Drept procesual civil. Jurisprudență Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 23 din data de 10.01.2013

Doar în situația în care cererile părților sunt formulate confuz, împiedicând determinarea naturii și obiectului cererii, instanța, în baza rolului activ, instanța avea obligația, respectând principiul contradictorialității, să solicite precizările necesare, pentru stabilirea cadrului corect al litigiului și pentru a putea da calificarea corespunzătoare cererii formulate, cu finalitatea de a evita, în favoarea respectării principiului disponibilității, un ultra sau minus petita.

Or, în cauză, o atare situație nu este incidentă, cererea formulată de pârât având un obiect și o denumire clară și bine conturată. Mai mult, la momentul depunerii acestei cereri la dosarul cauzei, pârâtul beneficia de asistența juridică a unui avocat ales, astfel cum rezultă din împuternicirea avocațială anexată la fila 17 dosar fond, astfel că acesta a putut beneficia de competențele în materie ale apărătorului angajat, inclusiv la momentul formulării acestei întâmpinări.

Domeniu - drept procesual civil

(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE - DOSAR NR.10616/300/2010 - DECIZIA CIVILĂ NR.23/10.01.2013)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 25.03.2010, data plicului, reclamanta P.S. 2, în contradictoriu cu pârâtul B.I., a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestuia să desființeze lucrările de construire executate în B., str.A.C., nr.23, sector 2, fără a deține autorizație de construire.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin proces verbal de contravenție întocmit de împuternicitul legal al Primarului General s-a constatat că pârâtul a executat, fără a deține autorizație de construire, lucrări de construire, motiv pentru care i s-a aplicat o amendă contravențională, conform art. 26 lit. a din Legea nr. 50/1991 republicată, prin același proces verbal dispunându-se obligarea pârâtei să intre în legalitate, ceea ce nu s-a realizat.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1073-1075 cod civil și art. 26 lit. a) din Legea nr. 50/1991.

La data de 12.11.2010, pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiate.

În motivare, s-a arătat că imobilul din B., str. A.C., nr.23, sector 2 este în proprietatea sa și a soției sale, motiv pentru care acțiunea este inadmisibilă.

S-a mai învederat că în procesul-verbal de contravenție au fost folosite date neadevărate cu privire la perioada edificării construcției, aceasta fiind ridicată în anul 2005, motiv pentru care constatarea contravenției este tardivă, iar procesul-verbal de contravenție este nelegal și urmare a faptului că obligația de a obține autorizația este imposibil de executat, pentru că nu este proprietar al terenului aferent casei, iar Primăria nu a aprobat cererea de cumpărare a terenului.

Întâmpinarea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 115 Cpc, Lg.215/2001, Lg.50/1991.

Prin sentința civilă nr. 4427/01.04.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr.10616/300/2010, s-a admis cererea formulată de către reclamanta P.S. 2, în contradictoriu cu pârâtul B.I.; a fost obligat pârâtul să aducă la starea inițială imobilul situat în mun. B., str.A.C., nr.23, sector 2, prin desființarea lucrărilor executate fără autorizație de construire, astfel cum au fost reținute în procesul-verbal de contravenție seria A 175 nr.85915 din 09.11.2009, respectiv modificarea și extinderea celor două vestibule 9 și 10 cu aproximativ 1,00 m spre latura dreaptă, în zona dintre cele două vestibule construcția nou efectuată realizată din zidărie cu învelitoare din tablă și compartimentată, zidirea golului de ușă dintre camera 2 și vestibulul 5, zidirea golului de ușă dintre camera 2 și holul 3, cu realizarea unuia nou spre curte, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; în caz de neexecutare, a fost autorizat reclamantul să procedeze la desființarea respectivelor lucrări, pe cheltuiala pârâtului; a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 8,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin procesul-verbal de contravenție seria A 175 nr.85915 din 09.11.2009 s-a dispus sancționarea pârâtului cu amendă contravențională, reținându-se că aceasta a realizat fără autorizație lucrări de construcție constând în modificarea și extinderea celor două vestibule 9 și 10 cu aproximativ 1,00 m spre latura dreaptă, în zona dintre cele două vestibule construcția nou efectuată realizată din zidărie cu învelitoare din tablă și compartimentată, zidirea golului de ușă dintre camera 2 și vestibulul 5, zidirea golului de ușă dintre camera 2 și holul 3, cu realizarea unuia nou spre curte.

Prin același proces-verbal s-a stabilit în sarcina pârâtului obligația de a intra în legalitate, prin obținerea autorizației de construire, până la data de 10.02.2010, în caz contrar, pârâtul fiind obligat să desființeze construcțiile realizate ilegal până la data de 10.03.2010.

În drept, prima instanța a reținut incidența art. 1 alin. 1, art. 26 și art. 28 alin. 3 din Legea nr.50/1991, constatând că măsura intrării în legalitate nu a fost adusă la îndeplinire de pârât, care până în prezent nu a obținut autorizația de construire, neconformându-se celor dispuse în sarcina sa prin procesul-verbal de constatare a contravenției.

Susținerile pârâtului legate de faptul că imobilul din B., str. A.C., nr.23, sector 2 este în proprietatea sa și a soției sale, construcția a fost ridicată în anul 2005, iar obligația de a obține autorizația este imposibil de executat, precum și celelalte aspecte legate de temeinicia și legalitatea procesului-verbal de contravenție, nu sunt întemeiate, putând fi analizate exclusiv pe calea plângerii contravenționale, procesul-verbal de contravenție neatacat devenind titlu executoriu.

În temeiul art. 32 alin. 2 din Legea nr. 50/1991, instanța a stabilit un termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pentru executarea obligației, iar în cazul în care pârâtul nu se va conforma, a autorizat reclamantul să aducă la îndeplinire măsura dispusă pe cheltuiala pârâtului.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., cheltuielile de judecată efectuate vor fi suportate de pârât pe temeiul culpei sale procesuale, iar prima instanța a obligat pârâtul la plata sumei de 8,3 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru si timbru judiciar către reclamant.

Împotriva sentinței civile sus menționate, a formulat apel pârâtul B.I., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a Civilă.

În motivarea apelului său, apelantul pârât a susținut că în mod greșit, instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată fără a analiza cererea sa reconvențională, intitulată în mod greșit "întâmpinare", deoarece, așa cum rezultă din motivarea dată de avocatul pe care l-a avut la fond, a formulat plângere împotriva procesului verbal de constatare a contravențiilor nr. 85915/09.11. 2009, emis de reclamantă, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și a prescripției constatării contravenției.

Tot din conținutul motivelor "întâmpinării" rezultă că a formulat apărări exclusiv pe întocmirea cu încălcarea legii a procesului verbal de contravenție precum și a comunicării, ce i-a parvenit în cursul acestui proces. Așadar, în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu a atacat procesul verbal și astfel acesta a devenit in acest mod titlu executoriu.

Așa cum a arătat în "întâmpinare", a dovedit că procesul verbal nu i-a fost comunicat decât în cadrul acestei cauze, fiind încă în termen, fapt pentru care a formulat apărări împotriva acestui proces verbal, prin care a invocat mai multe nulități de formă și de fond.

Este adevărat că nu a scris despre aceste nulități, dar invocând nelegalitatea procesului verbal este clar că a înțeles să pună în discuție sancțiunile încălcării normelor legale prevăzute de O.G. nr.2/2001, astfel cum a fost modificată, respectiv nulități de formă și nulități de fond ale procesului verbal.

Consideră că instanța trebuia să analizeze "întâmpinarea", nu în mod literal, ci așa cum rezulta din conținutul motivelor întâmpinării; dacă ar fi analizat conținutul "întâmpinării" sale ar fi rezulta că ceea ce a invocat nu erau simple apărări ci motive de nulitate împotriva acestui proces verbal intitulate "motive de nelegalitate", fapt pentru care instanța de fond trebuia să deducă că a formulat plângere împotriva acestui proces verbal prin intermediul unei cereri reconvenționale.

Arată că era în termen când a formulat plângerea contravențională prin "întâmpinare", deoarece procesul verbal nu i-a fost comunicat, potrivit art.27 din O.G.nr.2/2001. Din actele depuse la dosarul cauzei de către intimata-reclamantă nu rezultă că i s-a comunicat acest proces verbal conform art.27 din O.G. nr.2/2001, având în vedere că redactarea acestuia s-a făcut la sediul agentului constatator după un interval de 5 zile de la data când a venit, deși s-a deplasat la sediul imobilului supus sancțiunii contravenționale. Din întregul probatoriu administrat în fondul cauzei, nu rezultă că a semnat vreun act de primire a acestui proces verbal, întocmit în lipsa sa și a celuilalt coproprietar, respectiv soția sa, B.V..

Apelantul a mai susținut că procesul verbal a fost întocmit cu încălcarea normelor imperative ale art. 16 ale O.G. nr.2/2001, respectiv cu privire la fapta constatată de agentul constatator, în care acesta arată că la data de 04.11.2009, orele 14,40 a fost la imobilul său, care este și al soției sale, și a constatat că în cursul anului 2009, au fost executate de către acesta, fără autorizație de construire lucrări de construcții, detailând modul în care au fost efectuate aceste lucrări, ca și când ar fi intrat în aceste încăperi, precizând ce cameră ce vestibule etc. au fost extinse.

Aceste lucrări de construcție le-a efectuat în anul 2005 împreună cu soția sa, fiind ambii coproprietari, astfel că nu are cum să i se aplice sancțiunea readucerii imobilului in stare inițială doar unui singur coproprietar,.

De aceea a invocat și excepția inadmisibilității în "întâmpinare", pe care instanța de fond nu a analizat-o, fapt ce a dus la pronunțarea unei hotărâri total nelegale și netemeinice.

Deși a solicitat proba cu martori, instanța de fond după ce a văzut înscrisurile, a constatat că această probă nu mai este utilă, fapt ce a făcut ca să i se încalce dreptul la apărare, neputând să dovedească că acele lucrări au fost făcute în anul 2005.

Arată că agentul constatator nu i-a spus că îi aplică vreo sancțiune, ci i-a spus că a venit în urma cererii soției sale de prelungire a certificatului de urbanism și de eliberare a autorizației de construcție și că este necesar să vadă despre ce lucrări este vorba pentru a le da aviz favorabil.

Reaua credință a agentului constatator de a-i ascunde adevăratul scop al vizitei a reieșit și din faptul că nu a întocmit pe loc procesul verbal, fapt pentru care a fost lipsit de dreptul de a formula obiecțiuni, ci a întocmit acest proces verbal la sediul său, tocmai pentru a fi împiedicat să formuleze obiecțiuni și să exercit dreptul său de a formula plângere în cunoștință de cauză în termenul legal.

Așadar un alt motiv de nulitate este neîntocmirea procesului verbal de față cu acesta, când în mod nelegal a întocmit acest proces verbal la sediul său după un interval de 5 zile de la efectuarea controlului.

În procesul verbal s-a constatat de către agentul constatator că lucrările erau terminate. Or, cererea soției sale de eliberare certificate de urbanism datează din data de 09.05.2008, așa cum rezultă din certificatul de urbanism nr.2366/242C din 07.07.2008, aceștia construind și ulterior au început demersuri pentru a obține titlu de proprietate pe construcție.

Toate aceste aspecte susmenționate, duc la concluzia că întocmirea procesului verbal s-a făcut cu încălcarea elementului esențial cerut de art.16 din O.G. nr.2/2001, cu prilejul întocmirii unui astfel de act, respectiv mențiunea exactă a datei când a avut loc săvârșirea faptei menționate, care în cazul de față se poate analiza ca anul în care au fost terminate lucrările extinse la cele existente. De asemenea, nu s-a trecut faptul că fapta a fost săvârșită de către acesta împreună cu soția sa, B.V..

O altă nulitate de formă, constă în faptul că persoana care este sancționată nu este proprietarul acestor construcții, deoarece numele său este B.I., iar în procesul verbal este sancționat B.I., care nu poate avea același C.N.P. ca și al său.

Faptul că nu figurează în procesul verbal, B.I., ci a fost amendat B.I., face ca în prezenta cauză să nu aibă calitate procesuală.

Solicită să se constate prin încheierea procesului verbal în lipsa sa și a martorilor s-au încălcat alte norme imperative ale O.G. nr.2/2001.

Agentul constatator nu i-a comunicat procesul verbal în termen de o lună de la data aplicării amenzii, ci doar cu ocazia prezentei cauze, astfel că înțelege să invoce excepția prescrierii executării sancțiunilor cuprinse în procesul verbal de constatare.

De asemenea, o altă excepție pe care a invocat-o în fond, și pe care instanța de fond nu a pus-o din oficiu în discuție, este aceea a prescrierii constatării faptei, potrivit art.26 din Legea nr.50/1991.

Faptul că instanța de fond a concluzionat că nu a fost atacat procesul verbal și că această apărare de fond nu este întemeiată, duce la constatarea unui alt motiv de apel al hotărârii atacate.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile legale susmenționate și pe dispozițiile art. 282 C.pr.civ.

Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare în apel.

Prin decizia civilă nr.705/A/05.09.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul B.I. împotriva sentinței primei instanțe.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că apelantul pârât a realizat fără autorizație lucrări de construcție constând în modificarea și extinderea celor două vestibule 9 și 10 cu aproximativ 1,00 m spre latura dreaptă, în zona dintre cele două vestibule; totodată, s-a reținut în sarcina sa zidirea golului de ușă dintre camera 2 și vestibulul 5, zidirea golului de ușă dintre camera 2 și holul 3, cu realizarea unuia nou spre curte, potrivit procesului-verbal de contravenție seria A 175 nr. 85915 din 09.11.2009, prin care s-a dispus sancționarea pârâtului cu amendă contravențională.

Prin același proces-verbal s-a stabilit în sarcina pârâtului obligația de a intra în legalitate, prin obținerea autorizației de construire, până la data de 10.02.2010, în caz contrar pârâtul fiind obligat să desființeze construcțiile realizate ilegal până la data de 10.03.2010.

În aceste condiții, după expirarea termenului acordat apelantului pârât prin procesul-verbal menționat, reclamanta a formulat prezenta cerere, in temeiul art. 32 alin. 1 din Legea nr.50/1991, prin care a solicitat obligarea acestuia din urmă să desființeze lucrările executate fără autorizație de construire.

Conform dispozițiilor art.1 alin.1 din Legea nr.50/1991, executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren și/sau construcții - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel, iar pârâtul nu deținea autorizația prevăzută de lege la data întocmirii procesului-verbal, astfel cum rezultă din cuprinsul actului de constatare a contravenției întocmit de reclamantă.

Cum în mod corect a apreciat prima instanță, în prezentul litigiu nu se mai poate pune în discuție legalitatea și temeinicia procesului verbal de contravenție, în condițiile în care nu s-a probat exercitarea unei plângeri contravenționale.

Apelantul pârât a formulat în primă instanță o întâmpinare, astfel cum reiese cu claritate din denumirea și din cuprinsul acesteia iar nu o cerere reconvențională având ca obiect plângere contravențională împotriva procesului verbal prin care s-a reținut edificarea construcției în litigiu fără autorizație de construire. Nimic din modalitatea de formulare a întâmpinării nu conducea la concluzia existenței unei cereri reconvenționale, pentru ca prima instanță să "deducă"; aceasta. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 4 și alin. 5 Cod de procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să dovedească rol activ în soluționarea cauzei, dar, într-un proces al intereselor private, cum este procesul civil, instanța nu se poate transforma în avocatul uneia dintre părți și nu o poate favoriza, indicându-i ce anume cereri să formuleze pentru a avea câștig de cauză.

Ceea ce s-a invocat pe calea întâmpinării în primă instanță constituie, într-adevăr, apărări raportat la legalitatea și temeinicia procesului verbal de contravenție, dar care nu pot fi analizate în prezentul litigiu, ci doar pe calea unei plângeri contravenționale, pe care apelantul pârât nu a făcut dovada că a exercitat-o. În mod similar, toate susținerile din apel, prin care apelantul detaliază cele arătate în întâmpinarea depusă în prima instanță, au aceeași natură - a unor apărări ce privesc procesul verbal de contravenție întocmit, care însă nu face obiectul cauzei. Întrucât partea invocă necomunicarea procesului verbal de contravenție, are și în prezent posibilitatea de a formula plângere contravențională, aspectul unei eventuale tardivități urmând a se discuta în cadrul acestei acțiuni.

În mod corect a respins prima instanță și proba testimonială solicitată de către reclamant pentru a dovedi că modificarea construcției a fost realizată în anul 2005, acest fapt privind tot legalitatea procesului verbal de contravenție neatacat. De asemenea, prima instanță a calificat excepția inadmisibilității ca fiind o apărare de fond și ulterior, prin sentința apelată, a arătat că acest aspect, alături de celelalte invocate, privește temeinicia și legalitatea procesului verbal de contravenție, putând fi valorificat exclusiv pe calea plângerii contravenționale. Reținând și că excepția prescrierii executării sancțiunilor cuprinse în procesul verbal de contravenție nu poate fi invocată pentru prima oară în apel, față de prevederile art. 294 alin.1 din Codul de procedură civilă, precum și că, oricum, dispozițiile art. 14 alin. 1 din OG nr. 2/2001, incidente dacă procesul-verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii, privesc doar prescrierea executării sancțiunii amenzii contravenționale, cu observarea tuturor considerentelor expuse, s-a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Bârdan Ion, solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate, precum și anularea în tot a sentinței civile nr.4427 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București la data de 01.04.2011, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca netemeinică și admiterea cererii reconvenționale, care greșit a fost intitulată ca fiind "Întâmpinare", respectiv, admiterea plângerii (care este în termen) împotriva procesului verbal de contravenție susmenționat, în subsidiar, admiterea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a recurentului, a excepției inadmisibilității, a excepției prescripției constatării contravenției și excepției prescripției executării sancțiunii; cu cheltuieli de judecată.

Invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, recurentul pârât a susținut că în mod greșit instanța de apel a respins apelul său ca nefondat, menținând soluția instanței de fond prin admiterea cererii de chemare în judecată fără a analiza cererea reconvențională, intitulată în mod greșit "întâmpinare", deoarece, așa cum rezultă din motivarea dată de avocatul său la fond, a formulat plângere împotriva procesului verbal de constatare a contravențiilor nr.85915/09.11.2009, emis de intimata - reclamantă, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și a prescripției constatării contravenției.

Tot din conținutul motivelor "întâmpinării" rezultă că a formulat apărări exclusiv pe întocmirea cu încălcarea legii a procesului verbal de contravenție precum și a comunicării, ce i-a parvenit în cursul procesului în faza de fond, o dată cu comunicarea cererii de chemare în judecată.

Recurentul consideră că instanța de apel a dat o interpretare eronată dispozițiilor art.129 alin.4 și alin 5. Cod de procedură civilă, aplicând greșit aceste dispoziții la speța de față.

Recurentul apreciază că, în mod greșit instanța de apel a interpretat faptul că într-un proces al intereselor private nu poate să aplice dispozițiile art.129 alin.4 și alin. 5 Cod de procedură civilă, căci dacă ar face acest lucru într-un proces civil și ar califica întâmpinarea ca fiind o cerere reconvențională, s-ar transforma în avocatul uneia dintre părți, favorizând-o prin inducerea a ce anume cereri să formuleze pentru a avea câștig de cauză.

În opinia recurentului, legiuitorul a dat judecătorului posibilitatea de a le cere părților explicații, în cazul în care din actele depuse la dosar rezultă situații de fapt și de drept pe care părțile le-au arătat, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

Așadar, în speța de față, se poate observa că din apărările formulate în întâmpinare instanța era îndreptățită, în cazul în care ar fi considerat că este nelămurită, să-l întrebe dacă întâmpinarea cuprindea plângere contra procesului verbal contravențional, și să constate că întâmpinarea acestuia cuprinde o veritabilă cerere reconvențională, fără ca prin aceasta să se transforme în avocatul unei părți, așa cum în mod greșit a interpretat instanța de fond norma legală în discuție.

Recurentul apreciază că instanța de apel avea destule temeiuri de fapt și de drept, pentru a constata că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, prin faptul că nu a analizat și nu a cerut explicații în cazul în care ar fi considerat acest lucru.

În opinia recurentului, corect și legal era ca instanța de apel să analizeze aceste apărări la procesul verbal de contravenție, ce conținea neadevăruri și nelegalități și să administreze probe pentru aflarea adevărului.

Consideră că în mod greșit instanța de apel a constatat că excepția prescrierii executării sancțiunilor cuprinse în procesul verbal de contravenție nu poate fi invocată pentru prima dată în apel, fiind o excepție de ordine publică, conform art.18 din Decretul nr.167/1958.

Față de aceste aspecte, consideră că instanța de apel a respins excepția prescrierii executării sancțiunilor cuprinse în procesul verbal în mod nelegal și netemeinic.

Consideră că potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958 și art.5 din O.G. nr.2/2001, prescripția privește atât sancțiunea amenzii contravenționale care este sancțiune principală conform art.5 din O.G nr.2/2001 așa cum a fost completată și modificată prin Legea nr.180/2001 cât și sancțiunea secundară - desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială.

Invocă și dispozițiile art.14 alin.1 din O.G. nr.2/2001 susținând că prin constatarea doar a prescripției executării amenzii contravenționale, separate de sancțiunea secundară, instanța de apel a aplicat greșit legea. Consideră că instanța de apel trebuia să admită proba cu martori, pentru că nici procesul verbal contravențional nu era semnat de vreun martor, fapt ce era necesar ca apărările pârâtului de fond să fie probate cu acest mijloc de probă, prin care a dorit să dovedească că a făcut acele infime modificări de construcție în anul 2005, fiind intervenită prescripția de 2 ani prevăzută de Legea nr.50/1991.

Fiind apărări de fond, așa cum au fost constatate de cele două instanțe, acestea nu erau nevoite să constate nulitatea acestui proces verbal contravențional, însă aveau posibilitatea și obligația legală de a analiza pe baza unui probatoriu corect administrat, dacă procesul verbal putea sau nu sta la baza dovedirii pretențiilor intimatei-reclamante și în funcție de constatările legale și putea admite sau respinge în mod legal acțiunea intimatei-reclamante.

O altă încălcare a Legii nr.50/1991, constă în faptul că, prin pronunțarea unei hotărâri de admitere a unei astfel de acțiuni nu poate să suplinească obligația intimatei reclamante de a obține o autorizație de demolare a modificărilor pe care pârâtul le-a făcut. Recurentul a subliniat acest aspect de nelegalitate având în vedere că, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.50/1991 executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe bază de autorizație de construire sau de desființare.

Procedând în modul nelegal, recurentul consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art.1 din Legea nr.50/1991.

Un alt aspect de nelegalitate constă în faptul că recurentului i s-a respins în mod nejustificat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, prin care a arătat că a fost sancționat o altă persoană, respectiv B.I.. Or, numele recurentului este B.I., fapt pentru care consideră că nu poate sta legal la baza desființării modificărilor infime pe care le-a făcut în anul 2005.

Un ultim aspect al nelegalității hotărârii atacate constă în acela că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că imobilul este coproprietatea recurentului și a soției sale, fapt pentru care consideră că neincluzându-o în procesul verbal contravențional, aceasta va fi cea care va fi prejudiciată grav în dreptul său de proprietate, încălcând toate normele interne și internaționale privind apărarea și garantarea dreptului de proprietate a oricărui cetățean.

Recurentul consideră că prin respingerea excepției acțiunii ca inadmisibilă, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea tuturor legilor susmenționate, fapt pentru care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.

Intimata reclamantă P.S. 2 B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, intimata a arătat că instanța de apel a apreciat în mod corect faptul că prima instanță a considerat că susținerile pârâtului legate de faptul că imobilul din strada A.C. nr. 23 este proprietatea sa și a soției sale; lucrările de construcție neautorizate și sancționate au fost executate de fapt în anul 2005 și nu în 2009, iar obligația de a obține Autorizația de construire este imposibil de executat, precum și celelalte aspecte legate de temeinicia și legalitatea procesului verbal de contravenție - nu sunt întemeiate, ele putând fi analizate exclusiv pe calea plângerii contravenționale, neexercitată de către pârât, motiv pentru care procesul verbal a devenit titlu executoriu.

Motivele invocate pe calea întâmpinării în prima instanță, constituie apărări raportat la legalitatea și temeinicia procesului verbal de contravenții care nu puteau fi analizate în litigiul în cauză, ci doar pe calea unei plângeri contravenționale, pe care pârâtul nu a exercitat-o - Ia fel cum și toate susținerile din apel, prin care apelantul a detaliat cele arătate în întâmpinarea depusă în prima instanță aveau aceeași natură, și anume a unor apărări ce priveau procesul verbal de contravenție întocmit, care însă nu făceau obiectul cauzei supuse judecății.

În ceea ce privește respingerea de către prima instanță a administrării probei testimoniale solicitate de către pârât pentru a dovedi că lucrările de construcție executate neautorizat au fost realizate în anul 2005, intimata consideră că în mod corect instanța de apel a decis că acest fapt privea tot legalitatea și temeinicia procesului verbal de contravenție neatacat.

În recurs, a fost administrată proba cu înscrisuri fiind atașată la dosar în copie, cartea de identitate a numitei B.V..

Analizând legalitatea deciziei civile recurate, prin raportare la criticile concrete cu care a fost legal sesizată, Curtea reține următoarele:

Referitor la critica vizând aplicarea eronată în cauză a prevederilor înscrise în art. 129 alin. 4 și 5 din Codul de procedură civilă.

Critica este nefondată.

Curtea apreciază că în mod corect s-a apreciat de către instanța de apel că cererea formulată de pârât, în fața primei instanțe, la data de 12.11.2010, a avut natura unei întâmpinări, instanțele de fond raportându-se în mod judicios la natura litigiului, denumirea și cuprinsul concret al acestei cereri.

Astfel, art. 119 din Codul de procedură civilă, reglementează dreptul pârâtului de a formula cerere reconvențională dacă are pretenții în legătură cu cererea sau mijloacele de apărare ale reclamantului. O asemenea cerere se soluționează, de regulă, odată cu acțiunea principală, asigurându-se prin aceasta o mai bună administrare a justiției, precum și evitarea unor soluții contradictorii referitoare la pretenții reciproce strâns legate între ele.

Pentru admisibilitatea unei cereri reconvenționale, legea impune existența unei legături între aceasta și cererea principală, adică să izvorască din aceeași cauză, din același raport juridic.

În cauză, reclamantul și-a configurat exercițiul dreptului de acces la instanța de judecată, în scopul valorificării pretenției sale concrete, deduse din calitatea sa de autoritate publică cu atribuții în materia autorizării edificării de construcții - aducerea unui imobil la starea anterioară efectuării asupra sa a unor lucrări de construcție, în mod ilegal, fără autorizație - prin formularea unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă a pârâtului - acțiune personală, întemeiată pe prevederile art. 32 alin. 1 lit. b din Legea nr.50/1991, din acest punct de vedere, forma de răspundere instituită de acest text de lege având natura unei răspunderi delictuale și reprezentând o aplicație particulară a prevederilor art. 998 -999 din Codul civil.

Astfel, în considerarea interesului de ordin general care constă în necesitatea edificării unor construcții care să respecte exigențele impuse de normele tehnice în vigoare, legea impune în toate cazurile condiția prealabilă de obținere a autorizației de construire urmate de începerea lucrărilor (chiar și în cazuri urgente).

În acest sens, Curtea are în vedere că potrivit art. 1 din Legea nr.50/1991, executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire, emisă în condițiile acestei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren și/sau construcții - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel și cu respectarea prevederilor acesteia, art. 11 din același act normativ, enumerând, în mod limitativ, lucrările care pot fi executate fără autorizație de construire următoarele, stipulând în mod expres că aceste lucrări sunt doar cele care nu modifică structura de rezistență și/sau aspectul arhitectural al construcțiilor. Totodată, art. 32 din lege stabilește că în cazul în care persoanele sancționate contravențional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenției, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancțiunea va sesiza instanțele judecătorești pentru a dispune desființarea construcțiilor realizate nelegal.

Executarea lucrărilor de construcții prevăzute de 3 din Legea nr. 50/1991 republicată este permisă numai în temeiul unei autorizații prealabile de construire sau desființare, împrejurare ce corespunde tezei a doua din primul alineat al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, condiționarea dreptului de construire urmărind un scop legitim, recunoscut ca atare și respectat în toate sistemele de drept ale statelor membre la Convenție, și anume asigurarea aplicării măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea și funcționarea construcțiilor, deci atât interesul public, constând în principal în securitatea clădirilor învecinate, menținerea valorii acestora prin păstrarea cadrului urbanistic și arhitectural, dar și interesul privat al proprietarului actual și al proprietarilor viitori, prin verificarea respectării exigențelor tehnice ce vizează înlăturarea riscul prăbușirii clădirilor, cu posibile consecințe asupra vieții sau integrității sănătății celor ce se afla înăuntrul sau în afara acestora.

Or, prin cererea formulată, pârâtul a formulat doar apărări vizând pe de o parte inadmisibilitatea acțiunii reclamantului, calitatea sa de coproprietar al imobilului care a făcut obiectul modificărilor realizate fără autorizație de construire, lipsa dreptului său de proprietate asupra terenului pe care a fost edificată construcția neautorizată și implicit imposibilitatea obținerii autorizației de construire, utilitatea lucrărilor realizate în raport de gradul minim de confort al construcției și al condițiilor igienico sanitare precare ale acesteia iar pe de altă parte tardivitatea constatării contravenției.

Prin această cerere, pârâtul nu a înțeles să deducă analizei instanței o pretenție proprie împotriva reclamantului care să aibă aceeași cauză și să izvorască din același raport juridic, apărările sale vizând legalitatea unui proces verbal de contravenție, care contrar susținerilor recurentului nu constituia, pentru argumentele anterior menționate, cauza acțiunii reclamantului, astfel cum dispune art. 119 din Codul de procedură civilă.

Or, judecătorul are posibilitatea de a manifesta un rol activ, în limitele prevăzute de lege și în legătură indisolubilă cu principiul disponibilității, în temeiul căruia părțile sunt acelea care au rolul hotărâtor în determinarea unui anumit proces civil, instanța de judecată fiind obligată să statueze omnia petita, numai cu privire la ceea ce s-a cerut.

Așa cum a reținut și instanța de apel, în procesul civil, rolul activ al judecătorului, în ipostazele concretizate prin art. 129 din Codul de procedură civilă, nu înseamnă nici parțialitate, nici ingerință în domeniul drepturilor părților, fiind tocmai o garanție a acestor drepturi și interese, judecătorul neputându-se substitui părților pentru stabilirea cadrului procesual, întrucât ar încălca unul dintre principiile de bază ale procesului civil, cel al disponibilității.

Astfel, principiul disponibilității, alături de cel al contradictorialității și al dreptului la apărare, se circumscrie noțiunii de proces echitabil în condițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, fiind consacrat de dispozițiile art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare, ci pot determina conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces.

De altfel, verificând practicaua sentinței civile nr. 4427/01.04.2011, Curtea constată că instanța de fond și-a exercitat rolul activ, punând în discuție natura apărării formulate în întâmpinare care viza tardivitatea constatării contravenției, apărare care fusese formulată în directă legătură cu procesul verbal de contravenție prin care pârâtul fusese sancționat pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 26 lit. a din Legea nr. 50/2001, iar acesta, care a beneficiat de asistența juridică calificată a unui avocat ales, a precizat că această susținere reprezintă o simplă apărare de fond.

De altfel, chiar în recurs, recurentul arată neechivoc că în cadrul acestei cereri a formulat apărări vizând încălcarea legii la momentul întocmirii procesului verbal de contravenție, or, simpla formulare a unor apărări de fond în legătură cu cererea dedusă judecății nu evidențiază intenția acestuia de a supune analizei instanțelor o cerere care să cuprindă pretenții proprii.

Așa fiind, nu poate fi primită critica vizând omisiunea instanțelor de fond de a analiza cererea formulată de pârât ca fiind o cerere reconvențională, din circumstanțele cauzei, anterior reliefate, neputându-se deduce o eroare a acestuia în ceea ce privește intitularea greșită a cererii în lipsa unei manifestări de voință neechivoce a acestuia de a formula pretenții proprii, având ca izvor același raport juridic cu dreptul invocat de reclamant, pe cale reconvențională.

Referitor la celelalte critici, Curtea are în vedere că art. 13 din OG 2/2001, modificată și completată, reglementează excepția prescripției dreptului de a constata contravențiile și de a aplica sancțiunile contravenționale și că aceste norme se impun a fi corelate cu cele înscrise în art. 37 alin. 5 din Legea nr. 50/2001, potrivit cu care: "Construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate și nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situație se aplică în continuare sancțiunile prevăzute de lege";.

Această excepție nu se referă la dreptul de a solicita desființarea lucrărilor neautorizate, ci la dreptul de a constata contravențiile și de a aplica sancțiunile corespunzătoare.

Or, având în vedere natura și obiectul litigiului cu care a fost sesizată instanța de fond prin acțiunea introductivă, Curtea reține că în mod corect a apreciat instanța de apel că această excepție reprezintă o apărare specifică prin care se tinde la anularea actelor constatatoare și sancționatoare de fapte contravenționale și care, pe cale de consecință, nu poate fi invocată decât în litigiile în care se contestă legalitatea și temeinicia proceselor-verbale, pe calea specială a plângerii contravenționale.

Recurentul susține că în mod eronat instanța de apel a apreciat că aceste apărări nu puteau fi invocate decât în cadrul unei plângeri contravenționale.

Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept consacrat în art. 129 alin. 1 Codul de procedură civilă, potrivit cu care părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Or, în cauză pârâtul avea la îndemână o procedură specială în cadrul căreia are posibilitatea de a formula apărări împotriva procesului verbal de contravenție, procedură specială, care are caracter obligatoriu, în temeiul principiului ,,specialia generalibus derogant";.

Astfel, potrivit prevederilor înscrise în art. 35 alin. 2 din actul normativ de referință: ,,împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia";.

Acest text de lege consacră așadar în mod expres posibilitatea contravenientului de a contesta procesul verbal de contravenție întocmit în baza Legii nr.50/1991, în cadrul unei proceduri speciale - a plângerii contravenționale, or, câtă vreme pentru contestarea procesului verbal de contravenție, s-a stabilit, prin lege, o procedura specială, recurentul avea obligația de a urma această cale.

În aceeași ordine de idei, Curtea retine jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în cuprinsul mai multor decizii - Cauza Lupaș împotriva României, Cauza Beian, împotriva României Curtea, a statuat cu valoare de principiu că art.6 paragraful 1 din Convenție garantează fiecărei persoane, dreptul ca o instanță de judecată să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, respectiv că restricțiile aplicate sa nu restrângă accesul deschis acestei persoane în așa fel încât sau până la punctul ca dreptul să fie atins în substanța sa intrinsecă.

În același sens, s-a apreciat că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei cereri, având în vedere că presupune reglementarea din partea statului care se bucură, în această privință, de o anumită marjă de apreciere însă, pentru a răspunde unor astfel de exigente, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a preocupat sa verifice, "in lumina ansamblului circumstanțelor cauzei";, dacă gradul de acces oferit de legislația naționala, este suficient pentru a asigura persoanei in cauza "dreptul la un tribunal, având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică";, în așa fel încât partea să nu fie lipsită de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației sale referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil.

Verificând din perspectiva conduitei procesuale a recurentului această posibilitate, Curtea reține că procedura instituită de prevederile art. 35 din Legea nr. 50/1991, permitea în mod obiectiv și efectiv acestuia să formuleze apărări împotriva procesului verbal de contravenție, inclusiv excepțiile la care se face referire în recurs și aceasta cu atât mai mult cu cât susținerile recurentului se întemeiază pe lipsa procedurii de comunicare a procesului verbal de contravenție.

Curtea reține totodată că, litigiul de față are cu totul alt obiect decât cel al analizării legalității întocmirii procesului-verbal, pentru a se putea pune în discuție excepția la care recurentul face referire. Obligația de desființare a lucrărilor neautorizate este întemeiată pe săvârșirea unei fapte ilicite a recurentului - de a edifica lucrări de construcție fără autorizația impusă de lege.

Prin urmare, faptul că în dovedirea acestei fapte ilicite, intimatul reclamant se întemeiază pe constatările din procesul-verbal de contravenție, câtă vreme cu privire la acest proces-verbal, recurentul nu a susținut și nici nu a dovedit că ar fi fost anulat de o instanța de judecată, nu este de natură să creeze în persoana reclamantului un fine de neprimire al acțiunii de față.

Pe de altă parte în mod judicios a reținut instanța de apel că invocarea prescripției dreptului de a executa sancțiunile contravenționale, ce i-au fost aplicate de către pârât, în apel, reprezenta o cerere nouă, în sensul art. 294 din Codul de procedură civilă, argumentele anterior prezentate în ceea ce privește calea de atac specială pe care pârâtul avea obligația să o exercite, fiind pe deplin aplicabile.

Prin urmare, nu se poate aprecia că instanța de apel nu a cercetat fondul cererii de apel, aceasta neavând însă posibilitatea să verifice legalitatea și temeinicia măsurilor dispuse prin procesul - verbal de constatare și sancționare a contravențiilor împotriva căruia contravenientul putea exercita dreptul de a formula plângere în condițiile O.G. nr.2/2001, modificată și completată.

Câtă vreme probele cu martori, solicitate de pârât, tindeau la a proba susținerile acestuia referitoare la nelegalitatea procesului verbal de contravenție, nu se poate reține nici o aplicare greșită în cauză a prevederilor art. 167 din codul de procedură civilă și nici încălcarea dreptului la apărare al pârâtului.

Referitor la susținerile în sensul lipsei calității procesuale pasive a recurentului, dedusă din redactarea numelui acestuia în procesul verbal de contravenție B. iar nu B., Curtea reține caracterul nefondat al acestora, în cuprinsul procesului verbal numele recurentului fiind completat B..

Totodată, se reține că prin nici una dintre cererile formulate, recurentul nu contestă că a efectuat lucrările de construcție, menționate în procesul verbal de contravenție și că, acesta, doar ulterior declanșării litigiului a făcut demersuri pentru obținerea titlului de proprietate pentru terenul pe care au fost edificate lucrările neautorizate, cererea acestuia nefiind soluționată favorabil întrucât acest imobil face obiectul unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind supus așadar restricțiilor prevăzute de art. 21 alin. 5 din acest act normativ.

Pe de altă parte, Curtea apreciază, strict prin raportare la obiectul litigiului de față, că o conduită prudentă și diligentă ar fi presupus abținerea recurentului de la efectuarea oricărui act de construire și nu ridicarea unor construcții prin care se aduc modificări structurii unui imobil, inclusiv desființarea unor pereți, fără ca anterior acestea să facă obiectul unor expertize/ avize de specialitate, impuse de procedura eliberării autorizației de construire, singurele în măsura să stabilească dacă aceste lucrări îndeplinesc standardele de calitate și cele impuse de normativele tehnice în materie, în special cele care reglementează siguranța construcțiilor.

Or, în condițiile în care nu se contestă efectuarea lucrărilor de modificare la care se face referire în nota de control nr. 16784/10.03.2009, respectarea legii ar fi presupus să se abțină de la a construi în lipsa autorizării.

De vreme ce recurentul a optat să nu utilizeze căile legale, reținând totodată că obținerea autorizației de construire constituie o obligație legală premergătoare efectuării oricăror lucrări de asemenea natură, nerespectarea acesteia atrăgând obligația de a desființa lucrările de construcție executate nelegal, acesta nu se mai poate prevala de apărări prin care să susțină o eventuală prescripție a dreptului de a fi aplicată/executată sancțiunea contravențională ce i-a fost aplicată, întemeiate însă pe considerente care pot fi invocate doar în procedura specială a plângerii contravenționale.

Curtea reține, totodată, că în cauză nu s-a făcut dovada obținerii nici pe parcursul soluționării recursului, a unei autorizații de construire, certificatul de urbanism, având doar natura unui act administrativ prealabil și necesar obținerii autorizației de construire - în accepțiunea Legii nr.50/1991, certificatul de urbanism fiind definit doar ca un act de informare prin care autoritatea emitentă face cunoscut solicitantului elementele privind regimul juridic economic și tehnic al terenurilor și construcțiilor existente la data solicitării, stabilește cerințele urbanistice care urmează a fi îndeplinite în funcție de specificul amplasamentului, precum și lista cuprinzând avizele și acordurile necesare în vederea autorizării.

Nu poate fi primită nici critica vizând netemeinicia acțiunii reclamantului și aplicarea greșită a art. 1 din Legea nr. 50/1991, dată fiind lipsa obținerii anterioare a unei autorizații de demolare a construcțiilor edificate fără autorizație, câtă vreme textul de lege pe care reclamantul și-a fundamentat pretențiile și care are caracter special și de strictă interpretare - art. 32 din Legea nr. 50/1991- nu impune o atare condiție.

Tot astfel, întrucât verificarea legalității și temeiniciei procesului verbal este posibilă doar în cadrul căii de atac speciale, reprezentate de plângerea contravențională (art. 35 alin. 2 din Legea nr. 50/1991), tăgăduirea situației reținute în cuprinsul acestuia, nu este posibil a fi făcută ulterior pe cale incidentală în cursul soluționării unei cereri cu alt obiect, deoarece s-ar ajunge la eludarea dispozițiilor ce reglementează contestarea acestuia, îndeosebi a celor referitoare la termenul în care se poate introduce contestația.

Or, în considerarea mențiunilor din procesul verbal de contravenție, având în vedere faptul că acesta nu a fost contestat, concluzia este aceea că pârâtului îi revine obligația de a readuce imobilul la starea inițială.

Așa fiind, criticile recurentului în sensul că nu are calitatea de unic proprietar al imobilului care a suferit modificările constructive ci deține acest drept în devălmășie cu soția sa, nu pot constitui în raport de textul de lege sus menționat, un temei pentru respingerea acțiunii reclamantului, ca inadmisibilă, o atare apărare vizând executarea hotărârii prin care s-a stabilit obligația de a face dispusă de instanța de fond în sarcina recurentului, care ar putea fi invocată de către coproprietarul, terț față de prezentul litigiu singurul care s-ar putea plânge de o eventuală ingerință în dreptul său de proprietate.

Având în vedere caracterul nefondat al criticilor cu care a fost sesizată, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge și solicitarea recurentului având ca obiect obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată, acesta aflându-se în culpă procesuală.

Față de toate considerentele anterior expuse, întrucât în cauză nu este incident motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 Codul de procedură civilă, Curtea, în conformitate cu prevederile art. 312 Codul de procedură civilă, va dispune respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, în ceea ce privește cererea intimatei având ca obiect obligarea recurentului a plata cheltuielilor de judecată, Curtea urmează a o respinge ca nefondată.

Astfel, pe de o parte, se constată că prin sentința civilă pronunțată în primă instanță, acestei părți i-au fost acordate cheltuielile de judecată în suma de 8,3 lei, soluție menținută în apel și necontestată în recurs.

Or, în măsura în care intimata era nemulțumită de cuantumul acestor pretenții, astfel acordate, avea posibilitatea de a exercita calea de atac a apelului, posibilitatea de care însă nu a înțeles să uzeze.

Tot astfel, intimata nu a înțeles să exercite calea de atac a recursului, în ceea ce privește soluția adoptată în apel.

Pe de altă parte, în recurs, intimata nu a probat că ar fi avansat vreo sumă cu titlul de cheltuieli de judecată, prin depunerea de înscrisuri doveditoare, astfel că, în aplicarea art. 274 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 1169 din Codul civil, cererea sa nu poate fi apreciată ca fiind întemeiată.

← Drept de proprietate		Drept de proprietate →

Drept procesual civil. Jurisprudență Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drept procesual civil. Jurisprudență Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)