Existenţa unor debite fiscale restante şi neprezentarea administratorului unei societăţi pentru a da relaţii organului fiscal nu constituie, în lipsa dovedirii relei-credinţe, motive suficiente pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului, î
| Comentarii |
|
Curtea de Apel GALAŢI Decizie nr. 946 din data de 24.04.2015
Contrar celor susținute de organul fiscal, reaua-credință a administratorului nu a fost dovedită. Simplul fapt că acesta nu a dat curs solicitărilor organului fiscal de a se prezenta pentru a da relații, în condițiile în care era plecat din țară și raporturile cu societatea încetaseră din cursul anului 2008 nu echivalează cu reaua sa credință. Faptul că încetarea raporturilor de muncă și a raporturilor sociale nu au fost înregistrate la organele competente (ITM, respectiv ORC) nu este, în mod necesar, consecința culpei sale, ci și a persoanelor care au continuat activitatea societății.
Existența unor debite fiscale restante nu înseamnă per se (prin sine) că administratorul a acționat cu rea-credință, în lipsa dovedirii unui scop ilicit urmărit de acesta. Debitele au apărut ca urmare a activității economice a societății, iar faptul că societatea nu a obținut profit nu poate echivala cu reaua-credință a administratorului.
Decizia nr. 946 din 24.04.2015 a Curții de Apel Galați
Prin sentința nr. 2042/28.11.2014, pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr. 3610/121/2013, a fost admisă cererea privind pe reclamantul M.V. și pe pârâtele AFP din cadrul DGFP G. și D.G.R.F.P. G., a fost anulată Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 175/26.11.2012 emisă de parata AJFP G. și Decizia nr. 7/28.01.2013 emisă de pârâta DGRFP Galați, a fost exonerat reclamantul de plata sumei de 34.980 lei și au fost obligate pârâtele AJFP G. și DGRFP G., in solidar, la plata cheltuielilor de judecata către reclamant, in sumă de 1.004,3 lei.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termen legal, pârâta A.J.F.P. G., prin reprezentant legal, criticând-o ca fiind nelegală.
În motivare, recurenta a arătat că motivarea primei instanțe este subțire, aportul judecătorului fiind inexistent.
Reclamantul, administrator al societății, nu a dorit clarificarea situației fiscale înainte de a pleca din țară, fapt ce dovedește reaua sa credință. Mai mult, la ORC nu au fost înregistrate documente din care să rezulte ieșirea acestuia din societate. Aceeași este situația și în cazul încetării contractului de muncă. Debitele societății îi sunt, deci, imputabile.
În drept, a invocat disp. art. 20 Legea nr. 554/2004.
În susținere, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Legal citat, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A solicitat și cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că, prin ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din 06.12.2012 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați, s-a constatat neimplicarea reclamantului în debitele create de societate începând cu 01.02.2008.
O persoană care nu mai are raporturi legale cu societatea nu poate fi considerată de rea-credință în crearea unor debite ulterioare încetării acestor raporturi.
În drept, a invocat disp. art. 131, art. 27 alin. 2 lit. c și d C.pr.fisc.
În apărare, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Instanța a încuviințat și a administrat în cauză proba cu înscrisuri.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel apreciază că recursul este neîntemeiat și se impune a fi respins, având în vedere următoarele considerente:
În ce privește motivul de recurs aplicabil, Curtea constată că motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.pr.civ., referitoare la nerespectarea prin hotărârea pronunțată a normelor de drept material și procesual.
Curtea observă că disp. art. 27 alin. 2 lit. c și d C.pr.fisc. condiționează antrenarea răspunderii administratorilor sau a altor persoane de existența unei rele-credințe a acestora în nedeclararea obligațiilor fiscale sau în omisiunea de a solicita intrarea în insolvență a societății.
Contrar celor susținute de recurentă, reaua-credință a intimatului nu a fost dovedită. Simplul fapt că intimatul nu a dat curs solicitărilor organului fiscal de a se prezenta pentru a da relații, în condițiile în care era plecat din țară și raporturile cu societatea încetaseră din cursul anului 2008 nu echivalează cu reaua sa credință. Faptul că încetarea raporturilor de muncă și a raporturilor sociale nu au fost înregistrate la organele competente (ITM, respectiv ORC) nu este, în mod necesar, consecința culpei intimatului, ci și a persoanelor care au continuat activitatea societății.
Existența unor debite fiscale restante nu înseamnă per se (prin sine) că administratorul a acționat cu rea-credință, în lipsa dovedirii unui scop ilicit urmărit de acesta. Debitele au apărut ca urmare a activității economice a societății, iar faptul că societatea nu a obținut profit nu poate echivala cu reaua-credință a administratorului.
Acesta a fost raționamentul pentru care instanța de fond a dispus anularea deciziei de atragere a răspunderii solidare, sentința primei instanțe fiind motivată suficient.
Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părțile sau Ministerul Public solicită, în condițiile și pentru motivele determinate limitativ de lege, desființarea unei hotărâri judecătorești pronunțate fără drept de apel sau în apel.
Examinând prezenta cauză prin prisma aspectelor enumerate mai sus, Curtea apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, care nu se impune a fi reformată.
Având în vedere cele expuse, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 451 C.pr.civ., instanța va obliga recurenta căzută în pretenții să plătească intimatului suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs (onorariu avocat).
| ← Elaborarea şi adoptarea Legii nr. 9/2012 şi a OUG nr. 9/2013... | Dreptul asigurărilor sociale . Jurisprudență Asistenţă şi... → |
|---|
