Dreptul familiei. Jurisprudență Familie (infracţiuni şi alte probleme în legătură cu familia)
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 1115 din data de 17.06.2013
Determinarea competenței de soluționare a cererii de divorț și partaj are loc în raport de data înregistrării cererii de chemare în judecată, ca fiind câștigată pe tot parcursul procesului. În cauză fiind incident și un element de extraneitate acesta atrage incidența Legii nr.105/92 și aplicarea corespunzătoare a Regulamentului CE nr.2201/2003.
Domeniu - dreptul familiei
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE - DOSAR NR.8269/299/2012 - DECIZIA CIVILĂ NR.1115/17.06.2013)
Prin sentința civilă nr. 3368 din 13 decembrie 2011, pronunțată de Judecătoria Mangalia în dosarul nr. 2419/254/2011, s-a respins excepția necompetenței generale a instanțelor române, invocată din oficiu; s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Mangalia; s-a declinat competența de soluționare a cauzei civile având ca obiect divorț, partaj bunuri comune și stabilire program vizitare minor, acțiune formulată de reclamantul M.F.M. în contradictoriu cu M.M.L., în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06 iulie 2011, pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. 2419/254/2011, reclamantul M.F.M. a chemat-o în judecată pe pârâta M.M.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună desfacerea căsătoriei din culpă comună și fără motivare, fiind de acord ca minorul M.D.A. să fie încredințat spre creștere și educare pârâtei, fiind de acord cu plata pensiei de întreținere în favoarea minorului în cotă procentuală de 25% din venitul minim pe economia națională, de la data introducerii acțiunii, revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei, acela de "J."; și partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei. A solicitat totodată reclamantul ca instanța să încuviințeze să aibă legături personale cu minorul și în consecință să stabilească un program de vizită al minorului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat faptul că părțile s-au căsătorit la data de 29 decembrie 2000 iar din căsătorie a rezultat un copil minor.
S-a arătat de către reclamant faptul că în ultima perioadă de timp, respectiv un an de zile, între părți au apărut opinii divergente în ceea ce privește organizarea vieții familiale, având grave repercusiuni asupra climatului conjugal. Atât discuțiile contradictorii cât și certurile frecvente porneau de la atitudinea pasivă a pârâtei în ce privește dijmuirea veniturilor cât și a cheltuielilor, al nepăsării și se terminau cu neîndeplinirea obligațiilor patrimoniale și personale. Atmosfera conjugală în ultima perioadă de timp a devenit stresantă, apăsătoare și pe acest fond insuportabil, orice dialog este practic inexistent, existând între părți o răceală relațională, iar orice contact se transformă imediat în certuri la inițiativa pârâtei.
A precizat în continuare reclamantul, că în scopul asigurării unui climat financiar stabil în familie, a desfășurat activități lucrative în Italia, iar acest aspect a contribuit la o degradare esențială a raporturilor de familie, deși pârâta lucra temporar și cu intermitente în această țară.
Cu privire la capătul de cerere privind încredințarea minorului reclamantul a arătat că de la naștere și până în prezent a contribuit și a vegheat la creșterea și educarea minorului, a făcut tot posibilul ca acesta să trăiască într-o familie normală, dar și pârâta a manifestat totodată, aceeași atitudine față de copil. În această situație și având în vedere vârsta fragedă a minorului, acesta fiind puternic atașat atât de reclamant cât și de pârâtă, a solicitat să-i fie încredințat spre creștere și educare pârâtei, fiind de acord să achite în favoarea minorului o pensie de întreținere în cotă procentuală de 25% din venitul minim pe economie, întrucât în prezent reclamantul nu prestează o muncă în Italia cu caracter permanent, ci cu caracter aleatoriu, în funcție de necesitățile pe piața locurilor de muncă, fiind în căutarea unei activități lucrative stabile.
Cu privire la capătul de cerere privind încuviințarea reclamantului să aibă legături personale cu minorul, a solicitat instanței să stabilească un program de vizită, astfel: a doua și a patra săptămână din luna calendaristică în curs, de sâmbăta ora 1000 până duminică ora 1800 cu luarea minorului de la domiciliul pârâtei, prima zi de sărbătoare a Crăciunului și prima zi de sărbătoare a Paștelui, cu luarea minorului la domiciliul său, fără prezenta pârâtei, o săptămână, în perioada vacanței de iarnă, intervalul 22 decembrie - 07 ianuarie cu luarea minorului la domiciliul său precum și luarea minorului în concediu sau vacanță, o lună de zile în perioada vacanței de vară, intervalul 15 iunie - 15 septembrie.
Cu privire la partajul bunurilor comune, s-a arătat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei două apartamente situate în Mangalia, reclamantul manifestându-și voința, în sensul încheierii unei tranzacții judiciare.
Cu privire la partajarea bunurilor imobile, s-a solicitat împărțirea lor în cote procentuale, reclamantului să-i revină cota de 70% iar pârâtei 30%, atribuirea celor două imobile, urmând să achite pârâtei sultă de 30% din valoarea acestor imobile.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 37 și art. 42 alin. 1 și 3 din Codul familiei, art. 613 din Codul de procedură civilă, art. 36 alin. 1 din Codul familiei și art. 673 alin.1 și următoarele Cod de procedură civilă.
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Cererii i-au fost anexate în copie: certificat de naștere al minorului M.A.D., originalul certificatului de căsătorie al părților și copii de pe cărțile de identitate ale acestora, procură judiciară autentificată sub nr. 3756 din data de 17 august 2011 prin care l-a mandatat pe avocat B.L. să îi suplinească consimțământul cu privire la desfacerea căsătoriei prin acordul părților, dovada reședinței din Italia a părților, contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 149 din 02 februarie 2004 la Biroul Notarilor Publici "J.V."; și contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 391 din 21 august 2003 la Biroul Notarilor Publici "C.B.";.
Pârâta, legal citată, nu a depus întâmpinare, dar a depus la dosar înscrisuri traduse din limba italiană, inclusiv procură judiciară pentru avocat S.C., prin care a solicită soluționarea cauzei de către instanțele judecătorești din Italia.
În ședința publică din data de 06 decembrie 2011, față de dispozițiile art. 607 Cod de procedură civilă instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Mangalia în soluționarea cauzei, invocată de pârâtă la termenul de judecată din data de 18 octombrie 2011 și a invocat din oficiu excepția necompetenței generale a instanțelor române.
În drept, potrivit art. 137 Cod de procedură civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
În vederea soluționării excepției invocate din oficiu, instanța a reținut următoarea situație de fapt:
Părțile s-au căsătorit la data de 29 decembrie 2000 și au locuit împreună, pentru o scurtă perioadă de timp, în municipiul Mangalia, județ Constanța, apoi părțile au plecat la muncă în Italia, unde au în prezent reședința permanentă.
Din căsătoria părților a rezultat minorul M.D.A., născut la data de 24 iunie 2006, la Verona în Italia.
Cu privire la excepția de necompetență generală a instanțelor române, instanța a reținut că potrivit art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992, cu modificările ulterioare, instanțele române sunt competente să judece: "1. procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român";.
Cum actul căsătoriei a fost încheiat la Mangalia și înregistrat în Registrul stării civile sub nr. 352 din 29 decembrie 2000, instanța a constatat, având în vedere dispozițiile mai sus menționate, că instanțele române sunt competente să soluționeze cauza.
Faptul că art. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 stabilește că sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află reședința obișnuită a soților, nu înlătura competența instanțelor române, întrucât articolul menționat nu stabilește o competență exclusivă.
Pentru aceste considerente a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței generale a instanțelor române, invocată din oficiu.
În ceea ce privește excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Mangalia, instanța a reținut că potrivit art. 607 Cod de procedură civilă, cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soților. Dacă soții nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliul în țară, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul.
În speță, părțile locuiesc de peste cinci ani în Italia, copilul rezultat din căsătoria părților este născut în Italia, astfel că niciunul dintre soți nu are domiciliul în România.
Textul menționat nu are în vedere ipoteza în care niciuna dintre părți nu are domiciliul sau reședința în România, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, cu modificările ulterioare.
Conform acestui articol "în cazul în care instanțele române sunt competente, potrivit dispozițiilor prezentului capitol, și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit-regulilor de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 București sau la Tribunalul București";.
Așa cum s-a arătat, instanțele române sunt competente să soluționeze cauză, iar competența materială aparține judecătoriilor, conform art. 607 Cod de procedură civilă.
Cum, în speță, competența teritorială nu poate fi determinată potrivit art. 607 Cod de procedură civilă, instanța a apreciat că este competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze cauza, Judecătoria Sectorului 1 București, în conformitate cu dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, cu modificările ulterioare.
Pe cale de consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 158 alin. 1 Cod de procedură civilă, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Mangalia și a declinat competența de soluționare a cererii de divorț formulată de reclamantul M.F.M. în contradictoriu cu pârâta M.M.L., în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Prin sentința civilă nr. 8314 din 08 mai 2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 8269/299/2012, s-a admis excepția necompetenței internaționale a instanțelor române și a declinat competența în favoarea instanței mai întâi sesizată, respectiv Tribunalul din Verona.
Pentru a se pronunța astfel, Judecătoria Sectorului 1 București a reținut următoarele considerente:
La termenul din data de 24 aprilie 2012 instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței internaționale a instanțelor române în soluționarea cauzei, rămânând în pronunțare asupra acesteia.
Analizând excepția invocată în raport de înscrisurile depuse la dosar, instanța a apreciat că este întemeiată, admițând-o pentru considerentele care urmează:
În primul rând, s-a reținut că în stabilirea instanței competente să hotărască în problemele privind divorțul, Regulamentul nr. 2201/2003 (act normativ comunitar, aplicabil direct după integrarea României în Uniunea Europeană, la 01 ianuarie 2007) prevede că sunt competente alternativ să hotărască în problemele privind divorțul, fie instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află reședința ambilor soți fie, potrivit art. 3 lit. b, instanțele de cetățenie a celor doi soți.
În temeiul acestui regulament și având în vedere faptul că părțile aveau stabilită reședința pe teritoriul statului Italian, pârâta a sesizat instanța italiană cu o cerere de separare (nefiind posibilă, potrivit legislației italiene, introducerea unei cereri de divorț, fără parcurgerea acestei proceduri).
Acest lucru a reieșit din cuprinsul înscrisului depus de către pârâtă la fila 47 din dosarul de fond (dosarul nr. 2419/254/2011 al Judecătoriei Mangalia), prin care Ordinul Avocaților din Verona încunoștințează pârâta, Președintele Tribunalului din Verona și Biroul Financiar din Verona cu privire la faptul că a fost admisă solicitarea pârâtei de asistență pe cheltuiala statului, "referitor la procesul pentru separarea de domnul M.F.M. (…), cu competența pe teritoriul Tribunalului din Verona";, solicitarea pârâtei de acordare a asistenței fiind admisă la data de 27 iunie 2011 (fila 47 verso dosarul nr. 2419/254/2011 al Judecătoriei Mangalia).
Din cuprinsul acestui înscris a rezultat că anterior înregistrării cererii de divorț pe rolul Judecătoriei Mangalia de către reclamant (înregistrare care a avut loc la data de 06 iulie 2011), fusese înregistrată la Tribunalul din Verona cererea pârâtei de separare, acest Tribunal declarându-se competent în soluționarea cererii, raportat la reședințele părților.
În aceste împrejurări, instanța a apreciat că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 19 alin. 3 din Regulament, potrivit cu care "în cazul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată în al doilea rând își declină competența în favoarea acesteia";, teza a doua a acestui alineat prevăzând că în acest caz, partea care a introdus acțiunea la instanța sesizată în al doilea rând poate intenta respectiva acțiune la prima instanță sesizată.
A mai reținut instanța incidența dispozițiilor art. 5 din Regulament, potrivit cu care "fără a aduce atingere art. 3, instanța judecătoreasca dintr-un stat membru care a pronunțat o hotărâre privind separarea de drept este competentă, de asemenea, să transforme această hotărâre în divorț, în cazul în care dreptul acestui stat prevede aceasta";, rezultând astfel că Tribunalul din Verona, care a fost investit cu soluționarea cererii de separare de corp a soților, rămâne competentă să soluționeze și cererea de divorț, urmând procedurile prevăzute de legislația italiană.
În consecință, în raport de textele legale invocate, raportate la situația de fapt, instanța a admis excepția necompetenței internaționale a instanțelor române în soluționarea cauzei și a hotărât să decline competența în favoarea Tribunalului din Verona - instanța mai întâi sesizată - urmând ca reclamantul să procedeze potrivit dispozițiilor art. 19 alin. 3 teza a doua din Regulament.
Împotriva sentinței Judecătoriei Sectorului 1 București a formulat apel reclamantul M.F.M., care a criticat-o pentru greșita reținere a necompetenței internaționale a instanțelor române arătând în esență, că cererea admisă pârâtei la Consiliul Baroului de Avocați de pe lângă Tribunalul Verona de admitere anticipată și provizorie, anterior promovării unei eventuale acțiuni civile proiectate, la apărarea din oficiu pe cheltuiala statului în procesul de divorț, prin decizia din 27 iunie 2011, nu constituie temei pentru declinarea de competență în favoarea Tribunalului din Verona (Italia), în lipsa vreunui dosar inițial la instanțele italiene, competența de soluționare a divorțului aparținând, dimpotrivă instanțelor române potrivit Legii nr. 1405/1992 - art. 155, cu raportare la art. 607 Cod de procedură civilă, astfel cum s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție într-un regulator de competență, prin decizia nr. 3295 din 03 septembrie 2003.
Intimata prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului ca nefondat, invocând și prevederile din Noul cod civil - art. 2600 (și Legea de aplicare și modificare nr. 71/2011), potrivit căruia legea cetățeniei comune a soților de la data introducerii acțiunii de divorț este aplicabilă, doar în cazul în care lipsește reședința obișnuită a unuia din soți pe teritoriul statului unde aceștia au avut ultima reședință obișnuită comună, or, ultima reședință comună a soților a fost în Italia, unde au achiziționat cu credit imobiliar un imobil bun comun în anul 2005. Iar "abandonarea"; demersurilor inițiale de către pârâtă în privința divorțului în Italia este un aspect nereal, aceasta așteptând din respect față de lege și de buna credință să se pronunțe o hotărâre în țară, spre a adopta poziție procesuală necesară de reluare a procedurii din Italia, urmând a se vedea înscrisurile administrate, inclusiv cele din care rezultă înscrierea copilului la grădiniță în Italia.
Prin decizia civilă nr. 902/A din 10 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr. 8269/299/2012, potrivi art. 269 Cod de procedură civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamantul M.F.M., pentru următoarele considerente:
Apelul este calea de atac ordinară, de reformare, comună și devolutivă, fiind un mijloc procesual prin care partea interesată solicită desființarea, schimbarea sau anularea hotărârii date în primă instanța. Tribunalul a reținut că în cuprinsul expunerii de motive, apelantul a făcut o prezentare a situației de fapt în speță, limitându-se la a preciza că instanța de fond a reținut unele împrejurări în mod nelegal.
Față de dispozițiile art. 294 - 295 Cod de procedură civilă, aceste susțineri nu pot fi calificate ca reale critici de nelegalitate a unei hotărâri civile.
Tribunalul a atras atenția apelantului că într-adevăr această cale de atac este devolutivă, dar acest caracter nu atrage obligatoriu reluarea fondului de la prima instanță. Chiar și caracter devolutiv având, o cale de atac își păstrează specificitatea, apelantul având obligația de a indica în cadrul motivelor de apel, care sunt criticile împotriva hotărârii judecătorești deja pronunțate. Or, în speța dedusă judecații, tribunalul a reținut că motivele de apel cuprind doar o reluare a situației de fapt deja expusă în primă instanță, precum și o înșiruire a unor texte de lege, mai mult sau mai puțin incidente în cauză și, total lipsită de relevanță juridică, citarea articolelor din actele normative enumerate. Expunerea motivelor de apel pe un număr considerabil de pagini total lipsite de substanță nu exonerează apelantul de obligația indicării în concret a criticilor. Față de aceste precizări și văzând dispozițiile art. 295 alin. 1 Cod de procedură civilă,, tribunalul a analizat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.
Astfel, contrar susținerilor apelantului, a constatat în mod corect reținuta situație de fapt în cauză de către instanța de fond și temeinic încadrată în textul de lege. Din cuprinsul înscrisului depus de către pârâta la fila 47 din dosarul nr. 2419/254/2011 al Judecătoriei Mangalia, s-a observat lesne că Ordinul Avocaților din Verona încunoștințează pârâta cu privire la faptul că a fost admisă solicitarea acesteia de asistență pe cheltuiala statului, "referitor la procesul pentru separarea de domnul M.F.M. (…), cu competența pe teritoriul Tribunalului din Verona";. Solicitarea pârâtei de acordare a asistenței a fost admisă la data de 27 iunie 2011. Din cuprinsul acestui înscris a rezultat că anterior înregistrării cererii de divorț pe rolul Judecătoriei Mangalia de către reclamant (înregistrare care a avut loc la data de 06 iulie 2011), fusese înregistrata la Tribunalul din Verona cererea pârâtei de separare, acest tribunal declarându-se competent în soluționarea cererii, raportat la reședințele părților. Din cuprinsul aceluiași înscris, tribunalul a constatat că procesul-verbal astfel emis este comunicat președintelui Tribunalului din Verona.
Pronunțându-se asupra cererii de asistență pe cheltuiala statului, Ordinul Avocaților din Verona, reunit în Consiliu, sub egida Tribunalului din Verona, a recunoscut competența acestei instanțe în soluționarea procesului pentru separarea în drept a părților. Or, contrar susținerii apelantului, cererea de asistență pe cheltuiala statului nu ar fi putut să fie încuviințată, chiar și provizoriu, fără să se cunoască obiectul acesteia, instanța față de care se impune acordarea asistenței juridice în temeiul Protocolului nr. 5032/11. Prin urmare, acordarea asistenței juridice nu se poate realiza decât în cadrul unui proces, prin intermediul unei instanțe de judecată.
Referitor la dispozițiile legale incidente în cauză, prima instanță a observat, în ce privește dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003, că potrivit acestui act normativ comunitar, aplicabil direct după integrarea României în Uniunea Europeana, la 01 ianuarie 2007, sunt competente alternativ să hotărască în problemele privind divorțul, fie instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află reședința ambilor soți fie, potrivit art. 3 lit. b, instanțele de cetățenie a celor doi soți. Prevederile art. 3 ale Regulamentului nr. 2201/2003 nu pot, însă, să fie interpretate în mod singular, ci prin raportarea lor la toate dispozițiile capitolului II.
Potrivit art. 5 din Regulament, "fără a aduce atingere art. 3, instanța judecătorească dintr-un stat membru care a pronunțat o hotărâre privind separarea de drept este competentă, de asemenea, să transforme această hotărâre în divorț, în cazul în care dreptul acestui stat prevede aceasta";, rezultând astfel ca Tribunalul din Verona, care s-a declarat competent pentru a pronunța separarea de corp a soților, rămâne competent să soluționeze și cererea de divorț, urmând procedurile prevăzute de legislația italiană. Or, văzând această asumare de competență edictată de instanța italiană cel mai târziu la data de 27 iunie 2011, precum și dispozițiile art. 17 ale Regulamentului, în temeiul cărora instanța judecătoreasca este obligată să își verifice competența, prin raportare la prevederile art. 19 alin. 3 din aceleași act comunitar, în mod corect Judecătoria Sectorului 1 București s-a declarat necompetentă, întrucât în această speță, instanța sesizată cu cererea având ca obiect separarea de comun acord a soților, respectiv instanța italiană, deja s-a declarat competentă să judece această pretenție a părților.
Contrar susținerii apelantului, pentru a opera o declinare de competență în virtutea art. 17 raportat la art. 19 alin. 3 din Regulament, nu este necesar ca pe rolul instanței din celalalt stat membru, primul sesizat, să se afle o cerere având ca obiect, de asemenea o acțiune de divorț, întrucât în economia sa, textul art. 19 face referire la acțiuni conexe, care pot fi "cereri de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei";.
Prin urmare, tribunalul a constatat că apelantul este cel care interpretează în mod greșit legea aplicabilă în cauză, potrivit Regulamentului nr. 2201/2003 aplicabil direct situațiilor juridice născute după aderarea României, soluția de competență fiind una singură în împrejurările concrete ale spetei. Așadar, câtă vreme o instanța dintr-un stat membru s-a declarat deja competentă să soluționeze o cerere având ca obiect separarea soților - părțile cauzei, nicio instanță din România nu ar mai putea să analizeze o acțiune conexă a acelorași părți.
Împotriva deciziei civile nr. 902/A din 10 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr. 8269/299/2012, a formulat recurs reclamantul M.F.M. criticând-o pentru nelegalitate, cu invocarea art. 7 și 9 Cod de procedură civilă, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță sesizată - Judecătoria Mangalia.
Astfel, instanța de apel reia motivarea instanței de fond, fără analiza criticile apelantului, în raport de probele administrate, reținând greșit că pârâta a sesizat Tribunalul din Verona cu o cerere de separare față de soț.
Or, din înscrisurile administrate rezultă că aprobarea de către Baroul de Avocați din Verona a asistenței gratuite a pârâtei, în mod anticipat și provizoriu promovării unei eventuale acțiuni proiectate, din 27 iunie 2011, nu constituie dosar de divorț, deschis, în comparație cu cererea adresată instanțelor române de către recurentul - reclamant la 06 iulie 2011 la Judecătoria Mangalia.
Înscrisul din 16 mai 2012 al Tribunalului din Verona atestă totodată, din registrele informative ale instanței, faptul că nu rezultă nici un proces pe rol privind divorțul dintre părți, însuși Baroul din Verona precizează că acest Consiliu al Avocaților competent a acorda asistență din oficiu pe cale anticipată unui eventual proces, nu este competent să stabilească și nici destinatarul nici unui comunicat cu privire la etapele procesului.
Practic, pârâta nu a valorificat, prin nici un demers în instanță, facilitarea acordată privind asistența din oficiu, abandonând-o, mai mult, ultimul domiciliu al părților este în Mangalia, unde pârâta, după procesul din apel, s-a și întors definitiv în țară, locuind cu minorul, care este și înscris în clasa pregătitoare 2012 - 2013, potrivit adeverinței ce se depune la dosar în recurs, unde reclamantul achită pensia de întreținere pentru copil și unde urmează a se efectua și ancheta socială, unde sunt și imobilele bunuri comune, achiziționate de către părți.
În speță, competența se stabilește în raport de prevederile art. 150 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat cu raportare la art. 20 și 22 din lege, care statuează că "instanțele române sunt, de asemenea, competente să judece: procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român";.
Înseși prevederile din Noul Cod civil - art. 2600 alin. 1 lit. c și d sunt în sensul prevederilor Legii nr. 105/1992, astfel: în lipsa reședinței obișnuite a unuia din soți pe teritoriul statului unde aceștia au avut ultima reședință obișnuită comună, legea aplicabilă este legea cetățeniei comune a soților la data introducerii cererii de divorț.
De altfel, Tribunalul din Verona care ar fi competent să soluționeze divorțul, nu este competent să soluționeze partajul, bunurile comune ale părților (și imobile) aflându-se în orașul Mangalia, unde pârâta a și revenit cu copilul.
Competență are Judecătoria Mangalia și în raport de faptul că reclamantul, în proporție de 50% este în țară unde încearcă să-și deschisă o afacere cât și în Italia, și față de cele reținute mai sus, s-a solicitat admiterea recursului, cu consecința trimiterii cauzei în rejudecare la prima instanță sesizată - Judecătoria Mangalia.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
S-a atașat o adeverință emisă de Școala gimnazială "Gala Galaction"; - Mangalia nr. 36 din 25 ianuarie 2013 (fila 8 dosar recurs) care atestă că elevul M.A.D. este înscris în clasa pregătitoare 2012/2013, în învățământul primar.
La data de 29 mai 2013, intimata - pârâtă M.M.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, întrucât în mod legal a reținut instanța de apel că anterior înregistrării cererii de divorț, pe rolul Judecătoriei Mangalia, Tribunalul din Verona s-a declarat competent în privința procesului de separare a părților, admițând cererea intimatei - pârâte de acordare a asistenței pe cheltuiala statului.
Iar art. 2600 din Noul Cod civil modificat prin Legea nr. 71/2011 de care se prevalează reclamantul menționează că legea cetățeniei comune a soților la data formulării cererii de divorț este aplicabilă, numai în cazul în care lipsește reședința obișnuită a unuia din soți pe teritoriul statului unde aceștia au avut ultima reședință obișnuită comună, or ultima reședință comună a soților a fost în Italia, unde în 2006 au și achiziționat un imobil bun comun, pentru care au contractat un credit ipotecar, pentru care achită rate și în prezent.
Recurentul susține apoi, în mod neveridic faptul că intimata a revenit definitiv în România, revenirea fiind determinată doar de starea sănătății și nevoii de îngrijire a mamei sale, pentru care a revenit în țară, firesc împreună cu copilul care în anul 2013/2014, la reîntoarcerea în Italia, va fi reînscris la școala din Buttapietra.
Imobilul din Italia trebuie supus partajului la instanța italiană, iar pentru cele deținute în țară, se poate soluționa un partaj voluntar.
În plus, retrimiterea cauzei la Judecătoria din Mangalia, ar face astfel, imposibilă efectuarea anchetei sociale.
Recurentul face o simplă susținere cu privire la revenirea în țară, acesta fiind în prezent în Italia unde lucrează încă din 2001.
Fiind aplicabil Regulamentul CE nr. 2201/2003, în mod legal și temeinic s-a respins apelul reclamantului.
În sprijinul recursului formulat, recurentul a mai depus și alte înscrisuri la dosar, respectiv: contract individual de muncă nr. 4 din 09 martie 2013 care atestă desfășurarea de activități lucrative în țară, copie CI seria KZ nr.096792 care atestă că reclamantul are domiciliul în R., M., str. G. M. nr. 8, bl.E, sc. B, ap. 20 (bun comun), supus partajului, carte de identitate provizorie pentru intimata-pârâtă seria PC nr. 851869 care atestă domiciliul acesteia în Mangalia - pentru perioada 07 decembrie 2012 - 07 decembrie 2013, extrase cont și certificat emis la 25 februarie 2013 (fila 31 dosar) de la Tribunalul din Verona care atestă că pe rolul acestei instanțe nu este înregistrată nicio "procedură de divorț"; dintre cei doi soți.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Mai întâi, Curtea constată faptul că determinarea competenței de soluționare a cererii de divorț și partaj formulată de către reclamant are loc, în raport de data înregistrării cererii - 06 iulie 2011, ea fiind câștigată apoi pe tot parcursul procesului, indiferent de noile elemente ce pot să apară și care ar fi fost de natură să influențeze competența.
În al doilea rând, se constată că părțile, fiind cetățeni români și având rezidență în Italia, cauza conține și un element de extraneitate care atrage incidența Legii nr. 105/1992 (în vigoare la data formulării cererii, Noul Cod civil intrând în vigoare abia la data de 01 octombrie 2011) și aplicarea corespunzătoare a Regulamentului CE nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.
În art. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, denumit în continuare Regulament (în cauză), privind "Competența de fond"; în materie de "divorț, separare de drept și anulare a căsătoriei"; se statuează că "sunt competente să hotărască"; în materia susmenționată, instanțele judecătorești din statul membru: "a) pe teritoriul căruia se află …, b) de cetățenia celor doi soți …";, în art. 6, stabilindu-se caracterul exclusiv al competenței de la art. 3, ca și de la art. 4 privind prorogarea competenței astfel stabilite și asupra cererii reconvenționale și de la art. 5 în problema transformării separării de drept, în divorț - în raport de alte competențe atrase de alte criterii decât cele stabilite de art. 3.
Curtea constată însă, că textul din art. 3 din Regulament - astfel cum în mod corect a observat și Judecătoria din Mangalia, nu instituie o competență exclusivă în cadrul art. 3, determinate de cele două criterii prevăzute la alin. 1 lit. a și b susmenționate, ele fiind aplicabile deopotrivă, competența în raport de cele două criterii - teritoriul și cetățenia - fiind, alternativă (sublin. red.).
Altfel spus, este suficient ca instanța sesizată cu o cerere în materia analizată să constate că părțile se află pe teritoriul statului membru al instanței respective - art. 3 alin. 1 lit. a din Regulament, or că ele, dimpotrivă, sunt cetățenii statului membru al instanței sesizate - art. 3 alin. 1 lit. b, pentru ca aceasta să constate în temeiul art. 17 din Regulament (privind obligația verificării din oficiu a competenței) că este competentă să hotărască în cererea respectivă.
Aceasta este interpretarea corectă a sintagmei utilizate în art. 3 alin. 1 "Sunt competente să hotărască …"; din Regulament, adică, sunt deopotrivă de competente instanțele sesizate cu cereri în materie de divorț, separare, anulare căsătorie, ori de câte ori constată că se regăsește unul din cele două criterii de determinare a competenței internaționale - de "teritoriu pe care se află …"; (lit. a), respectiv "de cetățenie a celor doi soți …"; (lit. b) al art. 3, fiind greșită altfel, refuzul de soluționare a cererii respective.
În speță, dacă anterior cererii reclamantului formulată la 06 iulie 2011 adresată Judecătoriei Mangalia, pârâta ar fi sesizat o instanță din Italia cu o cerere de separare de drept, această din urmă instanța ar fi fost competentă să soluționeze, astfel că soluția de declinare de către Judecătoria Sectorului 1 București către Tribunalul din Verona ar fi fost legală.
Din probele administrate în cauză însă, se constată că pe rolul Tribunalului din Verona nu s-a înregistrat o astfel de cerere prin care să se materializeze intenția pârâtei de a fi soluționată cererea de separare de drept de către instanța italiană.
Pârâta a adresat către Baroul Avocaților din raza de competență a Tribunalului din Verona o cerere de cordare asistență gratuită anticipată și provizorie, în scopul promovării unei eventuale cereri de separare care însă nu s-a materializat, într-o cerere de sesizare a instanței judecătorești, astfel cum impuneau prevederile art. 16 din Regulament - "Sesizarea unei instanțe judecătorești"; care face vorbire de "actul de sesizare"; ori un "act echivalent";, în condițiile de notificare a părții adverse etc. - aspecte procedurale supuse verificării admisibilității"; din art. 18 din Regulament, a acțiunii, cu anumite consecințe în plan procedural.
Curtea constată astfel, că în materie de competență internațională cu componenta europeană, potrivit art. 3 alin. 1 lit. b din Regulament (CE) nr.2201/2003, instanțele românești primele sesizate sunt competente să soluționeze potrivit criteriului cetățeniei române comune a celor doi soți, fiind legal respinsă excepția de necompetență internațională a instanțelor române de către Judecătoria Mangalia și greșit admisă de către Judecătoria Sectorului 1 București, cu aplicarea art. 19 alin. 3 din Regulament privind litispendența.
Că în cadrul art. 3 din Regulament, nu există un raport de excludere de competență, față de cele două criterii - teritoriul pe care se află și cetățenia comună a soților - rezultă și din jurisprudența în materie (a se vedea C.J.C.E., Hotărârea din 16 iulie 209, Laszlo Hadadi (Hadady)/Csilla Marta Meska căsătorită Haddadi (Hadady), C-168/08, JO C 220, 12 septembrie 2009; C.J.C.E. Hotărârea Kerstin Sundelind Lopez/Miquel Enrique Lopez Lizazo, C-68/07, JO C 22, 26 ianuarie 2008).
Art. 19 din Regulament vorbește de "Litispendență și acțiuni conexe";, și întrucât intimata-pârâtă nu a sesizat o instanță judecătorească din Italia cu o acțiune în sensul art. 16 din Regulament, în cauza pendinte nu se putea reține litispendența și ca urmare, dispune declinarea.
Fiind stabilită astfel, competența instanțelor române privind soluționarea cererii de divorț și partaj formulată de reclamant, se constată că potrivit art. 1591 Cod de procedură civilă, urma verificarea din oficiu de către fiecare din cele două instanțe române sesizate - Judecătoria Mangalia și respectiv Judecătoria Sectorului 1 București - spre care s-a declinat cauza de către prima instanță sesizată.
Potrivit textului de lege susmenționat, competența teritorială exclusivă (în cazul divorțului) se poate invoca în fața primei instanțe, până la începerea dezbaterilor de fond, or la Judecătoria Sectorului 1 București, după stabilirea potrivit celor reținute mai sus, a competenței - instanțelor române de soluționare a litigiului, Curtea constată că recurentul-reclamant este încă în termenul de invocare a excepției de necompetență teritorială de soluționare a cauzei de către Judecătoria Sectorului 1 București, care nu a intrat în dezbaterile vizând fondul, în sensul art. 1591 Cod de procedură civilă.
Cercetând aspectul competenței teritoriale exclusive în materie de divorț - soți cu cetățenie română, rezidenți în Italia la data formulării acțiunii - 06 iulie 2011 - Curtea constată că aplicabile devin, astfel cum a reținut și Judecătoria Mangalia, prevederile Legii nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Se observă că și art. 20 din Legea nr. 105/1992 supune legii naționale comune (în general) "relațiile personale și patrimoniale dintre soți"; și doar în situația în care soții au cetățenii deosebite, legii domiciliilor lor comune, iar abia în lipsa cetățeniei comune ori a domiciliului comun, ele sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun, cele mai strânse legături.
Tot astfel, potrivit art. 150 din Legea nr. 105/1992 instanțele române "sunt, de asemenea, competente să judece";, procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român (sublin. red.).
Iar potrivit art. 151 din Legea nr. 105/1992, instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internațional privat referitoare la (1) actele de stare civilă întocmite în România și care se referă la persoane domiciliate în România, cetățeni români.
Curtea constată că Judecătoria Mangalia a reținut greșit prevederile art. 155 din Legea nr. 105/1992, spre a declina competența de soluționare a acțiunii de divorț cu partaj, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Aceasta, întrucât art. 155 susmenționat are în vedere situația potrivit căreia "nu se poate stabili care anume dintre ele instanțele române"; - (nota red.) este îndreptățită să soluționeze procesul.
Or, în speță era aplicabil art. 153 din Legea nr. 105/1992 potrivit căruia, în situația în care este înlăturată competența instanței străine de soluționare a unei acțiuni formulată de un cetățean român, aceasta "poate fi introdusă la instanța din România cu care procesul prezintă cele mai strânse legături"; - astfel cum a susținut în recursul motivat, însuși recurentul.
Din punctul de vedere al textului susmenționat, raportat la înscrisurile de la dosar, Curtea constată că cele mai strânse legături în procesul de divorț cu partaj pendinte sunt față de Judecătoria Mangalia: căsătoria s-a încheiat în orașul Mangalia unde soții au avut domiciliul comun, pârâta are domiciliul în Mangalia unde se execută în favoarea minorului o deciziei - privind pensia de întreținere datorată de către tată, cei doi soți au achiziționat două imobile în Mangalia, în comun, care vor fi supuse partajului de bunuri comune.
Aceste elemente erau suficiente pentru a se stabili competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Mangalia, care în mod greșit și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Doar în plus, la elementele menționate mai sus, ulterior sesizării instanței s-au adăugat și altele care confirmă competența atrasă de Judecătoria Mangalia în speță, astfel: pârâta a revenit în țară (chiar dacă temporar), împreună cu copilul, înscris în anul pregătitor la școala din Mangalia 2012/2013, cu domiciliul în Mangalia, ca și recurentul-reclamant care are încheiat în localitate și un contract individual de muncă, astfel cum rezultă, inclusiv din proba cu înscrisuri administrată în recurs.
Or, actul de justiție se va desfășura la nivelul Judecătoriei Mangalia, în condiții de facilități legale și echitate, la nivelul administrării corespunzătoare a probatoriului pe divorț și partaj.
Faptul că părțile ar fi achiziționat un imobil și în Italia cu contract de credit, nu impietează asupra competenței stabilite în cauză.
În materie de partaj de bunuri imobile, legea internă, ca și cea internațională a statuat deja o competență teritorială exclusivă, dată de principiul aplicabil -lex rei sitae - locul situării imobilului.
Părțile au la îndemână, ulterior divorțului și partajului soluționat de către instanțele interne, calea soluționării separate a partajului imobilului din Italia, la instanța locului situării acelui bun (un supliment de partaj).
Având în vedere considerentele reținute, potrivit art. 312 Cod de procedură civilă va fi admis recursul, modificată decizia recurată, în sensul admiterii apelului reclamantului conform art. 297 Cod de procedură civilă, anulării sentinței apelate, respingerii excepției invocate din oficiu privind necompetența internațională a instanțelor române de a soluționa cauza având ca obiect - divorț și partaj de bunuri comune - admiterii conform art. 1591 Cod de procedură civilă a excepției de necompetență teritorială exclusivă de soluționare a cauzei de către Judecătoria Sectorului 1 București și trimiterea spre competentă soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Mangalia, cu care părțile prezintă, în calitatea de soți cu cetățenie comună română și având în vedere și celelalte elemente reținute mai sus, cele mai strânse legături.
| ← Procedura prevăzută de art. 320 ind.1 Cpp. Condiţii privind... | Infracţiuni de fals. Jurisprudență Falsificări (infracţiuni de) → |
|---|
