Drept civil. Minori și familie. Ordonanţă preşedinţială - exercitare autoritate părintească şi stabilire domiciliu minoră.
| Comentarii |
|
Tribunalul NEAMŢ Hotărâre nr. 102/RC din data de 03.03.2015
Prin sentința civilă nr. 3920 pronunțată la data de 18.11.2014 de Judecătoria Piatra Neamț a fost admisă excepția de necompetență a instanțelor române, invocată de instanță din oficiu și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea având ca obiect ordonanță președințială - exercitare autoritate părintească și stabilire domiciliu minoră, formulată de reclamanta J.E.D. în contradictoriu cu pârâtul J.A..
A fost admis în parte capătul de cerere formulat de pârât, având ca obiect cheltuieli de judecată și, în consecință, a fost obligată reclamanta să-i plătească pârâtului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî acestea, prima instanță a reținut că prin acțiunea înregistrată în urma declinării competenței de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea - prin sentința civilă nr. 3659 bis/20.08.2014, reclamanta J.E.D. l-a chemat în judecată pe pârâtul J.A., solicitând, pe calea ordonanței președințiale, exercitarea autorității părintești de către ea în mod exclusiv, cu privire la minora J. E.-Ș., născută la data de 25.07.2005 și stabilirea domiciliului minorei la mamă, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a precizat că părțile se află în proces de divorț, aflat pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea- dosar nr. 4221/288/2014. În anul 2007, relațiile dinte părți s-au deteriorat, aceștia convenind să se despartă în fapt, iar în urma acestei decizii pârâtul a plecat la Piatra Neamț.
În anul 2010, mama pârâtului a venit în vizită la minoră și, la insistența acesteia, reclamanta și minora au mers împreună cu bunica paternă în vacanță în Italia, unde aceasta locuia. La propunerea mamei pârâtului, reclamanta a rămas o perioadă de timp în Italia unde și-a și găsit un loc temporar de muncă, înscriind minora la grădiniță. După aproximativ trei luni, reclamanta s-a reîntors în țară deoarece îi expirase perioada pentru care fusese angajată, convenind cu mama pârâtului, bunica paternă a minorei ca, în momentul în care îi va găsi un loc de muncă, să revină în Italia.
După circa trei ani de așteptare ca soacra sa să o cheme în Italia, interval de timp înlăuntrul căruia reclamanta și-a vizitat copilul și a ținut legătura cu acesta, reclamanta susține că a hotărât să divorțeze de pârât și să aducă minora acasă. În momentul în care a anunțat-o pe bunica paternă de decizia sa, acesta a refuzat categoric să-i dea copilul și a întrerupt orice legătură a reclamantei cu minora.
Susține reclamanta că pârâtul a fost condamnat la închisoare pentru trafic de droguri, ulterior fiind internat într-o secție de psihiatrie, urmare a consumului excesiv de droguri. Apreciază că prezența minorei în preajma pârâtului în astfel de condiții este nocivă, iar stabilirea domiciliului acesteia la bunica paternă poate fi dispusă numai în situații excepționale.
În drept, au fost invocate disp. art. 495 Cod civil, art. 996 și urm. Cod de procedură civilă.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea ca nefondată a acțiunii și a invocat excepția necompetenței teritoriale absolute, precum și excepția necompetenței generale, față de împrejurarea că minora are domiciliul în Italia.
În drept, pârâtul a invocat disp. art. 205, 996 și urm., 223 al. 3 Cod de procedură civilă, precum și ale Regulamentului Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003.
La termenul din 18.11.2014, prima instanță a invocat din oficiu excepția de necompetență a instanțelor române, în legătură cu care a reținut următoarele:
Minora J. E.-Ș., născută la data de 25.07.2005, este fiica părților litigante. Disp. art. 997 Cod de procedură civilă prevăd că cererea de ordonanță președințială se va introduce la instanța competentă să se pronunțe în primă instanță asupra fondului dreptului.
Capătul de cerere privind stabilirea domiciliului minorei reprezintă un aspect ce ține tot de exercitarea autorității părintești, raportat la disp. art. 1 lit. b din Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.
Cele două capete de cerere privind exercitarea autorității părintești sunt de competența instanței italiene, potrivit art. 8 al. 1 din Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, care prevede că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată. Așa cum reiese din cererea de chemare în judecată, care se coroborează perfect cu întâmpinarea depusă de pârât, minora J. E.-Ș. locuiește în Italia împreună cu bunica paternă, având deci, reședința obișnuită în Italia, la data sesizării instanței.
S-a mai reținut că, potrivit art. 5 Cod civil, "în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților";, iar regulamentele adoptate de Consiliul Uniunii Europene au caracter obligatoriu și se aplică direct în statele membre, fără a fi necesare alte măsuri de implementare.
În consecință, prima instanță a admis excepția de necompetență a instanțelor române, invocată din oficiu și a respins ca inadmisibilă acțiunea având ca obiect ordonanță președințială - exercitare autoritate părintească și stabilire domiciliu minor.
În baza disp. art. 451 al. 2 Cod de procedură civilă, a admis în parte capătul de cerere formulat de pârât, având ca obiect cheltuieli de judecată, și a obligat reclamanta să-i plătească pârâtului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, față de complexitatea prezentei cauze, precum și față de activitatea desfășurată de avocatul ales, reținând că prezentul dosar a fost soluționat la al doilea termen de judecată, amânarea inițială fiind cauzată de un viciu de procedură.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel reclamanta, solicitând respingerea excepției competenței teritoriale ca neîntemeiată și trimiterea cauzei către Judecătoria Piatra Neamț, în vederea soluționării fondului.
Pârâtul a invocat excepția necompetenței teritoriale, în sensul că instanța din România nu este competentă să soluționeze prezenta cauză, însă Judecătoria Râmnicu Vâlcea a considerat că instanța competentă este Judecătoria Piatra Neamț, unde soții, împreună cu minora, au avut ultimul domiciliu, această cerere izvorând din cererea principală de divorț înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, sub nr. 4221/288/2014, unde competența teritorială revine instanțelor române. Judecătoria Piatra Neamț a considerat că sunt incidente prevederile art. 8 al. 1 din Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003.
Minora se află în grija bunicii paterne care locuiește în Italia, fără acordul apelantei, pârâtul nu locuiește cu minora, iar prin întâmpinare acesta nu solicită ca fetița să rămână în grija lui, ci în grija bunicii paterne. Consideră absurd ca minora să rămână în grija bunicii, cât timp apelanta este mama ei și își dorește ca fetița să crească lângă dânsa.
În privința cheltuielilor de judecată efectuate de pârât, respectiv onorariu avocat, a arătat că sunt extrem de ridicate, având în vedere că avocatul s-a prezentat o singură dată în instanță, pentru a susține o excepție, motiv pentru care a solicitat cenzurarea onorariului.
Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând următoarele:
- respingerea apelului ca tardiv, întrucât potrivit art. 999 al. 1 Cod de procedură civilă, termenul de apel la ordonanța președințială este de 5 zile de la pronunțare sau comunicare, după caz.
- conform art. 470 al. 3 Cod de procedură civilă, cererea de apel trebuie să fie semnată, sub sancțiunea nulității, dacă lipsa nu va fi complinită potrivit art. 196 al. 2 Cod de procedură civilă, iar exemplarul depus nu este semnat de apelantă.
- pe fond a solicitat respingerea apelului ca nefondat, întrucât minora se află în Italia, în grija bunicii paterne, încă din anul 2010, ceea ce nu atrage competența instanțelor române.
În cazul recalificării cererii ca fiind una de recurs pe care apelanta și-o însușește, a invocat următoarele:
- lipsa semnăturii atrage sancțiunea nulității, potrivit art. 486 al. 3 Cod de procedură civilă.
- conform art. 83 al. 3 Cod de procedură civilă, pentru redactarea cererii și motivelor de recurs și pentru exercitarea și susținerea recursului, persoanele fizice trebuie asistate sau reprezentate, sub sancțiunea nulității, de către un avocat, iar cererea depusă nu este semnată nici măcar de reclamantă.
- în mod corect Judecătoria Piatra Neamț a constatat, conform Regulamentului 2201/2003 că instanțele române nu sunt competente, ci acelea din statul italian, unde domiciliază minora încă din anul 2010.
În ce privește dosarul de divorț 4221/288/2014 introdus la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, nu sunt adevărate susținerile apelantei, conform cărora s-ar fi stabilit competența instanțelor române, nici după primele trei termene de judecată instanța nepronunțându-se asupra excepției necompetenței invocată de dânsul, apelanta tergiversând administrarea probatoriului pe această excepție.
Nu este adevărată susținerea apelantei că minora s-ar afla în Italia fără acordul dânsei, apelanta fiind cea care a dus minora în Italia, la mama pârâtului, încheind mai multe procuri notariale în acest sens, în care se prevedea că minora va rămâne în grija bunicii până la majorat. Observând comportamentul anormal al minorei, bunica paternă a dus-o la consiliere psihologică de specialitate, lunar, din anul 2010 și până în prezent. Minora este actualmente în clasa a patra și nu dorește să se întoarcă în țară, la mama sa, ci dorește să rămână cu bunica, unde se simte în siguranță și iubită.
Reclamanta a promovat acțiunea fără a avea în vedere interesul superior al minorei, care abia și-a regăsit echilibrul psihologic, iar un transfer în România, s-a reținut în fișa psihologică din 11.06.2014 că i-ar cauza traumă și stres, atât la nivel afectiv, cât și școlar. Apelanta a manifestat indiferență față de minoră în toți acești ani, vizitând-o doar de trei ori, și aceasta la insistențele bunicii paterne, care i-a cumpărat biletele de avion. Bunica a încercat să mențină o legătură a mamei cu minora, însă fetița este cea care a refuzat să revină în țară.
Apelanta a introdus, din comoditate, ambele dosare la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, deși instanța nu este competentă teritorial, și a făcut susțineri mincinoase cu privire la ultimul domiciliu comun, părțile locuind, de fapt, la Piatra Neamț, așa cum rezultă din adresa ITM Neamț, conform căreia apelanta a și lucrat aici, precum și din copia cărții ei de identitate, în care domiciliul era precizat la adresa din Piatra Neamț.
Cât privește cuantumul cheltuielilor de judecată, arătat a fi excesiv, intimatul a arătat că la Judecătoria Râmnicu Vâlcea dosarul a avut două termene de judecată, la care a depus întâmpinare și înscrisuri pentru care au fost necesare traduceri din limba italiană, iar la Judecătoria Piatra Neamț au fost tot două termene de judecată. Pe parcursul procesului s-au făcut adrese la mai multe instituții, cheltuielile solicitate instanței de fond au fost mai mari, însă au fost diminuate, astfel că nu pot fi diminuate și mai mult, pe acest considerent intimatul solicitând respingerea și a acestui motiv de apel și menținerea hotărârii instanței de fond, ca legală și temeinică.
A solicitat obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
În dovedire, intimatul-pârât a depus, în copie, bilete de avion pentru apelanta-reclamantă, carte de identitate a minorei J. E.-Ș. eliberată de autoritățile italiene, certificat de rezidență și confirmare privitoare la legalitatea șederii cetățenilor Uniunii Europene - acte eliberate de autoritățile italiene în privința minorei, cartea de identitate a reclamantei, certificat de naștere minoră, declarații date de apelanta-reclamantă autentificate sub nr. 2011/25.08.2011, 2014/25.08.2011, 1882/16.08.2010 de BNP B. C.-M., fișă ambulatoriu de specialitate psihologie clinică din 11.06.2014, adeverința nr. 1342/18.11.2014 eliberată de Creșa Piatra Neamț, adresa nr. 16826/ISARM/25.09.2014 a Inspectoratului Teritorial de Muncă Neamț, extras portalul instanțelor judecătorești privind dosarele nr. 4221/28/2014 și nr. 6652/288/2014 ale Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
La data de 30.01.2015 (data poștei), apelanta a depus la dosar cererea de apel purtând semnătura sa.
La primul termen de judecată stabilit în ședință publică, tribunalul a pus în discuția părților corecta calificare a căii de atac, față de mențiunile cuprinse în sentința atacată și față de dispozițiile art. 132 al. 4 Cod de procedură civilă, potrivit cărora, dacă instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât nu este de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară. În consecință, tribunalul a recalificat calea de atac din apel - astfel cum a fost intitulată de reclamantă - în recurs, constatând că în mod corect cauza a fost înregistrată pe rolul instanței în calea de atac a recursului, părțile fiind legal citate, în calitățile corecte și cu indicarea corectă a stadiului procesual.
Față de această recalificare, apărătorul intimatului-pârât, prezent în instanță, a arătat că este de acord și că nu mai susține excepțiile invocate (a tardivității, a nulității pentru lipsa semnăturii, pentru neredactare prin avocat), astfel că dezbaterile urmate au avut în vedere doar soluția pronunțată de prima instanță asupra competenței instanțelor române.
Analizând recursul formulat, tribunalul constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, în temeiul art. 488 al. 1 pct. 3 și art. 496 al. 1 Cod de procedură civilă, pentru următoarele considerente:
În mod legal prima instanță a reținut în cauză incidența dispozițiilor art. 8 al. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, potrivit cărora instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată. Față de reședința minorei J. E.-Ș., recunoscută de ambele părți a fi în Italia, de mai bine de patru ani, aceasta reprezintă reședința obișnuită a minorei, ceea ce atrage competența instanțelor din acel stat pentru cauze având ca obiect răspunderea părintească, cum este și cauza de față, prin care se urmărește stabilirea modului de exercitare a autorității părintești cu privire la minora J. E.-Ș. și stabilirea domiciliului acesteia.
Recurenta-reclamantă a invocat, în mod nesusținut de probe, că minora s-ar afla în Italia în grija bunicii paterne, fără ca dânsa să-și fi dat acordul pentru aceasta. Lăsând la o parte împrejurarea că la prima instanță reclamanta nu a invocat acest lucru, declarațiile autentificate notarial, provenind de la recurentă însăși, depuse în copie la filele 11-12 dosarul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, atestă faptul că recurenta și-a dat acordul pentru ca fiica sa, J. .Ș., să-și stabilească domiciliul permanent în Italia, la domiciliul bunicii S. V. și să urmeze forme de învățământ pe teritoriul Italiei. Aceasta nu echivalează cu împrejurarea că acest acord nu poate fi modificat, ori că o instanță judecătorească nu poate dispune, la cerere, schimbarea acestei situații, dacă interesul superior al minorei o cere. Ceea ce se pune la momentul de față în discuție, este doar împrejurarea dacă instanța română este ori nu competentă a dispune asupra aspectelor ce țin de exercitarea răspunderii părintești asupra minorei.
Cum părinții au convenit la un moment dat ca reședința minorei să fie în Italia, iar noțiunea de reședință obișnuită vizează încadrarea în respectivul stat sub aspectul cunoașterii limbii, stabilirea unor relații de prietenie, frecventarea cursurilor școlare, aspecte care pot fi considerate îndeplinite față de stabilirea reședinței minorei în Italia încă din urmă cu patru ani, moment la care minora avea frageda vârstă de 5 ani, competența instanței a fost în mod corect stabilită prin sentința recurată, ca aparținând instanțelor italiene.
Alineatul 2 al art. 8 din Regulamentul 2201/2003 face precizarea că al. 1 se aplică sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12. Situația prezentei spețe nu se încadrează, însă, nici în dispozițiile speciale reglementate de aceste texte. Astfel, art. 9 se referă la menținerea competenței fostei reședințe obișnuite a copilului și în cazul în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul și dobândește o nouă reședință obișnuită, situație neincidentă în speță, reședința minorei fiind aceeași, art. 10 se referă la competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului, situație de asemenea neincidentă în speță. Deși art. 12 reglementează o prorogare de competență în favoarea instanțelor din statul membru care exercită competența în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorț, regulamentul le recunoaște acestor instanțe competența și în orice chestiune privind răspunderea părintească, doar cu îndeplinirea cumulativă a două condiții: cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească față de copil și competența instanțelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanței judecătorești, iar aceasta este în interesul superior al copilului.
Din aceste prevederi se desprinde concluzia că instanțelor române, competente în temeiul art. 3 din Regulament a soluționa cererea de divorț formulată de reclamanta actuală recurentă împotriva pârâtului actual intimat, li se recunoaște posibilitatea extinderii competenței și asupra unor cereri pe care, în mod obișnuit, în cadrul competenței normale, nu le-ar putea rezolva, respectiv cereri în materia răspunderii părintești asupra minorei cu reședința obișnuită în Italia. Condițiile pentru operarea acestei prorogări de competență nu sunt însă îndeplinite, întrucât, pe de o parte, niciunul dintre soți nu exercită în mod efectiv răspunderea părintească față de minora Jitaru Erika-Ștefania, părinții minorei aflându-se în România, iar minora în Italia, iar pe de altă parte, competența instanței române nu a fost acceptată de către ambii soți, titulari ai răspunderii părintești, nici la data sesizării instanței judecătorești, nici în prezent. Astfel, încă de la comunicarea, în procedura regularizării, a cererii de exercitare autoritate părintească și stabilire domiciliu minoră, pârâtul, prin întâmpinarea comunicată Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în intervalul de timp în care prezentul dosar s-a aflat înregistrat pe rolul acelei instanțe, a invocat excepția necompetenței instanțelor din România, față de prevederile Regulamentului nr. 2201/2003, ceea ce implică raționamentul evident că pârâtul nu a acceptat competența instanței române (fila 22 dosar Judecătoria Râmnicu Vâlcea).
Față de aceste considerente, soluția primei instanțe, de admitere a excepției de necompetență a instanțelor române și de respingere ca inadmisibilă a acțiunii promovate de reclamantă, apare ca perfect legală.
Recurenta-reclamantă a invocat în criticile aduse sentinței și cuantumul nejustificat al cheltuielilor de judecată efectuate de pârât, la plata cărora dânsa a fost obligată. În analiza acestui motiv de recurs, tribunalul reține că prima instanță a făcut deja în cauză aplicarea dispozițiilor art. 451 al. 2 Cod de procedură civilă, potrivit cărora instanța poate să reducă, motivat, parte din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, reducând cheltuielile de la 1.350 lei, cuantum pentru care pârâtul a prezentat dovezi de plată, la suma de 1.000 lei, pe care reclamanta a fost obligată a o plăti pârâtului.
Nu există temei pentru a reține că acest cuantum al onorariului ar fi disproporționat față de actele procedurale realizate. Întrucât în aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea litigiului, iar în speță dosarul a avut acordate câte două termene de judecată atât la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, cât și la Judecătoria Piatra Neamț, pârâtul a depus întâmpinare pe larg redactată, atașând și înscrisuri doveditoare, cuantumul cheltuielilor stabilite nu poate fi apreciat ca fiind exagerat, ci a fi unul real, necesar și de un nivel rezonabil. Astfel, și sub acest motiv invocat, recursul promovat se vădește a fi nefondat, tribunalul urmând a face în cauză aplicarea dispozițiilor art. 496 al. 1 Cod de procedură civilă, respingând ca atare calea de atac promovată.
În temeiul art. 453 al. 1 Cod de procedură civilă, recurenta, ca parte care a pierdut procesul, va fi obligată a plăti intimatului-pârât cheltuielile de judecată ocazionate în prezentul stadiu procesual, constând în onorariu apărător, potrivit chitanței depuse la fila 47.
| ← Drept civil . Contestație la executare. Jurisprudență... | Drept civil. Partaj judiciar succesoral. Jurisprudență Partaj;... → |
|---|
