Exequatur – recunoaşterea hotărârii judecătoreşti de partaj pronunţată în străinătate. Competenţa instanţelor române pentru un imobil situat în România
| Comentarii |
|
Competenţa de soluţionare a unei cereri de partajare a bunurilor comune ale soţilor cu elemente de extraneitate aparţine exclusiv instanţei române, în ceea ce priveşte un imobil bun comun, situat pe teritoriul României.
Secţia civilă, Decizia nr. 383 din 12 aprilie 2011
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș sub dosar nr. 1336/30/2010, la data de 25.02.2010, reclamantul T.Z.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta T.H.A., recunoașterea, spre a putea beneficia de puterea lucrului judecat în România, a Hotărârilor constând în „Contract de sistare a comunității de bunuri ale soților” din data de 18.07.2008, redactat, contrasemnat și certificat de Dr. S.P. , avocat, și „Declarație de renunțare la dreptul de proprietate” întocmită la data de 11.03.2009 de către pârâta T.H.A., contrasemnată și certificată de Dr. S.P. , avocat; recunoașterea, spre a putea beneficia de puterea lucrului judecat în România, a Hotărârilor din data de 11.03.2009, pronunțate de Judecătoria Budakornyeki din Budapesta, Ungaria, în dosar nr. 6.P. 21.029/2008/14., constând în hotărâre numită „Sentință” și hotărâre numită „Proces-verbal despre ședința de judecată publică” prin care s-a luat act de tranzacția (convenția) intervenită între părți cu privire la sistarea comunității de bunuri ale soților conform „Contractului de sistare a comunității de bunuri ale soților” din data de 18.07.2008, redactat, contrasemnat și certificat de Dr. S.P. , avocat, și „Declarație de renunțare la dreptul de proprietate” întocmită la data de 11.03.2009 de către pârâta T.H.A., contrasemnată și certificată de Dr. S.P. , avocat, și s-a dispus desfacerea căsătoriei între părți.
în drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 13 pct. 1, art. 51 raportat la art. 46-50 din Tratatul privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale încheiat la data de 7.10.1958 între Republica Populară Română și Republica Populară Ungară (B. Of. nr. 2/17.01.1959), tratat intrat în vigoare la data de 17.01.1959, și pe dispozițiile art. 165 și urm. din Legea nr. 105/1992.
Prin sentința civilă nr. 1226/PI/18.05.2010 pronunțată în dosar nr. 1336/30/2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamantul T.Z.S. în contradictoriu cu pârâta T.H.A.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că excepția de inadmisibilitate este întemeiată în raport de dispozițiile art. 1,art. 22,art. 35 și art. 70 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competența judiciară de recunoaștere și executare în materie civilă și comercială.
Potrivit dispozițiilor art. 35 din Regulamentul nr. 44/2001, o hotărâre nu este recunoscută dacă sunt nesocotite dispozițiile din secțiunile 3, 4 și 6 din Capitolul II sau într-unul din cazurile prevăzute de art. 72.
Dintre normele legale anterior menționate, a căror încălcare împiedică recunoașterea hotărârii în cauza de față, prezintă interes dispozițiile art. 22 din Secțiunea a 6-a, Capitolul II, care conferă competența exclusivă, indiferent de domiciliu, în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.
Având în vedere că hotărârea ce se solicită a fi recunoscută în cauză a tranșat asupra sistării comunității de bunuri a părților, din care face parte și imobilul înscris în cartea funciară […] Cluj-Napoca, cu privire la care competența exclusivă de soluționare aparține instanței de la locul situării acestuia, hotărârea pronunțată cu încălcarea menționatei dispoziții legale nu poate fi recunoscută, în partea privind acest bun, motiv pentru care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea.
Referitor la celelalte două imobile ce fac obiectul hotărârii, s-a constatat că acestea sunt situate pe teritoriul statului care a pronunțat hotărârea, și anume Ungaria, însă reclamantul nu a făcut dovada interesului formulării prezentei cereri, împrejurarea că are reședința în România, localitatea D., județul Timiș, nu este de natură să justifice interesul formulării cererii, câtă vreme pârâta în contradictoriu cu care se judecă pricina, nu locuiește în România și nici nu s-a făcut dovada că ar contesta hotărârea în discuție, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 33 din Regulamentul nr. 44/2001, „O hotărâre pronunțată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la nici o procedură specială”, context în care, în absența vreunei contestații cu privire la hotărâre în partea privind imobilele situate pe teritoriul Ungariei, cererea s-a constatat a fi lipsită de interes.
Poziția și apărările reclamantului față de excepțiile invocate nu au putut fi primite, întrucât acestea au fost fondate pe dispozițiile Legii nr. 105/1992 și ale Tratatului privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale, încheiat la data de 7.10.1958 între Republica Populară Română și Republica Populară Ungară, acte normative ce nu își găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât, fiind vorba de o hotărâre pronunțată într-un stat membru al Uniunii Europene, ulterior aderării României la Uniunea Europeană, potrivit dispozițiilor art. 249 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene, regulamentul comunitar este direct aplicabil în toate statele membre, astfel cum se stipulează în preambulul O.U.G. nr. 119/2006 aprobată prin Legea nr. 191/2007.
împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantul T.Z.S., solicitând modificarea în tot a sentinței recurate, iar pe fond, admiterea cererii așa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
în motivare, reclamantul a arătat că hotărârea a fost dată cu greșita aplicare a legii, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
A arătat în acest sens că instanța de fond a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor Regulamentului CE nr. 44/2001 al Consiliului European întrucât relațiile matrimoniale dintre soți, fie de natură patrimonială sau nepatrimonială, nu intră în sfera (domeniul) de aplicare a Regulamentului CE nr. 44/2001, față de dispozițiile exprese ale art. 1 alin. (2) lit. a) din Capitolul I - domeniul de aplicare din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
în cauză se aplică dispozițiile Tratatului privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale încheiat la data de 7.10.1958 între Republica Populară Română și Republica Populară Ungară, astfel că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Curtea de Apel Timișoara prin sentința civilă nr. 383/12.04.2011 pronunțată în dosarul nr. 1336/30/2010 a respins recursul reclamantului.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3041C.proc.civ., față de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile art. 299 și urm. C.proc.civ., art. 149 pct. 9 și art. 167 lit. b) din Legea nr. 105/1992, Tratatul privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale (M. Of. nr. 2/1958), Curtea constată că soluția Tribunalului este corectă, dar pentru alte argumente.
Astfel, este corectă concluzia primei instanțe în sensul că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență exclusivă, astfel că nu poate fi recunoscută, însă temeiul legal reținut în acest sens (art. 35 coroborat cu secțiunile 3, 4 și 6 din Capitolul II sau art. 72 din Regulamentul nr. 44/2001) nu este aplicabil în cauză, față de obiectul pricinii în care s-a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, respectiv sistarea comunității de bunuri a soților.
Chiar din primul capitol al Regulamentului (C.E.) nr. 44/2001, art. 1 alin. (2), se arată în mod expres că acesta nu se aplică pentru, printre altele, regimurile matrimoniale, astfel că motivarea tribunalului urmează a fi înlăturată sub acest aspect.
Cu toate acestea, tot eronată apare a fi și susținerea recurentului T.Z.S., în sensul că s-ar aplica Tratatul privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale încheiat la data de 7.10.1958 între Republica Populară Română și Republica Populară Ungară, respectiv art. 23 din acesta, citat anterior, și aceasta deoarece Tratatul în discuție, prin întregul său cuprins expus la dosarul Tribunalului, reglementează exclusiv legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate și nu face nici o mențiune cu privire la instanța competentă să soluționeze un eventual litigiu. Chiar citatul subliniat în cererea de recurs are un conținut similar, iar din parcurgerea întregului tratat nu se reține nici o clauză care să trateze problema instanței competente, astfel că, în tăcerea tratatului, se va aplica dreptul comun în materie, respectiv Legea nr. 105/1992, ce reglementează raporturile de drept internațional privat, față de prevederile art. 10 din lege.
Potrivit acestui act normativ, respectiv art. 20,art. 21,art. 49,art. 149 pct. 9, art. 151, competența de soluționare în fond a litigiului în care s-a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, aparține exclusiv instanței române, în privința imobilului situat pe teritoriul României. Nici o autoritate din Ungaria nu avea competența în acest sens și nu putea dispune cu privire la un imobil situat pe teritoriul României, astfel că, față de dispozițiile art. 179 coroborat cu art. 167 lit. b) din Legea nr. 105/1992, în mod corect tribunalul a respins cererea reclamantului, deoarece actul a cărui recunoaștere se solicită a fost emis cu nerespectarea unor norme de competență exclusivă.
(Judecător Claudia Rohnean)
| ← Succesiuni. Cerere de anulare a certificatului de vacanţă... | Încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne.... → |
|---|
