Drept de proprietate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 2 A din data de 08.01.2013
Curtea apreciază că adoptarea unei noi legislații poate genera un drept de proprietate protejat de art.1 din Protocolul nr.1, numai în condițiile în care se urmează procedura instituită de actul normativ în cauză, în beneficiul persoanelor care satisfac condițiile de restituire, iar nu atunci când se contestă aplicarea unei astfel de norme speciale.
Domeniu - drept civil. Drept de proprietate
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE - DOSAR NR.717/3/2011 - DECIZIA CIVILĂ NR.2 A/08.01.2013)
Prin cererea formulată la data de 25.05.2010 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamanta D.M. (cunoscută și sub numele D.M.) a chemat în judecată pe pârâtele P.M.B. prin P.G. și S.C. C. S.A., solicitând să se dispună restituirea în natură a imobilului proprietatea sa din B., Calea R. nr.169, fost nr.199, sector 5, format din teren în suprafață de 377 m.p., din care 221 m.p. construcții - corp A (parter și subsol), corp B (subsol și parter), corpurile D - E (subsol, parter și etaj), plus terasă.
În motivarea cererii, după invocarea temeiului de drept al acțiunii, art.480 - 481 C.civ. și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta a precizat că părinții săi, I.S. și P.S. au cumpărat prin act autentic de vânzare-cumpărare, la 09.11.1932, terenul și construcțiile existente deja pe teren, după care au construit, pe baza autorizațiilor de construcție nr.132 R/1933 și nr.197 R/1933, actualele corpuri, descrise mai sus.
Întregul imobil a devenit proprietatea reclamantei, conform actului dotal autentificat sub nr.187/9.11.1944 la grefa Tribunalului Ilfov - Secția notariat. Deși soțul reclamantei, D.Ș., era ofițer, imobilul a fost naționalizat, fiind înscris în anexa la Decretul nr.92/1950, poziția nr.2043, pe numele D.M. (M.).
În consecință, preluarea imobilului fiind una abuzivă, iar statul neavând un titlu valabil, lipsirea de proprietate s-a făcut în mod greșit.
Prin sentința civilă nr.7871/24.11.2010, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, constatând incidente prevederile art.2 pct.1 lit.b Cod procedură civilă, valoarea imobilului fiind de peste 500.000 lei.
Pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, cauza a fost înregistrată sub nr.717/3/2011 la 04.05.2011.
Pârâtele nu au formulat întâmpinare în cauză.
În speță, s-a administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.890/04.05.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta D.M. în contradictoriu cu pârâtele P.M.B. prin P.G. și S.C. C. S.A., reținând în considerente următoarele:
Prin Hotărârea nr.2873/15.09.1999 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995 au fost acordate despăgubiri în valoare de 125.465.680 lei reclamantei D.M. pentru spațiile cu destinație de locuință din imobilul situat în B., Calea R. nr.169 (fost nr.199), sector 5, și pentru cota parte de teren aferentă, fără a se lua în calcul spațiile comerciale aflate la parterul imobilului (corp A și B și teren aferent de 299,52 m.p.).
Împotriva acestei hotărâri nu a fost formulată nicio cale de atac.
Pentru celelalte spații din imobilul menționat, cu destinație de spații comerciale, reclamanta a formulat o nouă notificare în baza Legii nr.247/2005, notificare ce nu a fost soluționată.
Prin prezenta acțiune, așa cum a arătat și instanței la dezbaterile pe fond, dar și în notele scrise, reclamanta nu a înțeles să solicite soluționarea pe fond a notificării de către tribunal, ci a precizat că formulează o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Tribunalul, aplicând raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție la speța de față, expus în decizia nr.33/2008, obligatorie pentru instanțe, a reținut că reclamantei îi este aplicabilă prima ipoteză, care exclude posibilitatea de a recurge la dreptul comun ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant, atâta vreme cât imobilul, nefiind înstrăinat în baza Legii nr.112/1995, ar fi putut fi obținut de persoana îndreptățită în baza legii speciale.
Totodată, instanța de fond a considerat că analiza eficienței concrete și practice a procedurii administrative a Legii nr.10/2001 pentru obținerea imobilului în discuție se impune atât prin prisma recursului în interesul legii menționat, cât și a art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art.21 alin.1 și 2 din Constituția României, care reglementează dreptul de acces la o instanță în cadrul dreptului la un proces echitabil.
Raportat la aceste cerințe, potrivit Legii nr.10/2001, persoana îndreptățită poate sesiza instanța în cazul respingerii sau nesoluționării în termen a cererii de restituire în natură, conform art.26 alin.3.
Statul român a ales, în cadrul amplei marje de apreciere recunoscută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia restituirii bunurilor preluate anterior ratificării Convenției, să reglementeze în cadrul procedurilor reparatorii o procedură administrativă, iar faptul că reclamanta nu a atacat din culpa sa în termen dispoziția primarului, prin care i se respingea notificarea, deși ar fi avut la dispoziție trei grade de jurisdicție pentru a clarifica modalitatea în care unitatea administrativă a soluționat notificarea sa, nu semnifică faptul că această procedură este ineficientă.
Analizând în concret caracterul efectiv al căii administrative prevăzute de Legea nr.10/2001, a constatat că o persoană care a utilizat această procedură nu mai poate exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența C.E.D.O., ceea ce este și cazul reclamantei.
În ceea ce privește existența sau nu a unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantei, legat de dreptul la restituirea în natură a acestui imobil, tribunalul a subliniat că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o speranță legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii.
În schimb, dacă statele membre aleg, după ce au ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr.1, să adopte o legislație cu caracter reparator, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că o astfel de legislație poate fi considerată ca și cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art.1 din Protocolul nr.1 în favoarea persoanelor ce întrunesc condițiile de restituire.
În speță, reclamanta nu se poate prevala în procedura inițiată pe baza dreptului comun de un bun actual, în sensul autonom al art.1 din Primul Protocol adițional, respectiv de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să constate dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată și care să constate același drept.
Legat de eventuala speranță legitimă la restituirea în natură a bunului în cauză, tribunalul a reținut că nu este întrunit standardul convențional în speță, și anume existența unei baze suficiente în dreptul intern și a unei jurisprudențe bine stabile a instanțelor naționale în afara cadrului legal prevăzut de Legea nr.10/2001, care să îi acorde reclamantei vocația la obținerea unor măsuri reparatorii în măsura respectării condițiilor de restituire reglementate de stat în baza amplei marje de apreciere recunoscută de Convenție în materie.
În termen legal, a declarat apel reclamanta D.M., arătând că hotărârea este netemeinică și nelegală.
În motivarea apelului, reclamanta a precizat că a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, restituirea în natură a imobilului proprietatea sa, compus din teren de 377 m.p. (din care 221 m.p. construcții) și construcții grupate în 5 corpuri de clădire, acțiunea fiind întemeiată pe prevederile art.480 - 481 C.civ. și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În mod greșit, prima instanță i-a respins cererea, făcând trimitere la decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu motivarea că reclamanta nu a înțeles să urmeze procedura prevăzută de Legea nr.10/2001. Astfel, aceasta nu avea nevoie de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care să i se recunoască, anterior introducerii prezentei acțiunii, dreptul de proprietate asupra imobilului, deoarece, practic, acest drept a fost recunoscut de însuși deținătorul bunului - Primăria Municipiului București, care, prin Hotărârea nr.2873/15.09.1999 emisă în procedura Legii nr.112/1995, a acordat reclamantei despăgubiri pentru imobilul format din corp A și B și teren de 299,52 m.p. Suma dată cu titlu de despăgubiri certifică recunoașterea dreptului reclamantei de proprietate asupra imobilului, dar, în același timp, rezultă din probele administrate și din poziția părților că reclamanta a fost despăgubită cu o sumă mult sub nivelul pieței sau deloc pentru diferența de teren de la 377 m.p. la 299,52 m.p. și pentru corpurile de clădire C,D și E.
Pe de altă parte, scopul Legii nr.112/1995 era acela de a asigura chiriașilor locuințe, nicidecum de a dispune perpetuarea stăpânirii nelegitime de către stat a unor spații comerciale. Reclamanta nu avea nevoie de existența unui alt titlu de proprietate, după cum nici statul nu a preluat bunul în mod valabil în baza vreunui titlu, ci în mod abuziv.
În cauza Florescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că constatarea ilegalității preluării bunului de către stat și absența titlului statului asupra acelui bun au ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului.
De altfel, aceeași concluzie rezultă și din art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 și, ca atare, nu se poate invoca lipsa unei hotărâri judecătorești care să confirme dreptul de proprietate, nefiind vorba de un drept nou.
A mai menționat apelanta că în mod greșit tribunalul a respins acțiunea, considerând că singura cale pe care aceasta o avea la dispoziție era cea a Legii nr.10/2001, aplicând trunchiat principiul invocat - electa una via.
Acest act normativ permite, în conflictul dintre dispozițiile legii speciale și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să se constate prioritatea acordată celei din urmă, deoarece, în speță, nu există niciun terț cumpărător, bunul nefiind înstrăinat, nu este vorba de buna sau reaua credință a terțului, care să determine necesitatea acordării unor despăgubiri, nu s-a pierdut dreptul de proprietate, imobilul poate fi restituit în natură și Fondul Proprietatea nu funcționează, măsurile prin echivalent fiind iluzorii.
Apelanta a contestat și reținerea în considerentele hotărârii primei instanțe a stabilirii unei insecurități a raporturilor juridice, principiu care nu poate opera, întrucât imobilul în cauză nu a fost înstrăinat, ci doar închiriat.
A precizat că se poate, cel mult, vorbi de perpetuarea ingerinței statului în dreptul de proprietate al reclamantei prin modificarea adusă Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005, stabilindu-se măsuri reparatorii numai în echivalent, titluri de participare la Fondul Proprietatea, care nu pot fi valorificate timp de 10 ani de la data emiterii lor.
Apelanta a arătat și că tribunalul a considerat în mod eronat că nu există conflict între dispozițiile Legii nr.10/2001 și art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, text de lege ce face parte integrantă din dreptul intern odată cu adoptarea Legii nr.34/1994. Astfel, reclamanta se prevalează în acțiunea în revendicare de un "bun"; în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție, având un "bun actual";, a cărui proprietate nu a fost pierdută niciodată. Imobilul este închiriat de stat prin S.C. C. S.A. și produce venituri de care cu greu statul înțelege să se lipsească.
A solicitat apelanta ca, în măsura în care s-ar constata către ea plata vreunei sume de bani cu titlu de despăgubire, aceasta total în neconcordanță cu valoarea reală de piață a imobilului, potrivit deciziei Primăriei Municipiului București pentru corpurile A și B, cele fără etaj, este dispusă să restituie suma încasată actualizată.
La data de 27.09.2012, A.F.I., în calitate de succesoare în drepturi a S.C. C. S.A., în baza notificării nr.30265/28.05.2011, a protocolului de predare-primire înregistrat sub nr.32627/30.12.2011 și a procesului verbal final înregistrat sub nr.11289/15.03.2012 coroborate cu H.C.G.M.B. nr.35/1997 și nr.101/2001, aceasta din urmă modificată prin H.C.G.M.B. nr.174/2010 și nr.322/2010, a solicitat să se ia act de calitatea sa procesuală pasivă în cauza de față.
Instanța de apel a încuviințat introducerea în cauză a pârâtei A.F.I., în calitate de succesoare în drepturi a pârâtei S.C. C. S.A.
Totodată, întrucât, la data de 13.09.2012, a decedat apelanta reclamantă D.M., pe baza probelor administrate - certificat naștere, certificat de căsătorie, sentința civilă nr.3651/28.09.1984 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, prin care s-a dispus rectificarea prenumelui mamei reclamantei V.L., în sensul de a se trece M. în loc de M., certificat de moștenitor legal nr.67/28.12.2012 emis de B.N.P. M.A. și declarația autentificată sub nr.3943/21.11.2012 de același birou notarial, Curtea a dispus introducerea în cauză a reclamantei V.L., în calitate de succesoare a defunctei D.M..
În apel, intimatele nu au formulat întâmpinare. Nu au fost administrate nici probe noi.
Analizând sentința apelată prin raportare la situația de fapt dedusă judecății și la dispozițiile art.295 alin.1 C.proc.civ., Curtea reține că instanța de fond, având în vedere principiului disponibilității părților în procesul civil, s-a pronunțat asupra cererii în revendicare cu care instanța a fost sesizată de reclamanta D.M., în temeiul dreptului comun, art.480 Cod civil.
Obiectul dedus judecății a privit revendicarea întregului imobil din B., Calea R. nr.169 (fost nr.199), sector 5, format din teren în suprafață de 377 m.p. și construcții, în suprafață de 221 m.p., grupate în 5 corpuri de clădire, A și B (parter și subsol), C, D și E (subsol, parter și etaj), deși, anterior, reclamanta, în procedura Legii nr.112/1995, a obținut o hotărâre de acordare măsuri reparatorii în valoare de 125.465.680 lei, despăgubiri acordate pentru imobilul format din construcțiile corp A și B și teren aferent în suprafață totală de 299,52 m.p., situat la aceeași adresă, hotărâre necontestată de către aceasta. Pentru spațiile cu destinație comercială, cu dependințele lor și pivnița, aflate la parterul imobilului din B., Calea R. nr.169, sector 5 și terenul aferent acestuia, reclamanta D.M. a formulat notificare, în condițiile art.21 din Legea nr.10/2001, ce nu a fost soluționată până în prezent.
Reclamanta D.M. și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.480 și urm. Cod civil, acestea reglementând o acțiune în revendicare, iar nu o acțiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acțiune personală imobiliară, supusă atât prescripției, cât și decăderii, așa cum reglementează Legea nr.10/2001. Natura juridică a acestor acțiuni este diferită, chiar dacă obiectul material este același.
Deși Legea nr.10/2001 este o lege specială, aceasta nu derogă de la dreptul comun, sens în care acțiunea în revendicare nu poate să devină inadmisibilă prin apariția unor norme speciale de reparații. Exercitarea acțiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziții speciale contrare dispozițiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate și sancționând încălcarea acestuia.
Decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său de un "bun"; în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Din această perspectivă, Curtea are a cenzura soluția instanței de fond, apelată prin prezentul apel, și constată că imobilul în litigiu cade sub incidența legii speciale, fiind un bun preluat de stat prin naționalizare, că reclamanta nu a făcut dovada existenței în patrimoniul său a unui "bun actual";, în lipsa soluționării unei notificării în sensul Legii nr.10/2001 (refuzul de nesoluționare nefăcând obiectul prezentei judecăți) și că soluția respingerii ca neîntemeiate a acțiunii în revendicare în cauza de față nu aduce atingere dreptului reclamantei garantat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest context, Curtea are în vedere că, prin decizia în interesul legii nr.33/2008, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În cauza de față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantei nu este garantat de prevederile art.1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: "Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun"; în sensul art.1 din Protocolul nr.1"; (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între "simpla speranță de restituire";, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o "speranță legitimă";, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).
În același sens, în cauza Brezny și Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art.1 din Protocolul nr.1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire - dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la "bunuri existente"; și că aceștia acționau numai ca solicitanți. În concluzie, "reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului";.
Reținând, astfel, că prevederile Legii nr.10/2001 - pe care se întemeiază "speranța legitimă"; în sensul Convenției, care condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate al autorilor reclamantei și al reclamantei de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ - nu sunt contrare art.1 din Protocolul nr.1 și că, în consecință, în absența unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamanta nu beneficiază de acest drept, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a reținut incidența tezei dispozitivului deciziei în interesul legii nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Nu se poate reține în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară că actul de proprietate exhibat de reclamanta D.M. reprezintă titlul în baza căruia poate fi valorificat dreptul de proprietate potrivit art.480 Cod civil, în raport cu actualul deținător al imobilului revendicat, mai ales în situația în care calitatea de proprietar nu a fost recunoscută în urma recurgerii la procedura administrativă obligatorie instituită prin legea specială de reparație.
În acest sens sunt și considerentele deciziei nr.LIII din 04.06.2007 și nr.XXXIII din 09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite.
Pentru a exista o protecție a unui drept subiect al persoanei îndreptățite în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție este necesar, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., să fie vorba de un "bun actual"; al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Or, în cauză nu se regăsește o astfel de situație, iar adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă nici art.6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecății este efectivă, iar, în speță, este pentru că imobilul nu a fost înstrăinat de către stat.
În speță, în mod corect a constatat tribunalul că reclamanta nu se poate prevala în procedura inițiată pe baza dreptului comun de un "bun actual";, în sensul autonom al art.1 din Primul Protocol adițional, respectiv de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să constate dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată și care să constate același drept.
Legat de eventuala "speranță legitimă"; la restituirea în natură a bunului în cauză, tribunalul a reținut că nu este întrunit standardul convențional în speță, și anume existența unei baze suficiente în dreptul intern și a unei jurisprudențe bine stabile a instanțelor naționale în afara cadrului legal prevăzut de Legea nr.10/2001, care să îi acorde reclamantei vocația la obținerea unor măsuri reparatorii în măsura respectării condițiilor de restituire reglementate de stat în baza amplei marje de apreciere recunoscută de Convenție în materie.
Pe de altă parte, Curtea apreciază că, din moment ce reclamanta a susținut că nu-i poate fi imputată lipsa de diligență în continuarea procedurii Legii nr.10/2001, aceasta, fundamentându-și cererea de chemare în judecată pe prevederile art.480 C.civ., nu poate ulterior invoca în apărare incidența legii speciale.
Prin apelul declarat apelanta a menționat și că în mod greșit tribunalul a respins acțiunea, considerând că singura cale pe care aceasta o avea la dispoziție era cea a Legii nr.10/2001, aplicând trunchiat principiul invocat - electa una via.
Curtea reține că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art.2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art.18 lit.c), art.29], așa încât argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație";.
Or, Legea nr.10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte, Legea nr.10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, astfel cum a reținut și tribunalul, analizând în concret caracterul efectiv al căii administrative prevăzute de Legea nr.10/2001, o persoană care a utilizat această procedură nu mai poate exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența C.E.D.O., ceea ce este și cazul reclamantei.
A citat apelanta, în speță, cauza Florescu împotriva României, susținând că instanța de contencios european a statuat că constatarea ilegalității preluării bunului de către stat și absența titlului statului asupra acelui bun au ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului. De asemenea, a arătat că aceeași concluzie rezultă și din art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 și, ca atare, nu se poate invoca lipsa unei hotărâri judecătorești care să confirme dreptul de proprietate, nefiind vorba de un drept nou.
Curtea constată că premisele de la care a pornit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza menționată nu se regăsesc în speță, deoarece reclamanta D.M. a formulat o notificare în baza Legii nr.10/2001, pentru restituirea spațiilor comerciale și a terenului aferent din imobilul situat în B., Calea R. nr.169, fost nr.199, sector 5, aflate în proprietatea P.M.B., în prezent nesoluționată, pentru ca, ulterior să introducă pe rolul instanțelor de judecată această acțiune de drept comun. În plus, în ceea ce o privește pe reclamanta D.M., se reține că prin Hotărârea nr.2873/15.09.1999 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995 au fost acordate acesteia despăgubiri în valoare de 125.465.680 lei pentru spațiile cu destinație de locuință din imobilul situat în B., Calea R. nr.169 (fost nr.199), sector 5, și pentru cota parte de teren aferentă, fără a se lua în calcul spațiile comerciale aflate la parterul imobilului (corp A și B și terenul aferent de 299,52 m.p.).
În cauza Florescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, spre deosebire de cauza Păduraru, în cererea de față terții - chiriași ai imobilului - au devenit proprietari (în temeiul Legii nr.112/1995) înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări definitive. Și, ca și în cauza Străin, reclamantul în speță a fost recunoscut ca proprietar legitim, instanțele constatând ilegalitatea confiscării, precum și absența titlului din partea Statului. Așadar, Curtea a observat că vânzarea bunului reclamantului, în baza Legii nr.112/1995, îl împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate și că nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare. Totodată, cererea reclamantului depusă cu aplicarea Legii nr.10/2001, modificată de Legea nr.247/2005, a fost respinsă ca tardivă. Ca urmare, Curtea a considerat că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul său de proprietate asupra bunului său, combinat cu absența totală a despăgubirii de peste patru ani, l-a făcut să sufere o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
În aceste condiții nu se impune o analiză comparativă a cauzelor arătate.
Apelanta a contestat, de asemenea, reținerea în considerentele hotărârii primei instanțe a unei insecurități a raporturilor juridice, principiu care nu poate opera, în opinia sa, întrucât imobilul în cauză nu a fost înstrăinat, ci doar închiriat. A precizat că se poate, cel mult, vorbi de perpetuarea ingerinței statului în dreptul de proprietate al reclamantei prin modificarea adusă Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005, stabilindu-se măsuri reparatorii numai în echivalent, titluri de participare la Fondul Proprietatea, care nu pot fi valorificate timp de 10 ani de la data emiterii lor.
Curtea apreciază că adoptarea unei noi legislații poate genera un nou drept de proprietate, protejat de art.1 din Protocolul nr.1, numai în condițiile în care se urmează procedura instituită de actul normativ în cauză, în beneficiul persoanelor care satisfac condițiile de restituire, iar nu atunci când se contestă aplicare unei astfel de norme speciale.
Față de toate aceste considerente, reținând, în limitele învestirii, că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie, Curtea urmează ca, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, să respingă apelul formulat de apelanta reclamantă D.M., a cărei succesoare este V.L., ca nefondat.
| ← Drept procesual civil. Jurisprudență Procedură civilă şi... | Litigii cu profesioniştii. Jurisprudență Preţuri, stabiliri de → |
|---|
