Servitute legală de trecere. Stabilirea căii de acces prin convenţia părţilor. Distincţia dintre servitutea legală de trecere şi servitutea de trecere stabilită prin fapta omului. Încetarea servituţii legale de trecere
| Comentarii |
|
Fiind vorba de o servitute legală de trecere stricto sensu în care părţile au convenit asupra traseului căii de acces, exercitarea şi stingerea acestei servituţi se va realiza în condiţiile art. 616 C.civ., iar nu în condiţiile art. 620 C.civ. Prin urmare, servitutea legală de trecere încetează în momentul în care dispare caracterul de loc înfundat, indiferent de modul în care s-a stabilit conţinutul concret al servituţii de trecere: convenţie, hotărâre judecătorească sau prescripţie achizitivă. Instanţa supremă a statuat în jurisprudenţa sa că servitutea de trecere îşi găseşte justificare dacă persistă scopul pentru care a fost creată şi va trebui să înceteze dacă scopul a încetat cessante causa cessant effectus (Plenul Tribunalului Suprem, decizia civilă nr. 24/1962 în C.D. 1962, p. 93; decizia civilă nr. 1054/1989, în Dreptul nr. 3/1990). Încetarea înfundăturii este de natură a antrena stingerea servituţii de trecere stricto sensu. Achiziţionarea de către proprietarul fondului dominant a unor terenuri vecine, care dau posibilitatea trecerii de la fondul dominant la calea publică peste terenul său propriu, nu mai justifică continuarea exercitării dreptului de servitute de trecere, deoarece fondul dominant nu mai este un loc înfundat.
Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 113 din 23 martie 2011
Prin cererea înregistrată sub nr. 1334/254/15.05.2009, reclamanții M.T. și M.F. au chemat în judecată pe pârâții C.N. și C.M., pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i oblige să respecte dreptul de servitute de trecere de la drumul comunal la proprietatea lor asupra suprafeței de 96 mp (32 m lungime și 3 m lățime având ca vecinătăți: la Nord - pe latura de 3 m - drum comunal; la Est - pe latura de 32 m - proprietatea pârâților; la Sud - pe latura de 3 m proprietatea reclamanților; la Vest - pe latura de 32 m proprietatea R.C., așa cum a fost instituit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP F.S.E. sub nr. 38880/20.10.1997) și să le permită să se folosească de servitutea de trecere; să demoleze gardul ridicat abuziv ce îi împiedică să folosească servitutea de trecere, în caz de refuz să fie împuterniciți ca în numele și pe cheltuiala lor să demoleze gardul ce împiedică folosirea servituții de trecere cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea cererii, reclamanții au arătat că în data de 20.10.1997 au încheiat cu numita D.L., în calitatea de vânzător, un contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997, având drept obiect vânzarea-cumpărarea unei suprafețe de 928 mp teren din suprafața totală de 1.952 mp situată în intravilanul comunei Limanu, județul Constanța, iar în cuprinsul acestui contract de vânzare-cumpărare, părțile au stipulat că, odată cu vânzarea suprafeței de 928 mp, se instituie pentru cumpărători un drept de servitute pentru suprafața de 96 mp cu următoarele dimensiuni: 32 m lungime și 3 m lățime, având drept vecinătăți: la Nord - pe latura de 3 m - drum comunal; la Est - pe latura de 32 m - proprietatea pârâților; la Sud - pe latura de 3 m proprietatea reclamanților; la Vest - pe latura de 32 m proprietatea R.C., așa cum este identificat în planul de situație anexat unde formează lotul colorat în galben.
S-a mai arătat că după decesul proprietarei vânzătoare D.L., moștenitorii acesteia - C.I., C. Io.- au înstrăinat diferența de teren rămasă pârâților prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3145/16.07.2002, iar cu defuncta D.L. nu au fost probleme, acestea au apărut în momentul când pârâții au cumpărat diferența de teren și a început să îngrădească accesul de la calea publică la proprietatea lor, ridicând gard pe toate laturile, astfel încât nu au mai avut acces la proprietatea lor.
în drept, reclamanții au invocat art. 480,art. 577,art. 616,art. 627 și art. 629 C.civ., art. 274 C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr. 1776/10.06.2010 pronunțată de Judecătoria Mangalia în dosarul mai sus menționat a fost admisă acțiunea reclamanților cu obligarea pârâților de a respecta dreptul de servitute de trecere de la drumul comunal la proprietatea reclamanților privind suprafața de 96 mp (32 m lungime și 3 m lățime) având drept vecinătăți: la Nord - pe latura de 3 m - drum comunal (strada N.); la Est - pe latura de 32 m - proprietatea pârâților; la Sud - pe latura de 3 m - proprietatea reclamanților; la Vest - pe latura de 32 m - proprietatea R.C., drept de servitute, așa cum a fost instituit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997, și să permită reclamanților să folosească această servitute de trecere.
Totodată, pârâții au fost obligați să demoleze gardul ridicat ce împiedică pe reclamanți să folosească servitutea de trecere, iar, în caz de refuz, împuternicesc pe reclamanți în numele și pe cheltuiala lor să demoleze gardul care împiedică folosirea de către aceștia a dreptului de servitute.
împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel pârâții C.N. și C.M., care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că această cale de trecere nu a fost utilizată niciodată de către reclamanți, iar în prezent proprietatea reclamanților nu mai prezintă caracterul unui loc înfundat, urmare a dobândirii dreptului de proprietate de către aceștia din urmă și asupra unui teren alăturat, care are ieșire la calea publică.
Prin decizia civilă nr. 423/18.10.2010 Tribunalul Constanța a admis apelul pârâților și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâții să desființeze gardul situat în Mangalia, strada N.(deschidere 32 m) pe distanța de 3 m, în vederea exercitării de către reclamanți a servituții de trecere stabilită prin hotărâre.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanții sunt beneficiarii unui drept de servitute de trecere pentru suprafața de teren de 94 mp, respectiv 32 m lungime și 3 m lățime, proprietatea pârâților, drept dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3880/20.10.1997 încheiat cu vânzătoarea D.L.
S-a mai reținut că în speță sunt îndeplinite condițiile art. 616 C.civ., iar în condițiile în care nu a intervenit încetarea dreptului de servitute prin una din modalitățile legale, respectiv imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea, prin confuziune, prin prescripție extinctivă în cazul neexercitării servituții timp de 30 de ani, prin renunțarea la servitute etc., pârâții sunt ținuți să respecte această servitute constituită prin titlu. Cum însă gardul existent împiedică realizarea servituții și numai pe o porțiune de 3m, instanța de apel a dispus desființarea numai a acestei porțiuni de gard, iar nu a lucrării în ansamblul ei.
împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs pârâții, care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 6, 7 și 9 C.proc.civ., sub următoarele aspecte:
1. Instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, întrucât prin motivele de apel pârâții nu au solicitat să se stabilească pe ce distanță să se demoleze gardul, ci au solicitat ca instanța să se pronunțe asupra inadmisibilității acțiunii promovate de reclamanți atât sub aspectul încălcării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, cât și sub aspectul regulii stabilite în jurisprudență în sensul ca înfundarea să nu provină din fapta sau neprevederea proprietarului locului înfundat.
2. Instanța de apel nu a analizat criticile apelanților pârâți și nu a motivat soluția sa, limitându-se să constate că în cauză există calitate procesuală și să analizeze textul art. 616 C.civ., fără a-l lega de realitățile cauzei și de probatoriile administrate.
3. Instanța a aplicat greșit în speță dispozițiile art. 616 și 630 C.civ., reclamanții fiind singurii vinovați de nerealizarea căii de trecere, în sensul că nu numai că nu au edificat calea de trecere cum erau obligați (art. 630 C.civ.), dar au și închis cu gard continuu latura de nord ce se învecina cu restul de proprietate rămas vânzătoarei D.L., ceea ce echivalează cu o renunțare a reclamanților la această servitute de trecere.
Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile recurenților pârâți, Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanții M.T. și M.F. au dedus judecății o acțiune confesorie, prin care au solicitat pârâților C.N. și M. să le recunoască și, respectiv, să respecte dreptul de servitute de trecere de la drumul comunal la proprietatea reclamanților pentru o suprafață de 96 mp, așa cum a fost identificată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997 de BNP S.F.E. și să demoleze gardul ridicat de pârâți în scopul împiedicării reclamanților de a folosi servitutea de trecere.
La rândul lor, pârâții s-au apărat invocând încetarea servituții de trecere ca urmare a neîndeplinirii uneia din condițiile esențiale pentru exercitarea servituții legale, și anume încetarea caracterului de „loc înfundat” a terenului proprietatea reclamanților.
Pentru soluționarea acestor probleme de drept ce vizează condițiile exercitării servituții de trecere și, respectiv, modalitatea de încetare a acesteia, se impune a fi clarificată cu prioritate natura servituții stabilită în beneficiul reclamanților prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3880/20.10.1997.
Din analiza contractului de vânzare-cumpărare rezultă că vânzătoarea D.L.- proprietara unei suprafețe de teren de 1.952 mp - a dezmembrat acest teren în două loturi, din care un lot în suprafață de 928 mp situat în intravilanul satului Limanu a fost înstrăinat cumpărătorilor reclamanți M.T. și M.F.
întrucât lotul înstrăinat reclamanților era un „lot înfundat” în sensul art. 616 C.civ., părțile au convenit asupra unui traseu al căii de acces la drumul public, fiind afectată acestui scop o suprafață de teren de 96 mp, având o lungime de 32 m și o lățime de 3 m din terenul proprietatea vânzătoarei D.L.(autoarea pârâților).
Motivul pentru care a fost constituită această servitute în beneficiul reclamanților cumpărători este expres menționat în contractul de vânzare-cumpărare: „Servitutea pe terenul descris mai sus se constituie pentru a asigura cumpărătorilor accesul de la lotul proprietatea lor la drumul comunal situat în partea de nord a proprietății mele” (proprietatea vânzătoarei D.L.).
Prin urmare, stabilirea dreptului de trecere a cumpărătorilor pe o suprafață din terenul rămas în proprietatea vânzătoarei D.L.(în prezent proprietatea pârâților C.), s-a datorat caracterului de „loc înfundat” al terenului de 928 mp cumpărat de reclamanții M.
împrejurarea conform căreia, prin contractul de vânzare-cumpărare, părțile au convenit asupra suprafeței de teren pe care se va face trecerea, determinând-o prin lungime și lățime, fără a se recurge la criteriile prevăzute de art. 617-618 C.civ., nu este de natură a schimba fundamentul servituții de trecere, fiind vorba tot de o servitute legală, derivând din existența „locului înfundat”, iar nu de o servitute de trecere stabilită prin fapta omului, conform art. 636-643 C.civ.
în literatura juridică de specialitate (V. Stoica, Drepturi reale, vol. I, Ed. Humanitas, București, 2004, p. 265; V. Terzea, Servituțile în dreptul civil român, Ed. C. H. Beck, București, 2006, p. 166), se face distincție între servitutea legală de trecere și servitutea de trecere stabilită prin fapta omului, arătându-se că izvorul acestora este diferit: în cazul servituții legale, izvorul juridic îl reprezintă legea, la care se adaugă existența unui fapt juridic, respectiv existența stării de loc înfundat a fondului dominant, în timp ce în cazul servituții de trecere stabilită prin fapta omului, izvorul juridic îl reprezintă convenția părților, nefiind necesară condiția ca fondul dominant să fie un loc înfundat.
Pe de altă parte, este esențial să menționăm faptul că în timp ce servitutea legală de trecere nu reprezintă un dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci o limitare a dreptului de proprietate al fondului aservit, servitutea de trecere stabilită prin fapta omului reprezintă un dezmembrământ al dreptului de proprietare.
în concluzie, Curtea constată că servitutea de trecere menționată în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997 de B.N.P. S.F.E., constituie o servitute legală de trecere, constituită în condițiile art. 616 C.civ. pentru asigurarea unei căi de acces la drumul public pentru proprietarii lotului înfundat - reclamanții M.T. și M.F.
Fiind vorba de o servitute legală de trecere stricto sensu în care părțile au convenit asupra traseului căii de acces, exercitarea și stingerea acestei servituți se va realiza în condițiile art. 616 C.civ., iar nu în condițiile art. 620 C.civ.
Prin urmare, servitutea legală de trecere încetează în momentul în care dispare caracterul de loc înfundat, indiferent de modul în care s-a stabilit conținutul concret al servituții de trecere: convenție, hotărâre judecătorească sau prescripție achizitivă. Astfel, instanța noastră supremă a statuat în jurisprudența sa, că servitutea de trecere își găsește justificare dacă persistă scopul pentru care a fost creată și va trebui să înceteze dacă scopul a încetat cessante causa cessant effectus (Plenul Tribunalului Suprem, decizia civilă nr. 24/1962 în C.D.1962, p. 93; Decizia civilă nr. 1054/1989 în Dreptul nr. 3/1990).Așadar, încetarea înfundăturii este de natură a antrena stingerea servituții de trecere stricto sensu. Achiziționarea de către proprietarul fondului dominant a unor terenuri vecine, care dau posibilitatea trecerii de la fondul dominant la calea publică peste terenul său propriu, nu mai justifică continuarea exercitării dreptului de servitute de trecere, deoarece fondul dominant nu mai este un loc înfundat.
Pentru admiterea ca fondată a unei acțiuni confesorii este necesar ca starea de loc înfundat să preexiste introducerii acțiunii și să persiste pe tot parcursul soluționării procesului.
în speță, se reține că la momentul promovării acțiunii, reclamanții M.T. și M.F. nu mai erau proprietarii unui loc înfundat - fără ieșire la calea publică - caracterul de loc înfundat al proprietății lor încetând la momentul la care aceștia au devenit proprietarii unui alt teren învecinat conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1976/17.05.1999 încheiat cu vânzătorul R.V. și C., teren ce are ieșire la strada M., având o deschidere de 25,59 m pe latura de Vest a proprietății la drumul public, conform actelor depuse la dosar.
Această împrejurare este confirmată prin expertiza efectuată în cauză la instanța de fond de ing. A.S. și este recunoscută la interogatoriul luat de instanță din oficiu reclamantei M.F., aceasta precizând că solicită respectarea servituții de trecere pe terenul pârâților, întrucât celălalt drum la care are acces proprietatea nu este modernizat, este pavat cu piatră și există inconveniente pentru utilizarea lui. Situația acestui drum nu determină calificarea proprietății reclamanților ca loc înfundat.
Prin noțiunea de cale publică prevăzută de art. 616 C.civ. se au în vedere drumurile deschise circulației, astfel cum sunt acestea definite de art. 4 din O.G. nr. 43/1997.Drumul public este orice loc prin care trecerea este îngăduită, iar nu numai drumurile naționale, județene sau comunale. Dacă locul are ieșire la calea publică pe un drum rural, sau dacă drumul public la care are ieșire reclamantul este degradat, dar poate fi amenajat cu anumite cheltuieli, nu se justifică exercitarea servituții de trecere, proprietatea neputând fi calificată drept un „loc înfundat”.
De altfel, reclamanții nu și-au amenajat niciodată calea de acces pe terenul proprietatea pârâților conform art. 631 C.civ., utilizând până în anul 2002 - când pârâții au cumpărat acest teren - o ieșire peste proprietatea învecinată, deși nu aveau recunoscută o servitute de trecere pe acel teren, iar proprietatea lor își pierduse încă din anul 1999 atributul de loc înfundat, aspect ce rezultă din declarațiile martorilor.
Mai mult, reclamanții în calitate de titulari ai fondului dominant au permis pârâților - proprietari ai fondului aservit - să realizeze lucrări cu caracter permanent, incompatibil cu existența servituții, respectiv le-au permis să edifice un gard care le îngrădea întreaga proprietate, inclusiv terenul din zona de acces menționată în contractul de vânzare-cumpărare nr. 1976/17.05.1999 și chiar au participat personal la efectuarea acestor lucrări, înțelegând să își ajute vecinii pârâți să ridice gardul ce desparte cele două proprietăți, inclusiv pe porțiunea pe care susțin că ar fi folosit-o pentru acces la drumul comunal, atitudine ce poate fi asimilată unei renunțări tacite la servitutea de trecere.
în concluzie, constatând că pârâții nu au împiedicat realizarea servituții de trecere, cât timp terenul proprietatea reclamanților a prezentat caracteristicile unui loc înfundat, iar ulterior anului 1999, proprietatea reclamanților a dobândit o ieșire la calea publică, în urma alipirii unui lot de teren, care nu constituia un loc înfundat, Curtea constată că acțiunea confesorie promovată de reclamanți este nefondată, instanțele de fond și de apel dispunând în mod nelegal, cu încălcarea art. 616 C.civ., obligarea pârâților de a permite reclamanților trecerea pe terenul proprietatea lor, cu consecința demolării lucrărilor (gardului) care împiedică realizarea trecerii.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 C.proc.civ., se va admite recursul pârâților și se va schimba în parte hotărârea apelată, în sensul admiterii apelului.
Schimbă în tot hotărârea apelată, în sensul că respinge acțiunea reclamanților ca nefondată.
(Judecător Mihaela Popoacă)
| ← Ordonanţă preşedinţială. Recurs nemotivat. Consecinţe | Succesiuni. Cerere de anulare a certificatului de vacanţă... → |
|---|
