respins.
(Judecător Claudia Rohnean)
| ← Hotărâre judecătorească de obligare la restituirea în... | Stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului... → |
|---|
