DREPT CIVIL. Acţiune în revendicare reglementată de art.26 din Legea nr.641/1944. Greşita aplicare a termenelor de prescripţie prevăzute de Decretul nr.167/1958. Art.1 din Legea nr.641/1944. Art.19 şi 20 din Legea nr.641/2944. Art.26 alin.3 din Legea nr.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 5525 din data de 28.11.2013
DREPT CIVIL. Acțiune în revendicare reglementată de art.26 din Legea nr.641/1944. Greșita aplicare a termenelor de prescripție prevăzute de Decretul nr.167/1958.
Art.1 din Legea nr.641/1944.
Art.19 și 20 din Legea nr.641/2944.
Art.26 alin.3 din Legea nr.641/1944.
Art.25 alin.2 din Decretul nr.167/1958.
Art.1890 din Codul civil.
Acțiunea în revendicare a unui bun prin destinație sau prin încorporare trebuie considerată imprescriptibilă indiferent dacă obiectul material al revendicării există în ființă sau nu, fiind greșită interpretarea potrivit căreia în cazul pieirii bunului din alte cauze decât culpa proprietarului, mijlocul juridic de reparare a prejudiciului încercat ar fi o acțiune personală pentru dobândirea unui drept de creanță.
Acțiunea exercitată în temeiul Legii nr.641/1944 este o acțiune reală, în revendicare, imprescriptibilă, chiar dacă bunul preluat abuziv de stat nu mai există în materialitatea lui, pentru că art.20 face vorbire de restituire în starea în care se aflau bunurile la momentul preluării, așa fiind în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea termenelor de prescripție prevăzute de Decretul nr.167/1958.
DECIZIA CIVILĂ NR. 5525/2013-R din 28.11.2013 (dosar nr. 1573/833/2010)
Prin sentința civilă nr. 1299/2012 pronunțată de Judecătoria Salonta, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul G. M. E. în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și chematul în garanție COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, având ca obiect despăgubiri.
S-a constatat că bunurile imobile reprezentând patru case și anexe, înscrise în CF 8330 S., nr.top. 4951, 4952, 4953, 4945/1 ( locuința proprietarului în suprafață de 270 mp, având nr. top 4945/1; locuința vizitiului în suprafață de 72 mp, având nr. top 4953 ,locuința mecanicului în suprafață de 98 mp, având nr. top 4951; bucătărie în suprafață de 40 mp, având nr. top 4945/1; seră în suprafață de 67 mp, având nr. top 4945/1; locuințe pentru servitori în suprafață de 643 mp, având nr. top 4945/1; grajduri în suprafață de 1258 mp, având nr. top 4945/1; magazie în suprafață de 321 mp, având nr. top 4945/1; pătul în suprafață de 152 mp, având nr. top 4952; uscătoare de tutun în suprafață de 1600 mp, având nr. top 4945/1),si bunurile mobile mentionate in procesul verbal incheiat la data de 10.10,1940 (13 cai de muncă, rasa Nonius ; 5 mânji rasa Nonius , 7 vaci de lapte, rasa Simmental,5 viței, rasa Simmental ,1 taur, rasa Simmental ; 6 porci la îngrășat, rasa Mangalița ; 5 scroafe de prăsilă , rasa Mangalița ,11 purcei, rasa Mangalița, 1 vier, rasa Mangalița ,105 oi, rasa Merinos ,4 berbeci, rasa Merinos ,40 găini,rațe ,6 bivoli, 7 pluguri ,4 grape,4 tăvăluge ,1 semănătoare porumb, 1 semănătoare, 6 căruțe pentru boi, 3 căruțe pentru cai,8 perechi hamuri, 2 trăsuri cu acoperiș,2 trăsuri, 1 pereche șei, 5 sănii ,1 hârleț; o coasă, 2 pluguri rotative,2 platforme, 1 camion Portativ, 1 camion de lapte, 2 greble mecanice ,o moară pentru uruială,3200 kg grâu și 22.500 kg , 130 buc 4/5 lemn de construcție,precum si produse in recoltare: 9,7820 ha tutun , 4,6037 ha sorg, 1,7983 ha sfeclă de nutreț), proprietatea antecesorului său G. A., au intrat prin efectul dispozițiilor legislative abrogate de art. 1 din Legea nr. 641/1944 (Decretul Lege nr.3347/04.10.1940) în patrimoniul statului.
S-a constatat că dispozițiile legislative de preluare au fost abrogate prin dispozițiile art. 1 și 19 din Legea nr. 641/1944 și că aceste bunuri se presupune că nu au ieșit din patrimoniul antecesorului său conform art. 19 din legea nr. 641/1944.
A dispus obligarea pârâtului la plata sumei totale de 1.654.530 lei reprezentând contravaloarea bunurilor mobile și imobile devenite mobile prin dezincorporare, care au făcut obiectul dispozițiilor legislative abrogate de art. 1 din Legea nr. 641/1944.
A respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garantie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor formulată de pârât.
A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.860 lei in favoarea reclamantului.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul G. M. E. este fiul lui G. A. si G. A., așa cum rezultă din copia certificatului de nastre de la fila 26 din dosar.
Mama reclamantului ,numita G. A.,a decedat la data de la data de 28 iulie 1968,iar tatăl acestuia,numitul G.A., a decedat la data de 25 iulie 1971,așa cum rezultă din copia certificatelor de deces de la fila 27 din dosar.
Reclamantului i s-a reconstituit dreptul de prorietate asupra unei suprafețe de 96.700 mp teren ( arabil si pășuni) conform titlului de proprietate nr. 13155/02.04.2009 ( f. 25).
Instanța reține că numitul G. A. si sotia sa, au fost expulzati au către "autorităile române si gardistii de fier la data de 17 luna curinte din România de la moșia sa de la pusta Andaci Salonta Mare,confiscându-li-se toată averea";,așa cum rezultă din traducerea unei adeverințe fectuate la data de 19.01.1949 ( f.24).
Conform procesului-verbal încheiat la data de 10.10.1940,întreaga avere mobilă si mobilă a numitei G. A., născută S., a fost confiscată, în baza Legii nr. 92319 din 04.10.1940, intrând in patrimoniul Statului ( f. 8-19).
Astfel, din procesul-verbal mai sus amintit si din copia CF 8330 S.( f. 6-7),instanța reține că bunurile imobile confiscate în anul 1940 sunt următoarele: locuința proprietarului în suprafață de 270 mp, având nr. top 4945/1 (suprafață nr. top 13919 mp); locuința vizitiului în suprafață de 72 mp, având nr. top 4953 (suprafață nr. top 158 mp); locuința mecanicului în suprafață de 98 mp, având nr. top 4951 (suprafață nr. top 165 mp); bucătărie în suprafață de 40 mp, având nr. top 4945/1 (suprafață nr. top 13919 mp); seră în suprafață de 67 mp, având nr. top 4945/1 (suprafață nr. top 13919 mp); locuințe pentru servitori în suprafață de 643 mp, având nr. top 4945/1 (suprafață nr. top 13919 mp); grajduri în suprafață de 1258 mp, având nr. top 4945/1 (suprafață nr. top 13919 mp); magazie în suprafață de 321 mp, având nr. top 4945/1 (suprafață nr. top 13919 mp); pătul în suprafață de 152 mp, având nr. top 4952 (suprafață nr. top 244 mp); uscătoare de tutun în suprafață de 1600 mp, având nr. top 4945/1 (suprafață nr. top 13919 mp).
Instanța mai reține că inventarul viu confiscat cu acea ocazie se compune din : 13 cai de muncă, rasa Nonius ; 5 mânji rasa Nonius , 7 vaci de lapte, rasa Simmental,5 viței, rasa Simmental ,1 taur, rasa Simmental ; 6 porci la îngrășat, rasa Mangalița ; 5 scroafe de prăsilă , rasa Mangalița ,11 purcei, rasa Mangalița, 1 vier, rasa Mangalița ,105 oi, rasa Merinos ,4 berbeci, rasa Merinos ,40 găini,rațe ,6 bivoli.
De asemenea,au mai fost confiscate si următoarele utilaje : 7 pluguri ,4 grape,4 tăvăluge ,1 semănătoare porumb, 1 semănătoare, 6 căruțe pentru boi, 3 căruțe pentru cai,8 perechi hamuri, 2 trăsuri cu acoperiș,2 trăsuri, 1 pereche șei, 5 sănii ,1 hârleț; o coasă, 2 pluguri rotative,2 platforme, 1 camion Portativ, 1 camion de lapte, 2 greble mecanice ,o moară pentru uruială.
Tot din cuprinsul procesului-verbal ,instanța reține că au fost confiscate si stocuri de produse recoltate,respectiv 3200 kg grâu și 22.500 kg ,stocuri materiale : 130 buc4/5 lemn de construcție,precum si produse in recoltare: 9,7820 ha tutun , 4,6037 ha sorg, 1,7983 ha sfeclă de nutreț .
Martorul B.E. (f.127) declară că l-a cunoscut pe tatăl reclamantului și cunoaște că acesta a deținut o fermă situată în apropierea localității Salonta ,el vizitând această fermă împreună cu tatăl său ,având atunci vârsta de circa 17 ani. A constatat că exista acolo o construcție modernă și masivă compusă din locuința propriu zisă și din locuințe separate pentru angajați. Mai existau grajduri și anexe, respectiv grajduri pentru animale și grajduri pentru fân. A mai văzut că existau acolo cai, porci, scule pentru cultivarea pământului, tractor, pluguri, semănătoare, căruțe, trăsuri, hamuri, șei pentru cai, hârlețe, coase. A văzut cu ocazia acelei vizite că erau depozitate la fermă grâu, ovăz, fân și lucernă. Vizita pe care a făcut-o a fost în scopul de a vedea cum este construită în fermă întrucât și tatăl său dorea înființarea unei astfel de ferme. Construcțiile respective erau într-o stare foarte bună atunci. Din spusele unor vecini cunoaște că ferma respectivă a fost desfăcută, iar oamenii și-au luat materiale de acolo. Ferma respectivă s-a desființat prin anul 1944.
Martora B. E. M. (f.128) declară că arată faptul că familia B.în care a intrat ca urmare a căsătoriei era prietenă cu familia G. astfel că el l-a cunoscut pe tatăl reclamantului când acesta avea vârsta de 80 de ani. Acesta i-a relatat despre ferma pe care a deținut-o lângă Salonta arătându-i și poze cu aceasta și spunându-i că prin anul 1940 ferma a fost confiscată. A văzut din pozele arătate că ferma avea o casă mare compusă din 8- 9 camere, băi, iar printr-un coridor se făcea legătura cu o altă construcție în care era bucătăria și existau locuințe pentru angajați. În anul 1946 când familia Gyemant a venit din Ungaria a constatat că nu mai era nimic la fermă deoarece clădirile au fost demolate, iar oamenii au luat materialele de construcție și și-au construit case. Clădirile erau într-o stare perfectă. Din poze a mai văzut că erau magazii, grajduri, fântâni, animale. Reclamantul nu este în posesia acestor poze datorită mutării acestuia în diverse orașe, astfel încât nu a putut duce pozele cu el. După ce tatăl reclamantului a revenit din Ungaria și și-a redobândit cetățenia a locuit o perioadă la cumnata sa în Oradea și apoi a fost angajat în muncă. Arată faptul că l-a ajut pe reclamant în efectuarea demersurilor necesare obținerii titlului de proprietate cu privire la teren, dreptul de proprietate reconstituindu-se pe un alt amplasament.
M.B. F. M.(f.129) declară că l-a cunoscut pe tatăl reclamantului care era prieten cu tatăl său și din spusele acestuia cunoaște că a deținut o fermă situată în apropierea localității Salonta, fermă ce a fost rechiziționată în anul 1940, iar familia G.a fost expulzată din țară. Tot din spusele acestuia cunoaște faptul că ferma era compusă dintr-o clădire mai mare, din clădiri anexe, existând și grajduri și locuințe de serviciu pentru angajați. Acesta i-a mai relatat faptul că ferma a fost demolată de diferite persoane care și-au construit locuințe cu materialele de construcții rezultate în urma acestor demolări. A văzut și poze cu această fermă.
În cauză s-au efectuat o expertiză tehnică privind evaluarea bunurilor imobile si o expertiză privind evaluarea bunurilor mobile.
Astfel, conform expertizei tehnice privind evaluarea bunurilor imobile efectuată de exp. S. E. ,instanța reține că valoarea totală a imobilului confiscat antecesorului reclamantului în anul 1940 este în sumă de 1.016.800 lei.
Din expertiza tehnică privind evaluarea bunurilor mobile efectuată de exp.F. V. instanța reține că valoarea totală a bunurilor mobile confiscate ( inventar viu,utilaje,stocuri de produse recoltate, stocuri de materiale si produse in recolalte) este de 637.730 lei.
Instanța reține că toate bunurile mobile si imobile apartinând antecesorilor reclamantului, aflate la ferma Andacs din loc. Salonta ,au fost preluate in baza Decretului-Lege nr. 3347 din 04.10.1940.
Potrivit art.1 din Legea nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreiseti " Sunt și rămân abrogate pe data publicării lor, toate măsurile legislative prin care s-au luat dispozițiuni discriminatorii privitoare la evrei. Prin efectul abrogării acestor legi, se anulează toate dispozițiunile juridice date pe baza lor de orice autorități publice, fie dispozițiuni generale, fie individuale, inclusiv cele cuprinse în hotărâri judecătorești. De asemenea se anulează toate dispozițiunile discriminatorii luate fără bază legală împotriva evreilor de către autoritățile publice";,iar potrivit art. 19 din aceeasi Lege, "Bunurile și drepturile de orice fel, intrate prin efectul dispozițiunilor legislative abrogate de articolul 1 în patrimoniul Statului, respectiv al Centrului Național de Românizare sau a oricărui alt dobânditor, se socotesc că n-au ieșit niciodată din patrimoniul titularilor deposedați și vor fi restituite acestora în condițiunile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalități de transcriere sau intabulare";.
Art.26 din legea nr. 641/1944 prevede că : " Bunurile mișcătoare prin natura lor, precum și acele bunuri nemișcătoare care, deși au fost imobile prin destinațiune sau prin obiectul la care ele s-au aplicat, au devenit mobile prin dezafectare sau dezincorporate, vor fi reluate de proprietarul evreu de la deținătorii lor cu orice titlu.
În cazul când preluarea bunului mobil s-a făcut de la un terț deținător, acesta va avea drept de regres împotriva autorului său pentru sumele ce va fi plătit, fără a putea exercita dreptul de retenție asupra însuși bunului.
Restituirea bunurilor mobile consumate, dispărute sau care lipsesc din orice altă cauză, se face prin plata de către Stat a valorii reale a bunului";.
Prin urmare, în privința legii aplicabile prezentei spețe,instanța de fond reține că este aplicabilă Legea nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreiseti,iar nu Legea 10/2001 ,așa cum sustine pârâtul Statul Român,prin Ministerul Finanțelor, în întâmpinarea depusă, invocând pentru acest considerent si excepția inadmisibilității acțiunii.
Instanța s-a pronunțat prin încheierea din data de 10.11.2011 asupra excepției inadmisibilității acțiunii invocate de către pârât, in sensul că a respins această excepție, având in vedere tocmai faptul că prezentei spețe îi sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 641/1944,care nu a fost abrogată nici expres si nici tacit, iar nu dispozitiile Legii nr. 10/2001 ,care se aplică imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 si a celor preluate in baza Legii nr. 139/1940.
De asemenea, instanța s-a pronunțat si asupra excepției prescripției dreptului la acțiune invocată tot de pârât,prin încheierea din data de 09.02.2012, în sensul respingerii acestei excepții, având in vedere că reclamanta solicită obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru contravaloarea bunurilor mobile si imobile,devenite mobile prin dezincorporare, fiind astfel în prezenta unei acțiuni in revendicare, dat fiind caracterul de imobile prin destinatie, actiunea in revendicare imobiliară fiind imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv.
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, invocată de către pârât, instanța a respins această excepție, având in vedere prevederile art. 26 al.3 din Legea nr.641/1944,care conferă expres calitate procesuală pasivă Statului, acesta fiind cel care este obligat " la plata"; valorii reale a bunurilor .
De asemenea,pârâtul a mai invocat,prin cererea de chemare in garantie formulată si excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Salonta, excepție ce a fost respinsă de către instanță, pe considerentul că,la data introducerii acțiunii, valoarea obiectului cererii de chemare in judecată a fost de 499.000 ron, deci sub 500.000 ron , ceea ce, raportat la valoarea obiectului dedus judecătii , conform art. 1 Cpc, atrage competenta materială a judecătorie. Faptul că,ulterior introducerii acțiunii, reclamantul si-a majorat cuantumul pretentiilor formulate, , nu atrage necompetenta instanței, chiar dacă valoarea obiectului cererii de chemare in judecată depășește 500.000 ron.
Pârâtul Statul Român,prin Ministerul Finnațelor Publice, a formulat o cerere de chemare in garantie, chemând in judecată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,solicitând ca, in cazul în care se va admite acțiunea formulată de reclamant, să se dispună obligarea chematului în garanție să plătească despăgubirile solicitate de reclamant.
Chematul in garantie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus întâmpinare, prin care invocă excepția inadmisibilității cererii de chemare in garantie,excepție pe care,instanța, după punerea ei in discutia părtilor, a unit-o cu fondul cauzei.
Instanța de fond a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare in garanție formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, având in vedere că nu există o obligatie de garantie sau de despăgubire, un raport de garantie între Statul Român si Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,dat fiind faptul că legea aplicabilă prezentei cauze este Legea nr. 641/1944,care,la art. 26 al.3 prevede expres obligatia Statului Român de a plăti despăgubirile iar nu Legea nr. 10/2001,iar nu legea nr. 10/2001 rap.la Legea nr. 247/2005.
Având in vedere probatoriul administrat in cauză, analizat in prezentele considerente, instanța, constatând că bunurile mobile si imobile la care reclamantul face referire in petitul aciunii, au apartinut antecesorilor reclamantului, așa cum rezultă din inscrisurile depuse ( procesul-verbal întocmit la data de 10.10.1940, CF 8330 Salonta,),din declaratiile martorilor audiati in cauză, si că valoarea bunurilor imobile este 1.016.800 lei,iar a bunurilor mobile, de 637.730 lei,așa cum rezultă din cele două expertize tehnice efectuate, instanța va admite acțiunea formulată de reclamant.
Astfel, instanța a constatat că bunurile imobile reprezentând patru case și anexe, înscrise în CF 8330 Salonta, nr.top. 4951, 4952, 4953, 4945/1, ( locuința proprietarului în suprafață de 270 mp, având nr. top 4945/1; locuința vizitiului în suprafață de 72 mp, având nr. top 4953 ,locuința mecanicului în suprafață de 98 mp, având nr. top 4951; bucătărie în suprafață de 40 mp, având nr. top 4945/1; seră în suprafață de 67 mp, având nr. top 4945/1; locuințe pentru servitori în suprafață de 643 mp, având nr. top 4945/1; grajduri în suprafață de 1258 mp, având nr. top 4945/1; magazie în suprafață de 321 mp, având nr. top 4945/1; pătul în suprafață de 152 mp, având nr. top 4952; uscătoare de tutun în suprafață de 1600 mp, având nr. top 4945/1),si bunurile mobile mentionate in procesul verbal incheiat la data de 10.10,1940 (13 cai de muncă, rasa Nonius ; 5 mânji rasa Nonius , 7 vaci de lapte, rasa Simmental,5 viței, rasa Simmental ,1 taur, rasa Simmental ; 6 porci la îngrășat, rasa Mangalița ; 5 scroafe de prăsilă , rasa Mangalița ,11 purcei, rasa Mangalița, 1 vier, rasa Mangalița ,105 oi, rasa Merinos ,4 berbeci, rasa Merinos ,40 găini,rațe ,6 bivoli, 7 pluguri ,4 grape,4 tăvăluge ,1 semănătoare porumb, 1 semănătoare, 6 căruțe pentru boi, 3 căruțe pentru cai,8 perechi hamuri, 2 trăsuri cu acoperiș,2 trăsuri, 1 pereche șei, 5 sănii ,1 hârleț; o coasă, 2 pluguri rotative,2 platforme, 1 camion Portativ, 1 camion de lapte, 2 greble mecanice ,o moară pentru uruială,3200 kg grâu și 22.500 kg , 130 buc 4/5 lemn de construcție,precum si produse in recoltare: 9,7820 ha tutun , 4,6037 ha sorg, 1,7983 ha sfeclă de nutreț), proprietatea antecesorului său G. A., au intrat prin efectul dispozițiilor legislative abrogate de art. 1 din Legea nr. 641/1944 (Decretul Lege nr.3347/04.10.1940) în patrimoniul statului.
A constataT că dispozițiile legislative de preluare au fost abrogate prin dispozițiile art. 1 și 19 din Legea nr. 641/1944 și că aceste bunuri se presupune că nu au ieșit din patrimoniul antecesorului său conform art. 19 din Legea nr. 641/1944 si va dispune obligarea pârâtului, în temeiul art. 26 alin. 3 din Legea nr. 641/1944, la plata sumei totale de 1.654.530 lei reprezentând contravaloarea bunurilor mobile și imobile devenite mobile prin dezincorporare, care au făcut obiectul dispozițiilor legislative abrogate de art. 1 din Legea nr. 641/1944.
Constatând calitatea procesuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, in baza art. 274 Cpc., instanța de fond l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.860 lei, reprezentând suma de 2.100 lei onorariu expertiză imobiliară ( 700 lei prin chitanța nr. 4578472/19.03.2012 si 1400 lei prin chitanța nr. 4774053/29.06.2012) si suma de 5.760 lei onorariu expertiză bunuri mobile ( 700 lei prin chitanța nr. 4729915/08.06.2012 si 5.060 lei prin chitanța nr. 4933672/25.09.2012).
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive si respingerii acțiunii față de Ministerul Finanțelor Publice .
Prin decizia civilă nr.174/A din 30 aprilie 2013, Tribunalul Bihor a admis ca fondat apelul civil formulat de apelantul STATUL ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentant de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR, cu sediul în Oradea, în contradictoriu cu intimații G. M. E., COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, cu sediul în București, împotriva sentinței civile nr. 1299/25.10.2012 pronunțată de Judecătoria Salonta pe care a schimbat-o în tot, în sensul că:
A admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.
A respins acțiunea civilă formulată de reclamantul G. M. E. în contradictoriu cu STATUL ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și chemata în garanție COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, ca fiind prescrisă.
A respins ca rămasă fără interes cererea de chemare în garanție a STATULUI ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în contradictoriu cu chemata în garanție COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele considerente:
1.In ceea ce privește excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Salonta în judecarea pricinii, față de valoarea precizată a obiectului cererii de 1.654.530 lei, instanța de apel a reținut următoarele.
La data formulării cererii de chemare în judecată, in 20 august 2010, anterior intrării în vigoare a legii 202/2010, reclamantul a stabilit obiectul cererii la valoarea de 499.000 lei. Instanța de fond avea obligația de a-și stabili competența materială in primă instanță raportat la această valoare indicată în petitul cererii inițiale iar majorarea ulterioară a câtimii obiectului în condițiile art.132 alin. 2 pct.2 Cod de procedură civilă nu a atras o modificare a cererii în condițiile art.132 alin 1 și nici nu a fost în măsură să modifice competența stabilită de instanța de fond la data investirii.
În acest sens sunt dispozițiile art.18 indice 1 Cod de procedură civilă care stipulează foarte clar faptul că instanța investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să judece, chiar dacă, ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.
In consecință, s-a reținut că in mod corect instanța de fond și-a stabilit competența raportat la valoarea obiectului cererii de la data investirii sale și care în condițiile art.1 indice 2 coroborat cu interpretarea per a contrario a art.2 lit b Cod de procedură civilă, este a judecătoriei, fără a influența competența sa mărirea ulterioară a câtimii obiectului cererii.
Pentru aceste considerente față de dispozițiile art.18 indice 1 Cod de procedură civilă, instanța de apel a reținut că instanța de fond în mod temeinic a respins excepția de necompetență materială a Judecătoriei Salonta ca neîntemeiată.
2.Apelantul reiterează de asemenea și excepția inadmisibilității cererii reclamantului susținând că față de considerentele instanței supreme exprimate în recursul in interesul legii prin decizia nr.33/2008, cererea reclamantului fiind inadmisibilă, motivarea acestei excepții este oarecum contradictorie deoarece deși se invocă inadmisibilitatea se extrage din decizia citată o porțiune care vizează prescripția, o altă excepție de asemenea invocată.
Prin decizia nr.33/2008 privind recursul in interesul legii, obligatorie pentru instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în esență faptul că în concursul dintre legea generală și legea specială, instanța trebuie să acorde prevalență legii speciale, respectiv cererile fundamentate pe dispozițiile legii 10/2001 se impun a fi soluționate potrivit dispozițiilor speciale ale acestei legi, neputându-se apela la dispozițiile dreptului comun atâta timp cât există o lege specială. Ulterior in decizia nr.27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Inalta Curte de Casație și Justiție s-a exprimat chiar mai tranșant în sensul că : ";în actiunile in acordarea de despagubiri banesti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natura si pentru care se prevad masuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, indreptate direct impotriva statului roman, intemeiate pe dispozitiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si ale art. 13 din aceasta conventie, sunt inadmisibile.";
S-a opinat că niciuna dintre aceste decizii pronunțate în recursul în interesul legii nu e aplicabilă in speță in condițiile în care cererea de acordare a despăgubirilor formulată de reclamant nu e fundamentată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv Codul Civil ci pe dispozițiile unei legi speciale reparatorii, respectiv Legea 641/1944, lege raportat la care instanța de fond a analizat indreptățirea reclamantului la despăgubiri, astfel încât principiul specialia generalibus derogant a fost respectat.
In consecință, față de temeiul de drept al cererii principale, care este Legea 641/1944, instanța de apel a constatat că acțiunea este admisibilă, excepția inadmisibilității fiind în mod corect respinsă de instanța de fond.
3.Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, s-a reținut că apelantul a susținut, că această excepție se impunea a fi admisă susținând în esență că in prezenta cauză, calitatea procesuală revine altor organe in sensul ultimei teze a art.25 din Decretul 31/1954, invocând pe de o parte că această calitate procesuală pasivă ar reveni potrivit legii 10/2001 așa cum este ea modificată prin legea 247/2005 Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor iar potrivit art.19 din Legea nr.641/1944, această calitate ar reveni Centrului Român de Romanizare.
Instanța de apel a reținut că pentru a se putea soluționa excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a impus mai întâi a se clarifica temeiul juridic al cererii.
In materia acțiunilor civile principiul disponibilității impune instanței să se pronunțe asupra cererii așa cum aceasta a fost formulată de reclamat neputâdu-i modifica obiectul, așa cum impune art.129 alin 6 Cod de procedură civilă, instanța fiind ținută de obiectul cererii, așa cum aceasta a fost formulată.
Totuși în anumite situații, instanța este obligată să dea calificarea corectă a cererii în condițiile art.84 Cod de procedură civilă dacă se observă că situația de fapt relevată se circumscrie unei alte încadrări juridice pe care partea nu este obligasă să o indice cu exactitate rămânând instanței obligația de a face această calificare.
Din perspectiva acestei obligații, s-a reținut că instanța de apel este obligată să verifice dacă situația de fapt relevată și dovezile de la dosar, nu ar atrage aplicabilitatea în cauză a unei alte legi speciale decât cea invocată de reclamant.
Astfel apelantul pârât a invocat faptul că in cauză ar fi incidente dispozițiile legii 10/2001 modificate prin legea 247/2005 și care ar atrage o procedură specială și implicit și calitatea procesuală pasivă a Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor.
Potrivit dispozițiilor art.1 din legea 10/2001: Imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizatiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor si nerestituite se restituie in natura sau in echivalent, cand restituirea in natura nu mai este posibila, in conditiile prezentei legi.
Din prevederile acestui articol rezultă că legea 10/2001 se aplică imobilelor preluate abuziv de statul comunist in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau celor care au făcut obiectul unor rechiziții in baza legii nr.139/1940, or in speță niciuna dintre aceste condiții nu sunt îndeplinite.
Potrivit susținerilor reclamantului și probatoriului cu înscrisuri și martori, administrat în cauză, s-a reținut de instanța de apel că bunurile mobile și imobilele dezintegrate mai apoi, au fost preluate in baza Decretului Lege nr.3347/1940 ca o măsură de opresiune împotriva antecesorilor reclamantului, având origini evreiești iar în anul 1945 acestea nu mai existau fiind distruse/dezintegrate, respectiv vândute anterior, incepând cu anul 1941 (data unui proces verbal de scoatere la vânzare silită a anumitor bunuri mobile ale antecesorilor reclamantului), susținându-se că la data apariției legii de reparație nr.641/1944 ele nu mai existau în fapt, astfel încât in mod logic nu mai puteau face obiectul preluării lor în anul 1945 de către statul comunist. De asemenea nu s-a invocat și nici nu s-a dovedit în speță că aceste bunuri ar fi făcut obiectul unei rechiziții in temeiul legii nr.139/1940 deși această lege prevede de asemenea o procedură specială ce se impunea a fi urmată în cazul rechizițiilor.
Mai mult, s-a reținut că, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în întâmpinarea depusă in fața instanței de fond, a arătat că procedura administrativă reglementată de Legea 247/2005 nu a fost declanșată de reclamantul G. M. E. nefigurând vreo cerere transmisă Secretariatului comisiei in baza legii speciale.
De altfel, s-a reținut că în privința terenurilor ce au făcut obiectul Legii 18/1991 și cu privire la care reclamantul a făcut cerere de reconstituire în temeiul acestei legi, reclamantul arată clar că nu formulează nici o pretenție, obiectul prezentei cereri formulându-l doar bunurile mobile prin natura lor cât și cele devenite mobile prin dezintegrarea lor ulterior preluării.
In consecință, instanța de apel a reținut că față de susținerile reclamantului, dovezile de la dosar și situația de fapt calificată juridică in primul rând de reclamant prin avocat, lipsa dovezilor in sensul unei preluări intervenite ulterior datei de 6 martie 1945 sau a unei rechiziții in privința bunurilor ce fac obiectul prezentului litigiu și față de lipsa oricărei dovezi in sensul formulării unei alte cereri de despăgubiri în condițiile Legii 10/2001 a cărei aplicabilitate reclamantul o contestă vehement, prezumându-se astfel că nu a apelat la aceasta in același scop, s-a apreciat că dispozițiile Legii 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză, in consecință nici procedura specială reglementată de legea 247/2005, calitatea procesuală pasivă a Comisiei Centrale de stabilire a despăgubirilor, neputând fi reținută în cauză.
Cât privește eventuala aplicabilitate în cauză a O.U.G. 83 din 1999 republicată privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor care au aparținut minorităților naționale, in acord cu intimatul reclamant, instanța de apel a reținut că nici această lege nu poate fi incidentă in prezenta cauză, pentru argumentele ce succed.
Potrivit dispozițiilor OUG 83/1999, așa cum sugerează foarte clar și titlul, acest act normativ reglementează situația juridică a imobilelor ce au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale, art.1 alin 1 reiterând clar ideea de imobil aparținând unei comunități iar art.1 alin 3 definind comunitatea minorităților naționale ca fiind o entitate juridică de drept privat constituită in condițiile legii, or în prezenta cauză, s-a constatat că, cererea de despăgubiri e formulată de un membru al acestei comunități, persoană fizică, astfel încât rezultă cu claritate că dispozițiile OUG 83/1999 nu sunt incidente în prezenta cauză.
În consecință, având in vedere că prin petitul cererii reclamatul solicită despăgubiri pentru bunuri mobile prin natura lor sau devenite mobile prin dezintegrare, ce i-au fost preluate în baza unor dispoziții legislative discriminatorii îndreptate împotriva evreilor și care au fost abrogate, bunuri ce nu mai existau în materialitatea lor la data de 6 martie 1945, aspecte de altfel necontestate de niciunul dintre pârâți, instanța de apel a apreciat că reclamantul în mod corect a indicat incidența în prezenta cauză, față de situația de fapt relevată, a prevederilor Legii 641/1944 raportat la dispozițiile căreia instanța de fond a analizat cauza reclamantului.
În consecință, instanța de apel a analizat calitatea procesuală pasivă a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice raportat la prevederile legii 641/1944.
Potrivit art.26 alin 3 din legea 641/1944 restituirea bunurilor mobile consumate, dispărute sau care lipsesc din orice altă cauză, se face prin plata de către Stat a valorii reale a bunului. In consecință, s-a reținut că legea nu instituie prin această lege un alt organ al statului înființat în scopul acordării despăgubirilor, astfel încât în aceste raporturi Statul Român urmează a fi reprezentat de Ministerul Finanțelor publice potrivit regulii impuse de art.25 din Decretul 31/1954.
De asemenea, instanța de apel a reținut că este neîntemeiată susținerea apelantei potrivit căreia calitatea procesuală pasivă ar aparține în cauză Centrului Național de Romanizare, atâta timp cât din textul legii nu rezultă faptul că despăgubirile s-ar plăti prin intermediul acestei instituții, din contră prevederile art.26 alin 3 sunt foarte clare în sensul că despăgubirile se plătesc de stat la valoarea reală a bunului.
In ceea ce privește Centrul Național de Romanizare, s-a reținut că Legea 641/1944 prevede in art.59 că acesta va restitui, la cererea celor îndreptățiți, in termen de 10 zile de la facerea cererii, toate titlurile de proprietate și actele de orice natură ce au fost depuse pentru satisfacerea dispozițiunilor legislative prevăzute de art.1 din prezenta lege, încheiate de Centrul Național de Romanizare pe toată durată pe care acesta a administrat bunul insă despăgubirile pentru bunurile mobile dispărute sau cele ce nu se mai pot restitui din orice alte motive se plătesc de către stat, așa cum reglementează art.26 alin 3 coroborat cu art.60 din lege. Totodată Centrul Național de Romanizare, așa cum rezultă din textul legii, este instituția prin intermediul căreia au operat majoritatea preluărilor abuzive pe motive etnice, desființate de drept în condițiile acestei legi de reparație, in consecință art.45 prevede că proprietarii și chiriașii evrei îndreptățiți să reintre în imobilele din care au fost evacuați de Centrul Național de Romanizare, vor putea denunța contractele apartamentelor ce le dețin actualmente în calitate de chiriași. Totodată sunt considerate nule de drept în temeiul art.55 din lege toate contractele de inchiriere sau darile in folosinta sub orice forma sau titlu a imobilelor restituite in virtutea prezentei legi, făcute de către Centrul Național de Romanizare iar potrivit art.56 alin 2 orice contracte incheiate de Centrul National de Romanizare cu privire la bunurile evreiesti preluate in temeiul legii 82/1942 sunt declarate nule de drept.
In consecință, din dispozițiile legii speciale rezultă că Centrul Național de Romanizare a fost o institutie prin intermediul careia au operat multe preluari abuzive ale bunurilor evreiesti și care a administrat, a dat in folosinta aceste bunuri, deținând chiar titluri de proprietate in privința acestora. In măsura in care bunurile a căror restituire se solicita potrivit legii 641/1944 erau in fiinta, la data aparitiei legii, actele de dare in folosinta emise de Centrul National de Romanizare sau chiar de transferare a dreptului se considerau desființate de drept, fostii proprietari putând solicita bunul de la cei care il detineau iar Centrul putea fi obligat la restituirea titlurilor de proprietate. In măsura in care insa era vorba de bunuri mobile ce nu se mai puteau restitui din diverse motive, cum se invocă in spetă, calitatea procesuală pasivă in privința acordării despăgubirilor aparține Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice asa cum reiese din art.26 alin 3 din legea 641/1944.
In consecință, pentru toate aceste motive de fapt și de drept, instanța de apel a reținut că in mod temeinic instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată.
4.In ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut că instanța de fond a respins această excepție, apreciind că acțiunea este imprescriptibilă extinctiv deoarece s-ar afla în prezenta unei veritabile acțiuni în revendicare privind despăgubirile solicitate pentru bunuri mobile și imobile devenite mobile prin dezincorporare.
Instanța de apel a apreciat că pentru a se putea stabili caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al cererii trebuie stabilit mai întâi dacă in cauză acțiunea este o veritabilă acțiune in revendicare care tinde la restituirea bunului in materialitatea lui adevăratului proprietar, sau vorbim de o acțiune personală, prescriptibilă extinctiv.
Caracterul imprescriptibil al acțiunii in revendicare derivă tocmai din imprescriptibilitatea dreptului de proprietate însuși asupra bunului asupra căruia poartă proprietatea, acesta bun in materialitatea lui putând fi solicitat oricând de către adevăratul proprietar de la cel ce il deține fără drept. In consecință, o condiție sine qua nonă a acțiunii in revendicare este existența bunului in materialitatea lui. In momentul in care bunul in materialitatea lui nu mai există, acțiunea in revendicare se preschimba intr-o acțiune in despăgubiri, dreptul de proprietate al proprietarului stingându-se odată cu dispariția bunului, el ii conferă totuși fostului proprietar un drept de a-și recupera pierderea suferită prin pieirea, fără culpa sa, a propriului bun, solicitând despăgubiri de la cel căruia această pieire ii este imputabilă, in cauza prezentă de la Statul Român.
Tribunalul a apreciat că nu se poate reține ideea, că o acțiune în despăgubiri pentru prejudiciul creat prin preluarea abuzivă a unui bun mobil ce nu se mai poate restitui din diverse motive dă naștere la o acțiune imprescriptibilă, atâta timp cât protejează un drept de creanță, respectiv un drept la despăgubiri reprezentând valoarea bunului mobil pierit sau dispărut, sau care din orice alte motive nu se mai poate restitui.
Totodată, s-a reținut că, caracterul prescriptibil al acțiunii in despăgubiri pentru bunuri mobile pierite ce nu se mai pot restitui, având in vedere dispozițiile incidente, respectiv Legea 641/1944 aflate și in prezent in vigoare, nu se poate raporta la practica instanțelor in material despăgubirilor reglementate de alte legi speciale, cum ar fi Legea 10/2001, in această materie existând o reglementare distinctă și nici practica Curții Europene a Drepturilor Omului in materia protejării dreptului de proprietate in condițiile art.1 Protocol 1 nu este incidentă, având in vedere că raportat la legea invocată și intrată in vigoare in anul 1944 și care guvernează întregul raport juridic dedus judecății, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu era aplicabilă ratione temporis, la acea dată aceasta nefiind incă introdusă in dreptul intern prin ratificare, iar România la acea dată nu a aderat la convenție, astfel încât nu se poate analiza din perspectiva garanțiilor oferite de Convenție un raport juridic născută sub imperiul unei legi care scapă acțiunii in timp a convenției și care la acea dată nu era aplicabilă în România.
In consecință, s-a reținut de instanța de apel că termenul de prescripție trebuie calculat raportat la data la care s-a născut dreptul reclamantului la despăgubiri in temeiul Legii nr. 641/1944.
Astfel, potrivit art.36 din Legea 641/1944 relevant în speță in materia prescripției : termenele fixate pentru dobândirea, conservarea sau stingerea drepturilor de orice natură, decăderile și prescripțiile relative la bunurile și drepturile prevăzute de art.19, sunt întrerupte și termenele de perimare ale acțiunilor în justiție, privitoare la aceste bunuri și drepturi, sunt suspendate pe tot timpul scurs de la data dispoziții de scoatere a bunului sau dreptului respectiv din patrimoniul evreului până la data de 1 martie 1945.
Din această prevedere rezultă cu claritate că acțiunile în justiției ce vizează restituirea bunurilor preluate abuziv de prezenta lege, inclusiv acțiunile în despăgubiri in privința bunurilor mobile ce nu se mai pot restituii, sunt prescriptibile extinctiv, toate termenele de prescripției fiind insă suspendate de drept de la data preluării bunurilor și până la data de 1 martie 1945, când începe să curgă termenul, aceasta fiind data la care se puteau solicita, fără nici o opreliște, despăgubiri în temeiul art.26 alin 3 din lege, pentru bunurile considerate deja dispărute sau imposibil de restituit.
In ceea ce privește bunurile mobile pentru care se solicită despăgubiri, instanța de apel a reținut că acestea sunt de două categorii, bunuri mobile prin natura lor, respectiv animale, unelte agricole, bunuri de uz casnic și necesare întretinerii unei mosii si bunuri devenite mobile prin dezincorporare, respectiv clădirile de pe mosia antecesorului reclamantului cu privire la care se invocă faptul că s-au desfăcut bucată cu bucată de localinici după preluarea mosiei ca efect al unor măsuri antievreisti. S-a reținut că nici o clipă reclamantul nu a susținut faptul că aceste bunuri ar fi imobile, chiar și prin obiectul la care se aplică, interesul juridic al acestuia fiind acela de a recunoaște bunurilor sale, natura de bunuri mobile, tocmai pentru a opera incidenta art.26 din lege care se aplică in mod clar doar bunurilor mobile.
S-a opinat că regula institiută de legiutor prin art.19 este aceea că bunurile fie ele mobile sau imobile, fie ele de orice fel, reintră de drept în proprietatea celor de la care s-au preluat, considerându-se că nu au ieșit niciodată din proprietatea titularului deposedat și fiind restituite acestuia in condițiile prezentei legi, fără formalități de transcriere sau întăbulare.
In consecință bunurile existente reintră in materialitatea lor în proprietatea foștilor proprietari evrei, legea reglementând de fapt restituirea in materialitatea lor a acestor bunuri.
In ceea ce privește vânzarea bunurilor la licitație publică, așa cum s-au vândut o parte din bunurile mobile ale antecesorului reclamantului potrivit procesului verbal din 1941 de la dosar, s-a reținut că legiuitorul prevede in art.22 in principal, că fostul proprietar in patrimoniul căruia au revenit bunurile de drept in temeiul legii va solicita restituirea lor de la cel căruia statul i le-a vândut prin licitatie, achizitorii fiind indreptățiți la restituirea sumelor achitate, către Stat, sume ce le vor putea solicita cu ocazia anulării înstrăinării.
Cu toate acestea ,instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit in cauză faptul că la data intoarcerii in tară, reintoarcere ce a intervenit in anul 1946, potrivit declarațiilor martorului Binder Elisabeta Margareta, familia Gyemant venită din Ungaria ar fi avut posibilitatea de a cunoaște efectiv persoanele cărora bunurile mobile de pe moșie, le-au fost vândute și a solicita restituirea acestora de la cei ce le-au achiziționat la licitație și mai mult, din procesul verbal intocmit in 1941 rezultă date doar cu privire la vânzarea unei părți din aceste bunuri, cu privire la restul neexistând nici o dată.
In consecință, instanța de apel a apreciat că ar fi o sarcină disproporționată dacă s-ar considera că pentru o parte din bunurile mobile vândute, familia reclamantului avea posibilitatea de a le solicita restituirea de la cei cărora li s-au vândut la licitație, având in vedere contextul istoric, timpul scurs de la vânzare până la intoarcere, numărul mare de bunuri preluate și imposibilitatea considerată obiectivă de instanță de a afla toate datele de identitate ale celor care au achizitionat aceste bunuri.
Pentru aceste considerente, instanța de apel a reținut că atât pentru bunurile mobile vândute prin licitație dar al căror achizitori nu s-au putut identifica in mod obiectiv după 1946 de familia Gyemant cât și pentru bunurile imobile devenite mobile prin dezintegrarea lor, intervenită potrivit declarațiilor necontestate ale martorilor in anul 1944, antecesorii reclamantului aveau dreptul de a solicita despăgubiri de la Statul Român in baza art.26 alin 3 incepând cu data de 1 martie 1945, potrivit art.36 din lege.
Având in vedere că dreptul la acțiune s-a născut in 1 martie 1945, acesta fiind momentul de la care antecesorii reclamantului puteau solicita despăgubiri, Tribunalul a apreciat că prescripția este supusă dispozițiilor Codul Civil de la 1864 care reglementa in art.1890 o prescripție de 30 de ani atât pentru acțiunile reale cât și pentru cele personale pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile.
In consecință, s-a reținut că termenul de 30 de ani a început să curgă in 1 martie 1945 și urma a se implini in 1 martie 1975, pe parcursul curgerii acestui termen a intervenit insă o nouă lege care reglementa prescripția extinctivă respectiv decretul lege 167/1958 care reglementa in art.3 alin 1 un termen general de prescripție de 3 ani pentru toate prescripțiile privind acțiunile personale fundamentate pe un drept de creanță.
Totodată potrivit art.25 din decretul nr.167/1958 :dispozițiile prezentului decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, care ca termenele de prescripție prevăzute în Decretul de față vor fi socotite că Încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui decret.
Iar potrivit art.25 alin 2 Cu toate acestea, dispozițiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripție, rămân mai departe aplicabile, dacă termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate în decret.
Din dispozițiile legale enunțate, s-a reținut că rezultă că și termenele de prescripție începute sub imperiul legii vechi dar care nu s-au împlinit la data intrării in vigoare a legii noi, sunt supuse termenelor prevăzute de legea nouă, ce se vor calcula de la intrarea in vigoare a acesteia, dispozițiile legii vechi urmând a supravietui numai in cazul in care acestea prevăd un termen de împlinire mai scurt decât legea nouă, ceea ce nu e cazul in speta, față de durata mult mai scurtă a prescripției reglementate de noua lege.
In concret, s-a reținut că termenul de 30 de ani ce a început să curgă la 1 martie 1945 nu era împlinit la data intrării in vigoare a Decretului lege 167/1958 din 21. aprilie 1958, republicat in 15 iulie 1960 in baza Decretului lege 218/1960 (care aduce modificări art.25 și altor dispoziții incidente), la această ultimă dată mai existând un termen de prescripție de 15 ani pentru înaintarea acțiunii in condițiile codului civil. Cu toate acestea termenul prevăzut de noua lege, fiind mai scurt, respectiv de 3 ani si împlinindu-se astfel anterior termenului prevăzut de legea veche, acesta este aplicabil in spetă, dar curge de la data intrării in vigoare a legii 167/1958 modificată prin decretul lege 218/1960, urmând a se împlini in termen de 3 ani de la această dată.
Cu toate acestea față de situația politică existentă in România in anul intrării in vigoare al acestei legi, caracterizată prin instaurarea regimului comunist, a cărui politică de naționalizare era mai degrabă specifică preluărilor abuzive și nicidecum despăgubirilor evreilor deposedați pe nedrept de bunurile lor, s-a reținut că se prezumă că sub imperiul acestui regim dreptul consacrat legal încă din 1944 în favoarea antecesorilor reclamantului, nu putea deveni efectiv, acesta neputând dobândi efectiv despăgubiri având in vedere natura politică a regimului comunist, motiv pentru care a operat o suspendare de drept a termenului de prescripție in temeiul art.13 lit. a din Decretul 167/1958 existând un caz de forță majoră care a împiedicat pe creditor să facă acte de întrerupere, astfel încât sub imperiul acestei legi noi, această nouă prescripție nici nu a început să curgă, ea începând doar după încetarea cauzei de suspendare, respectiv căderea regimului comunist ce a intervenit la data de 22 decembrie 1989, împlinindu-se la 3 ani de la această dată, respectiv 22 decembrie 1992 răstimp in care, deși nu mai exista nici o cauză de împiedicare, reclamantul nu făcut nici un demers pentru a obține despăgubiri in temeiul legii 641/1944.
Posibilitatea obiectivă de a face demersuri in vederea obținerii de despăgubiri de la căderea comunismului este dovedită si prin faptul că reclamantul a apelat la dispozițiile legii speciale, respectiv legea 18/1991, apărută in aceeași perioadă pentru a obține restituirea în natură a terenurilor pe care se aflau odinioară aceste bunuri imobile devenite mobile prin dezintegrare, or nimic nu l-a împiedicat ca in aceleași împrejurări si in aceeași perioadă să solicite despăgubiri pentru bunurile mobile ce nu se mai pot restitui.
S-a apreciat de instanța de apel că nu se poate reține în cauză susținerea reclamantului intimat potrivit căruia, termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, pentru a obține despăgubiri pentru bunurile mobile, ar începe să curgă abia de la data la care acesta a obținut dreptul de proprietate TP nr.13155/02.04.2009 asupra terenurilor respectiv anul 2009, atâta timp cât Legea 641/1944 și nici Legea 18/1991 nu prevede o asemenea intercondiționare și cu atât mai mult cu cât e vorba de o acțiune in despăgubiri și nu de o restituire în natură a unor imobile clădiri la care s-ar putea pune eventual in discutie si proprietate asupra terenului pe care acestea se află, iar pe de altă parte dacă clădirile respective se aflau in ființă, ele nu mai făceau obiectul Legii 641/1944, făcând obiectul unei alte legi speciale de restituire urmând cu mare probabilitate același regim pe care l-au avut terenurile pe care se aflau, respectiv o preluare a acestora și de statul comunist, caz in care se punea problema aplicării în speta a Legii 10/2001 și a dispozițiilor speciale a acesteia in materia despăgubirilor.
In consecință, s-a reținut de instanța de apel că acțiunea reclamantului care este o acțiune personală pentru obligarea Statului la despăgubiri pentru bunurile mobile ce nu i se mai pot restitui din diverse motive, in baza art.26 alin 3 din Legea 641/1944 este prescrisă extinctiv la data de 20.08.2010 data înregistrării prezentei acțiuni la Judecătoria Salonta, termenul de prescripție împlinindu-se la data de 22 decembrie 1992 in baza art.25 coroborat cu art.3 din decretul lege 167/1958, cu aplicarea cauzei de suspendare reglementată de art.13 litera a in perioada 1 iulie 1960-22 decembrie 1989.
Pentru toate aceste motive de fapt și de drept, instanța de apel a reținut că in mod nelegal instanța de fond a respins excepție prescripției extinctive a dreptului la acțiune, apreciind că acțiune nu este prescrisă, soluția legală fiind aceea a admiterii acestei excepții și a respingerii acțiunii ca fiind prescrisă extinctiv.
Având in vedere că in urma admiterii apelului s-a dat soluția pe această excepție de fond, absolută și peremptorie, analiza cauzei pe fondul dreptului, nu s-a mai impus a se face.
Cu toate acestea, instanța de apel a mai reținut că probatoriul pe fondul dreptului a fost unul sumar, fiind in mod evident dificil de realizat raportat la data preluării ce a intervenit in anul 1940 și a distrugerii lor in 1944, fiind de asemenea dificil de realizat o valorificare a uneltelor gen tăvălug de lemn, sau plug de fier care în prezent nu se mai regăsesc in agricultură in forma de atunci, expertiza efectuată in cauză prezentând și o altă gravă eroare neobsevată de instanța de fond, respectiv faptul că expertul include in valoarea bunurilor mobile si valoarea terenului aferent (așa cum rezultă din concluziile expertizei-fila 181 dosar de fond) teren care in mod evident nu a făcut obiectul litigiului, fiind restituit reclamantului in baza Legii 18/1991 in condițiile acestei legi speciale.
In consecință, deși nu se impune analiza pe fondul dreptului urmând a se admite excepția prescripției extinctive, instanța de apel a reținut totuși că probatoriul administrat de instanța de fond în privința valorii despăgubirilor acordate este unul nepertinent și neconcludent atât din perspectiva bunurilor pentru care s-ar fi datorat despăgubiri, dar și cu privire la valoarea acestora.
Legat de cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul STATULUI ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în contradictoriu cu chemata în garanție COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, in fața instanței de fond, instanța de apel a reținut că față de soluția de respingere ca fiind prescrisă a cererii principale, această cerere subsidiară s-a impus a se respinge ca fiind rămasă fără interes, atâta timp cât nu se mai pune problema pronunțării unei soluții pe fondul dreptului.
Pentru toate aceste motive de fapt și drept in baza art.296 Cod de procedură civilă, instanța de apel a admis ca fondat apelul formulat de apelantul STATUL ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentant de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR, în contradictoriu cu intimații GYEMANT MIHALY ELEK, COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, împotriva sentinței civile nr. 1299/25.10.2012 pronunțată de Judecătoria Salonta pe care a schimbat-o în tot, în sensul că:
A admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.
A respins acțiunea civilă formulată de reclamantul G. M.E. în contradictoriu cu STATUL ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și chemata în garanție COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, ca fiind prescrisă.
A respins ca rămasă fără interes cererea de chemare în garanție a STATULUI ROMÂN REPREZENTAT PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în contradictoriu cu chemata în garanție COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
In baza art.274 Cod de procedură civilă, nu s-au acordat cheltuieli de judecată în fond și nici in apel, constatându-se că reclamantul-intimat G. M. E.care a căzut in pretenții nu este îndreptățit a le primi iar apelantul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor și intimata pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu le-au solicitat și nici nu le-au dovedit.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, scutit de taxa de timbru, a declarat recurs, apelantul G. M.E., solicitând admiterea acestuia, în principal, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului, a menținerii sentinței.
Prin motivele de recurs, s-a invocat că nu poate opera prescripția extinctivă, fiind o acțiune imprescriptibilă ori introdură în termenul legal de prescripție. Acțiunea reglementată de art.26 din Legea nr.641/1944 este asimilată celei în revendicare, urmând obținerea unor despăgubiri pentru pierderea proprietății unor bunuri ce trebuiau restituite în baza art.19 din lege.
Decizia nr.163/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- ce a reținut că dreptul la despăgubiri pentru imobilele demolate, urmează regimul acțiunii în revendicare, imprescriptibilă extinctiv, nefiind incident Decretul Lege nr.167/1958. Chiar dacă problema imprescriptibilității acestui tip de acțiuni este controversată în literatura și practica de aplicare a vechiului cod civil, noul cod civil tranșează acest aspect ca imprescriptibil extinctiv -art.263 alin.2, art.266 alin.1, art.2502 din Noul Cod civil.
Chiar dacă noul cod civil nu este aplicabil, majoritatea soluțiilor nu sunt decât transpuneri doctrinare, jurisprudențiale, de unificare a practicii judiciare, multe voci spunând că noul cod civil nu este altceva decât vechiul cod civil adnotat. Noul cod vizează protecția unui drept de proprietate protejat de art.1 al Procolului nr.1 al CEDO, a art.6 al Convenției ce garantează dreptul la un proces echitabil.
Dreptul subiectiv ocrotit de art.26 din Legea nr.641/1999, este dreptul de proprietate, iar apărarea nu poate fi limitată în timp. Nu este vorba de un drept de creanță, dreptul la despăgubire decurge din chiar legea de restituire ce are ca obiect protecția dreptului de proprietate ce nu este limitată în timp. Art.36 din Legea nr.641/1944 nu are relevanță, câtă vreme acțiunea este imprescriptibilă, acesta se referă la decăderile și prescripțiile legate de exercitarea unor drepturi de creanță referitor la bunurile preluate de statul legionar.
Legea nr.641/1944 este mult superioară ca reglementare legilor restituirii postrevoluționare, art.26 reglementând situația imobilelor demolate în perioada 1940-1944, neputând a-i fi imputat că nu a anticipat venirea sistemului comunist și că nu a reglementat expres situația în care un cetățean să poată formula o cerere întemeiată pe acest asrticol doar în 2010, la un an de la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului preluat de statul comunist.
A făcut instanța de apel o confuzie grosieră cu privire la aplicabilitatea CEDO, apreciind inaplicarea în litigiu, câtă vreme litigiul este reglementat de o lege din 1944, anterioară ratificării convenției, ori, Convenția se aplică litigiilor pornite după acest moment -deci și cauza. A făcut demersuri pentru a-și recupara contravaloarea averii preluate de statul legionar, apoi de cel comunist, având reptul la analiza pretențiilor în fond.
Chiar dacă ar fi o acțiune prescriptibilă, termenul pentru acțiuni vizând despăgubiri pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr.641/1944 art.26, - imobile, imobile prin destinație, nu poate începe să curgă cât timp titularului nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului pe care fuseseră edificate imobilele - 2.04.2009, greșit s-a reținut că începea să curgă din 22.12.1989.
Scopul prescripției extinctive este sancționarea celui rămas în pasivitate, ori, el a făcut demersuri, cereri de retrocedare în baza Legii nr.10/2001. Avea 14 ani la preluarea acestora, a demarat procedurile legale în baza Legii nr.18/1991, în 2001 a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, ce s-a constatat că nu este aplicabilă, după care a ajuns la concluzia că incidentă este Legea nr.641/1944. A avut o conduită corectă, nu a stat în pasivitate, rapoartele de evaluare nu au fost contestate de pârât, starea de fapt a fost probată cu actul de preluare, declarații martori, situația de CF, practică judiciară.
În drept s-a invocat art.304 pct.9, art.312 alin.4, 5, 9 Cod procedură civilă.
Intimata Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a comisiei, arătând că din prevederile art.1 rezultă că Legea nr.10/2001, se aplică imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist în perioada 6.03.1945-22.12.1989 sau a celor care au făcut obiectul unor rechiziții în baza Legii nr.139/1940, ori, în speță, nici una dintre aceste condiții nu sunt îndeplinite, situație din care reiese și lipsa calității procesuale pasive a Comisiei Centrale, iar față de cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în mod corect instanța de fond a respins-o ca inadmisibilă, întrucît nu îndeplinește condițiile pe care dispozițiile legale le prevăd pentru o astfel de cerere, astfel în consecință, solicită menținerea sentinței atacate în ceea ce privește Comisia Centrală.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanța de recurs a constatat următoarele:
Principalul aspect juridic criticat prin recursul de față, îl constituie excepția prescriptibilității sau inprescriptibilității acțiunii, prin care se solicită obligarea pârâtului la plata contravalorii bunurilor mobile și imobile devenite mobile prin dezincorporare, ce au făcut obiectul dispozițiilor legislative abrogate de art.1 din Legea nr.641/1944.
Pentru a clarifica această problemă într-adevăr trebuie să se stabilească dacă acțiunea în cauză, în măsura în care bunul revendicat nu mai există în materialitatea sa rămâne o acțiunea în revendicare sau devine o acțiune personală în despăgubiri. Legislația civilă în vigoare anterior aplicării noului Cod civil a lăsat în seama doctrinei și jurisprudenței calificarea acestui gen de acțiuni, ori este incontestabil că nu dispozițiile noului Cod civil sunt aplicabile în cazul din speță, astfel că argumentele întemeiate pe prevederile noului cod civil nu pot servi ca temei juridic în speță, dar pot constitui un far călăuzitor în sensul spre care ar trebui să meargă interpretările juridice.
Ori, mergând cu interpretarea în sensul pe care îl precizează în mod clar și noul cod civil, acțiunea în revendicare a unui bun prin destinație sau prin încorporare, trebuie considerată imprescriptibilă indiferent că obiectul material al revendicării există în ființă sau nu, pentru că în cazul pieirii bunului echivalentul în bani i-a locul bunului intervenind o subrogație reală. Este greșită interpretarea potrivit căreia în cazul pieirii bunului din alte cauze decât culpa proprietarului, forță majoră sau fapt de război, mijlocul juridic de reparare a prejudiciului încercat ar fi o acțiune personală pentru dobândirea unui drept de creabță. Pentru a fi în prezența unui drept de creanță, este necasar să preexiste un contract sau a unui fapt juridic ilicit, ceea ce în cazul de față nu a existat nici un moment.
Acțiunea exercitată în temeiul Legii nr.641/1944 este o acțiune reală în revendicare imobiliară, imprescriptibilă, chiar dacă bunul preluat abuziv de stat nu mai există în materialitatea lui, pentru că art.20 vorbește de restituire în starea în care se aflau în momentul preluării, ținând cont de uzura normală, moment la care s-a născut practic dreptul la acțiunea în revendicare, chiar dacă de exercitat s-a exercitat la o dată la care bunurile nu mai existau în materialitatea lor, inexistența bunurilor neputând fi imputabilă proprietarului de drept.
De altfel, art.19 din Legea nr.641/1944, consideră că bunul n-a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului deposedat, iar conform alin.3 din art.26, restituirea bunurilor conumate, dispărute sau care lipsesc din orice altă cauză, se face prin plata de către Stat a valorii reale a bunului, deci legiuitorul a stabilit subrogația reală, suma de bani la care este îndreptățit proprietarul deposedat luând locul bunului dispărut sau consumat. Deci, în cazul bunurilor ce nu mai există la momentul revendicării lor, temeiul juridic rămâne acțiunea în revendicare obiectul material sau modalitatea în care poate fi restituit, find echivalentul în bani, dar asta nu înseamnă că suntem în prezența unui drept de creanță ci tot a unei acțiuni reale de apărare a unui drept de proprietate.
S-a reținut că este greșită și apreciarea instanței de apel în sensul că acțiunea viza doar bunuri mobile, când petitul menționează cât se poate de clar, "bunuri mobile (preluate prin proces-verbal) și imobile (descrise de asemenea în proces-verbal)";, deci nu sunt aplicabile nici prevederile privind revendicarea de bunuri mobile, fiind vorba de revendicarea unor bunuri imobile devenite mobile prin dezincorporare.
Așa fiind, în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea termenelor de prescripție prevăzute de Decretul nr.167/1958, raportându-se la revendicarea bunurilor mobile în temeiul unoi drept de creanță și a respins acțiunea pe excepția de prescripție, neanalizând fondul. Chiar și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.163/14.01.2005 a concluzionat că dreptul la despăgubiri pentru imobile demolate aflate pe terenuri preluate abuziv de Stat, urmează cursul acțiunii imobiliare, imprescriptibilă sub aspectul revendicării, nefiind aplicabile dispozițiile Decretului nr.168/1958.
În atare situație și cu precizarea că nu-și găsește aplicarea Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în speța de față - aspect corect reținut și de instanța de apel -, recursul este fondat și a fost admis în baza prevederilor art.312 raportat la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel pentru a soluționa cauza în fond.
Criticile formulate în subsidiar de recurent, nu se mai impun a fi analizate față de cele reținute mai sus, iar modificarea deciziei în urma admiterii recursului, nu se putea dispune întrucât motivarea instanței de apel concluzionează că probațiunea administrată era insuficientă, ori în virtutea caracterului devolutiv al apelului și pe baza rolului activ, instanța ar fi trebuit să dispună completarea probațiunii pentru a putea soluționa pe fond apelul, sens în care poate proceda, dacă se găsește necesar , cu ocazia rejudcării apelului.
| ← RECURS LITIGII CU PROFESIONIŞTI. PROCEDURA INSOLVENŢEI.... | RECURS LITIGII CU PROFESIONIŞTI. PROCEDURA INSOLVENŢEI.... → |
|---|
