Exercitarea autorității părintești. competență. art. 8 reg. ce nr. 2201/2003 art. 12, alin. 3 din reg. ce nr. 2201/2003 reg. ce nr. 4/2009

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 386/R din data de 17.11.2016

In conformitate cu art. 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 din 27.11.2003, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, competența instanțelor judecătorești dintr-un stat membru se determină după criteriul reședinței obișnuite a copilului la momentul sesizării instanței, fiind vorba de o competență exclusivă a organelor judiciare.

In speță, reclamanta și minorii au reședința obișnuită în Italia.

Criteriile după care se stabilește reședința obișnuită a minorilor, fiind enumerate în Hotărârea A C - 523/07, EU: C: 2009: 225 pct.37 - 39 a C.J.U.E.

Vizitarea sporadică a României nu schimbă reședința obișnuită a minorilor, care fiind născute în Italia, acolo trăiesc și sunt înscrise în școală, sunt integrate social și familial.

Prin Sentința civilă nr. 5445 din 17 decembrie 2014 a Judecătoriei Târgu Mureș s-a desfăcut căsătoria părților încheiată la data de 23.08.2005, înregistrată sub nr. 677/23.08.2005 în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Mun. Târgu Mureș, jud. Mureș, din culpa exclusivă a pârâtului-reclamant reconvențional.

S-a dispus ca reclamanta-pârâtă reconvențională să revină la numele avut anterior căsătoriei, respectiv "B.";.

S-a stabilit locuința minorelor G.N. și G.M. la mamă.

S-a dispus exercitarea autorității părintești cu privire la minorele G.N. și G.M. în mod exclusiv de către reclamanta-pârâtă reconvențională.

A fost obligat pârâtul să achite lunar minorelor G.N. și G.M. o pensie de întreținere în cuantum de 1/3 din veniturile sale lunare, iar dacă nu obține venituri, 1/3 din venitul minim net pe economie la data la care trebuie achitată această pensie.

Urmând ca celelalte cheltuieli pentru asigurarea celor necesare traiului minorelor și pentru educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestora se vor asigura de către mamă.

S-a încuviințat pârâtului-reclamant reconvențional să aibă legături personale cu fiicele sale, G.N. și G.M., după următorul program:

- În primul și al treilea week-end de vineri de la orele 17:00 și până duminică la orele 15:00

- O săptămână în vacanța școlară de iarnă a minorelor

- Alternativ în fiecare an, o săptămână în vacanța de Paște a minorelor

- O lună în vacanța școlară de vară a acestora

În timpul acestui program de vizitare minorele G.N. și G.M. vor trebui să fie însoțite în permanență de mama lor.

S-a luat act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că relațiile dintre soți sunt grav și iremediabil vătămate iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, fiind incidente în cauză prevederile art. 373 lit. b C.civ. cu art. 379 al.1 C.civ.

Cu privire la stabilirea locuinței copiilor minori s-au reținut prevederile art. 400 C.civ. iar referire la numele purtat după căsătorie prev. de art. 383 C.civ.

In analizarea petitului privind exercitarea autorității părintești s-au aplicat prevederile art. 397 C.civ. iar cu privire la contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor prevederile art. 529 C.civ. și art. 530 C.civ.

In ceea ce privește dreptul părintelui care nu locuiește cu minorul de a avea legături personale cu acesta s-au reținut prev. art. 262 C.civ. și art. 401 C.civ.

Prin Decizia civilă nr. 172 din 25.02.2016 a Tribunalului Mureș s-a admis apelul formulat de reclamanta B. (fostă G.) M. I. împotriva Sentinței civile 5445/2014 a Judecătoriei Tg Mureș.

S-a admis apelul formulat de pârâtul Gavrilă Nicu împotriva Sentinței civile 5445/2014 a Judecătoriei Tg Mureș.

S-a anulat în parte sentința atacată respectiv în ceea ce privește exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorelor și păstrarea legăturilor personale cu minorele.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B. (fostă G.) M. I. și cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant cu privire la petitele având ca obiect exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorelor și păstrarea legăturilor personale cu minorele ca nefiind de competența internațională a instanțelor românești.

S-a menținut în rest sentința atacată.

S-a luat act că nu s-a solicitat cheltuieli de judecată.

In considerentele hotărârii s-au reținut următoarele :

Reclamanta G.M. I. a învestit prima instanță cu o cerere ce viza, în principal, divorțul părților și în mod accesoriu exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorelor și determinarea pensiei de întreținere.

Reclamantul reconvențional G. N. a învestit instanța cu aceleași cereri, cu conținut propriu, suplimentar și subsidiar cu cererea de stabilirea a unui program de păstrare a legăturilor personale cu minorele.

Prima instanță nu și-a cercetat competența internațională, ce poate fi cercetată în orice stare a pricinii, conform dispozițiilor art. 1071 C. pr. civilă ("necompetența internațională a instanței române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar și direct în căile de atac.";).

Interpretând per a contrario dispozițiile art. 1065 C pr. civilă, rezultă că în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale se prevede altfel, dispozițiile cărții a VII-a "Procesul civil internațional"; nu se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate.

Ambele părți au domiciliul în Italia, minorele locuiesc în Italia, în consecință se impunea cercetarea competenței internaționale a instanței române, iar verificarea competenței va avea loc separat pentru fiecare capăt de cerere (așa cum o impune chiar Regulamentul 2201/2003 al Consiliului ), după care se va determina legea aplicabilă cererii cu care instanța a fost învestită.

În prealabil trebuie identificat acel act normativ de nivel european incident și acesta este Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

Potrivit preambulului, paragraf 6, scopul adoptării acestuia a fost de a se crea un singur instrument în materie de divorț și în materie de răspundere părintească deoarece aplicarea normelor în materia răspunderii părintești intervine adesea în cadrul acțiunilor matrimoniale.

Referitor la capătul de cerere vizând desfacerea căsătoriei, față de obiectul acestuia și față de faptul că părțile au reședința obișnuită în Italia, precum și cetățenie română, competența internațională va fi stabilită potrivit normelor cuprinse în art. 1 alin.1 lit. a, coroborat cu art. 6 din Regulament. Făcând aplicarea art. 3, Tribunalul a constatat că instanțele române sunt competente internațional să soluționeze cauza conform art. 3 alin.1 lit. ambii soți având cetățenia română.

Cu privire la divorț au fost formulate critici de către pârâtul reclamant reconvențional care a apreciat că prima instanță în mod eronat a reținut exercitarea de violențe asupra soției, însă susținerile acestuia sunt în mod vădit neîntemeiate.

Reclamantul reconvențional, deși a propus administrarea de probe în fața primei instanțe, prin cererea sa le-a indicat în mod generic și numai la primul termen a indicat numele și datele. În privința primului martor M. V. s-a constatat imposibilitatea audierii acestuia, mandatul neputând fi executat (f.103), culpa fiind a reclamantului reconvențional care trebuia să propună probe ce puteau fi administrate, iar în privința martorei R. G., se constată că nu s-a încercat administrarea probei prin comisie rogatorie internațională, martora refuzând să se prezinte în fața instanței române, iar în apel, deși avea posibilitatea de a solicita administrarea acesteia în condițiile art. 470 combinat cu art. 194 e C. pr. civilă, nu a dorit administrarea acestei probe (f. 64-65 dosar apel).

În privința caracterului violent al pârâtului, suplimentar față de ce a reținut prima instanță, cu care împărtășește aceeași convingere, se reține sentința penală nr. 5878/2015, irevocabilă, din care rezultă condamnarea pârâtului la pedeapsa de închisoare de 35 de zile pentru infracțiunea de bătaie asupra soției.

Nu există nici un dubiu cu privire la caracterul violent al acestuia evidențiat de martorul U. G. și de hotărârile penale ale instanțelor italiene. În consecință, sentința pronunțată de prima instanță privitoare la desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului este temeinică și legală.

Cu referire la autoritatea părintească, în prealabil trebuie reținut că această noțiune este definită de Regulament, în art. 2 pct. 7 ("ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită";), punctele 9 și 10 definind încredințarea (drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință) și dreptul de vizită (în special dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată într-un alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite).

Față de obiectul cererilor formulate de părți, exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorelor și dreptul de vizită, competența internațională a fost stabilită potrivit normelor cuprinse în Regulamentul (CE) 2201/2003 astfel cum prevăd art. 1 (1) b coroborat cu art. 1 (1) a. Art. 8 (1) se aplică sub rezerva alin.2 care face trimitere mai întâi la art. 9,10,12. Condițiile speciale de aplicabilitate ale art. 9 și 10 nu sunt întrunite (art. 9 nefiind cazul unei mutări din România în Italia, pentru a deveni competente instanțele române, nici art. 10, nefiind caz de răpire a copiilor).

În ceea ce privește aplicabilitatea art. 12 alin.1 procedând la analiza condițiilor prevăzute de acesta instanța constată că una din aceste condiții nu este întrunită, cea având în vedere interesul superior al copilului, condiție cumulativă alături de cele referitoare la exercitarea răspunderii părintești față de copil de către cel puțin unul dintre soți (în cauză de mama reclamantă) și la acceptarea expresă sau în orice alt mod neechivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanței judecătorești, a competenței instanței (prin formularea cererii de către reclamantă și a cererii reconvenționale de către pârât, prin care a avut pretenții proprii, dar nu a contestat competenta internațională a instanței) acestea din urmă fiind deci întrunite.

Pentru a determina interesul superior al copilului în sensul Regulamentului tribunalul a avut în vedere dispozițiile paragrafului 12 "temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.

Prin urmare, atunci când analizează dacă reședința obișnuită a copilului se află în România, se au în vedere și interpretările date art. 8 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, către C.J.U.E. în hotărârea A, C-523/07, EU:C:2009:225, pct. 37-39. Astfel, "reședința obișnuită"; a copilului, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Regulament, trebuie să fie stabilită pe baza unui ansamblu de împrejurări de fapt specifice fiecărui caz în parte potrivit unei evaluări de ansamblu. Factorii de considerat sunt cei de natură să demonstreze că prezența copilului pe teritoriul României nu are deloc un caracter temporar sau ocazional și că reședința copilului exprimă o anumită integrare într-un mediu social și familial, printre care: durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în România; cetățenia copilului; locul și condițiile de școlarizare; cunoștințele lingvistice; raporturile de familie și sociale ale copilului în România.

Din analiza criteriilor menționate mai sus instanța a reținut că reședința obișnuită a copiilor nu este în România, chiar dacă au și cetățenie română, fiind născute în Italia, unde trăiesc și sunt înscrise la școală, unde sunt bine integrate social și familial. Vizitarea sporadică a României (f.72, 73) nu schimbă concluziile cu privire la reședința obișnuită a minorelor care se află în Italia. De altfel, pârâtul apelant a declarat în fața instanței de apel că minorele sunt la mama lor în Italia, că sunt înscrise acolo la școală, că în vacanța de vară au fost la bunicii din România.

În aceste condiții, tribunalul făcând aplicarea art. 8 alin.1 și art. 17 din Regulament a respins capetele de cerere ale ambelor părți referitoare la exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorelor și păstrarea legăturilor personale cu minorele ca nefiind de competența internațională a instanțelor românești.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la pensia de întreținere, în ședința din 05.11.2015, a reținut incidența Regulamentului (CE) nr. 4/2009 al Consiliului și competența instanțelor românești, și că potrivit art. 15 al acestuia, legea aplicabilă se determină potrivit Protocolului de la Haga, fiind legea italiană, al cărei conținut a fost obținut prin intermediul Ministerului Justiției.

Însă având în vedere că apelul declarat de reclamantul reconvențional nu poate fi admis în sensul admiterii integrale a cererii reconvenționale formulate de acesta, cererea sa cu privire la divorțul din culpa comună nefiind admisă, în rest instanța nefiind competentă asupra cererilor referitoare la răspunderea părintească, mai mult, nefiind formulate critici cu privire la modalitatea de stabilire a pensiei de întreținere și cum apelanta nu a declarat apel în privința cererii ce vizează pensia de întreținere, fiind mulțumită de soluția pronunțată asupra acesteia, s-a menținut în această privință soluția adoptată de prima instanță.

S-a constatat că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Impotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B. M. I., solicitând admiterea recursului și trimiterea cauzei spre judecare la Tribunalul Mureș, prin stabilirea competenței internaționale a instanțelor românești și rejudecarea capetelor de cerere față de care Tribunalul Mureș a constata din oficiu necompetența internațională, respectiv admiterea apelului reclamantei și respingerea apelului pârâtului.

In motivarea cererii s-a arătat că chiar dacă minorele aveau reședința obișnuită în Italia, în sensul că frecventau acolo școala și erau bine adaptate mediului din Italia, totuși, reședința lor era alternativă, având perioade mai lungi în care locuiau și în România, nu doar vizite sporadice.

La data sesizării instanței - moment față de care se stabilește competența, conform art. 16 al. 1 lit. a din Regulamentul 2201/2003 CE minorele erau în țară, unde au rămas peste trei luni.

S-a apreciat că în speță este aplicabilă prevederile privind competența bazată pe prezența copilului - art. 13 Regulament precum și excepțiile și prorogările de competență - art.9, 12 al.1 lit. a, b, al.3 lit. b care au fost luate în considerare de către instanță.

Prin completarea motivelor de recurs s-a reitera că instanța a aplicat greșit normele incidente în speță iar motivarea este contradictorie și insuficientă.

Prin Intâmpinarea formulată la data de 10 octombrie 2016 s-a invocat excepția inadmisibilității căii de atac, respingând în consecință recursul promovat.

In privința excepției inadmisibilității s-a arătat că atâta timp cât dispozițiile legale în materia desfacerii căsătoriei nu dispun în mod explicit posibilitatea ca hotărârea pronunțată de instanța de apel să poată fi atacată cu recurs, s-a considerat că prezenta cale de atac promovată de reclamantă este inadmisibilă.

In privința chestiunilor de fond s-a apreciat că acestea au fost judicios dezlegate de instanța de fond.

In ședința publică din 17 noiembrie 2016, în raport de prevederile art. 1071 al.1 C.pr.civ. instanța a respins excepția inadmisibilității recursului.

Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate instanța constată că recursul declarat este nefondat din următoarele considerente :

In speță, pe baza probelor administrate s-a stabilit că reclamanta și minorii au reședința obișnuită în Italia.

Instanța de apel a arătat care sunt criteriile după care se stabilește reședința obișnuită a minorilor, acestea fiind enumerate în Hotărârea A C - 523/07, EU: C: 2009: 225 pct.37 - 39 a C.J.U.E.

S-a relevat că factorii de considerat sunt cei de natură să demonstreze că prezența copilului pe teritoriul României nu are deloc un caracter temporar sau ocazional și că reședința copilului exprimă o anumită integrare într-un mediu social și familial, printre care : durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în România, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, raporturile de familie și sociale ale copilului în România.

Vizitarea sporadică a României nu schimbă reședința obișnuită a minorilor, care fiind născute în Italia, acolo trăiesc și sunt înscrise în școală, sunt integrate social și familial.

In cauză s-a mai invocat incidența art.12 al.3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 pentru a justifica competența instanței române sesizate cu judecata pricinii.

Asupra acestui aspect s-a reținut că deși este adevărat că art. 8 al.1 din Regulament se aplică sub rezerva art. 12 din același act normativ, totuși dispozițiile art. 12 al. 3 nu sunt aplicabile în speță.

Conform art. 12 al.3 din Reg. CE 2201/2003 instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materie de răspundere părintească atunci când copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru și competența instanțelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părțile la data sesizării instanței, iar competența este în interesul superior al copilului.

In cauză instanța constată că nu sunt întrunite în speță condițiile cumulative ale existenței unei strânse legături pe care copilul să o aibă cu statul de cetățenie și să fie în interesul superior al copilului.

Astfel, legăturile minorilor cu statul de cetățenie sunt întâmplătoare, iar cursurile de învățământ sunt urmate în Italia.

Pe de altă parte, justa soluționare a cauzei impune administrarea unor probe care să ateste condițiile materiale și morale pe care reclamanta le poate oferi minorilor.

Or, administrarea acestor probe se impune a fi făcută de instanța potrivit principiului proximității, respectiv de către instanțele în a căror rază teritorială își au stabilite minorii reședința, aceste organe judiciare având acces la datele necesare stabilirii detailate a condițiilor materiale și morale pe care reclamanta le poate oferi minorilor.

Reținând că în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 12, al.3 din Regulament și că la data sesizării instanței minorii aveau reședința obișnuită în alt stat membru, instanța a constatat că, lumina dispozițiilor art. 8 al. 1 din Regulament și al art. 15 din Regulamentul CE nr.4/2009 al Consiliului, în mod întemeiat s-a stabilit că petitele în cauză nu sunt de competența internațională a instanțelor românești.

Față de cele ce preced, ținând seama și de prevederile art. 496 C.pr.civ. a fost respins ca nefondat recursul declarat.

← Uzucapiune. procedură. condiții. art. 28 din legea nr. 115/1938		Decizia ccr nr. 405/15.06.2016. încălcarea unui act... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Exercitarea autorității părintești. competență. art. 8 reg. ce nr. 2201/2003 art. 12, alin. 3 din reg. ce nr. 2201/2003 reg. ce nr. 4/2009