Imobil preluat în mod abuziv. Drept de administrare al societăţii comerciale. Privatizare. Titlul statului. Drept de retenţie
| Comentarii |
|
C. civ., art. 645 Legea nr. 10/2001, art. 27, art. 46 Legea nr. 15/1990, art. 20 alin. (2)
1. Statul a preluat imobilul fară titlu valabil, dacă bunul a fost naţionalizat pe numele altei persoane decât a titularului dreptului de proprietate, întrucât naţionalizarea, în baza Decretului nr. 92/1950, s-a reglementat in personam şi nu in rem.
2. Imobilul, preluat de stat în mod abuziv, este restituibil în natură de către societatea comercială deţinătoare în cazul în care privatizarea acesteia s-a realizat prin cumpărarea de acţiuni, şi, ca urmare, a dobândit numai un drept de administrare, iar nu de proprietate, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.
3. Recunoaşterea dreptului de retenţie a imobilului este condiţionată de întrunirea, în persoana societăţii comerciale, a unei duble calităţi, de debitor al obligaţiei de restituire a bunului şi de creditor pentru sumele cheltuite cu lucru iar creanţa societăţii trebuie să fie certă şi să se fi născut în legătură cu bunul supus restituirii.
I.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 5275 din 23 septembrie 2004
(B.J.- Baza de date)
Nota 1: Art. 27 din Legea nr. 10/2001 a fost modificat de art. 1 pct. 61-64 din Legea nr. 247/2005 (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005).
Legea nr. 10/2001 a fost republicată (M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005).
Nota 2: Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 8 august 1990.
Prin sentinţa civilă nr. 350 din 12 martie 2003, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.D.E., în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, a anulat dispoziţia nr. 1 din 10 ianuarie 2001 şi a dispus restituirea în natură a imobilului prevăzut în hotărâre. S-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 500.000 lei pe zi întârziere, precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâtă privind instituirea unui drept de retenţie.
Recursul declarat de pârât nu este fondat.
înscrierea în anexa la Decretul nr. 92/1950 a numitului I.V. nu constituie titlu legal de preluare de către stat a imobilului care face obiectul procesului. Aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârea atacată, fostul proprietar I.V. a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului fiicei sale C.V. (mama reclamantei) prin actul dotai, autentificat sub nr. 2310 din 2 iulie 1938. Prin urmare, nu se poate reţine că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, pentru că, prin preluarea bunului de la I.V., care nu era proprietar la data naţionalizării, au fost încălcate chiar prevederile Decretului nr. 92/1950, în raport cu care naţionalizarea a fost in personam şi nu in rem. Potrivit art. I şi
art. II din decret, naţionalizarea trebuia făcută în considerarea identităţii şi a statutului socio-profesional al proprietarului.
De aceea, preluarea de către stat a imobilului, care nu mai aparţinea persoanei înscrisă în lista anexă la decret, I.V., s-a făcut fără titlu legal. La data naţionalizării proprietara bunului era mama reclamantei, care era exclusă de la naţionalizare.
Conform art. 645 C. civ., legea este unul din modurile în care se poate dobândi proprietatea, însă potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu. Or, prin decizia nr. 243 din 8 iunie 1990, imobilul care face obiectul cauzei a fost transmis în administrare, şi nu în proprietate. Bunul fiind transmis recurentei numai în administrare, conform părţii a doua a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii, aşa cum susţine recurenta.
Nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001, invocate de recurentă. Susţinerile recurentei privind încorporarea imobilului în capitalul social înstrăinat de F.P.S. sub formă de acţiuni şi întocmirea actelor specifice procesului de privatizare cu respectarea dispoziţiilor legale nu au relevanţă în cauză, deoarece una din condiţii, esenţială pentru aplicarea art. 27 din lege, care limitează dreptul persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii stabilite prin echivalent, este ca bunul să fi fost preluat de stat cu titlu valabil. Prin urmare, pentru imobilele preluate fără titlu valabil, cum este cazul în speţă, nu se aplică art. 27 din lege, chiar dacă bunul este evidenţiat în patrimoniul societăţii comerciale, privatizată integral prin cumpărarea pachetului de acţiuni.
întrucât, în cadrul procesului de privatizare, recurenta a cumpărat acţiuni (corespondent al capitalului social) şi nu active (corespondent al patrimoniului) nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001. Cad sub incidenţa acestui text numai actele juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu şi privatizarea prin cumpărarea pachetului de acţiuni.
De altfel, recurenta invocă buna sa credinţă, însă la momentul privatizării cunoştea regimul juridic al bunului, fiind informată că există pe rolul instanţei acţiune în revendicare, aşa cum precizează în cererea de recurs.
Neîntemeiată este şi critica privitoare la soluţia respingerii cererii reconvenţionale. Cererea reconvenţională are ca obiect constatarea existenţei dreptului de retenţie asupra imobilului, pentru îmbunătăţirile aduse bunului, fără ca pârâta-recurentă să pretindă ca reclamantul să fie obligat să-i plătească
valoarea acestor îmbunătăţiri. Or, condiţia esenţială pentru recunoaşterea dreptului de retenţie este întrunirea în persoana retentorului a unei duble calităţi, de debitor al obligaţiei de restituire a bunului şi de creditor pentru sumele cheltuite cu lucrul, iar creanţa persoanei care deţine lucrul altuia trebuie să fie certă şi să se fi născut în legătură cu bunul supus restituirii.
Recurenta însă nu are o creanţă certă în legătură cu imobilul care face obiectul procesului, deoarece nu există un înscris recunoscut de reclamantă care să ateste existenţa creanţei, sau hotărâre judecătorească prin care intimatul să fi fost obligat la plata de despăgubiri reprezentând îmbunătăţirile aduse bunului. De aceea, soluţia respingerii cererii reconvenţionale este legală.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, s-a respins recursul declarat de pârâtă.
| ← Drept de retenţie. Exercitarea dreptului | Contract de închiriere. Reparaţii efectuate fără acordul... → |
|---|
