Inadmisibilitatea cererii de intervenţie în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 193/2000.
| Comentarii |
|
Tribunalul GALAŢI Decizie nr. 263/R din data de 02.10.2014
Prin Sentința civilă nr. 12236/24.12.2013, Judecătoria Galați a respins ca neîntemeiată acțiunea promovată de reclamanta A.N.P.C.-C.J.P.C., în contradictoriu cu U Ț B S.A., prin care s-a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor abuzive descrise în conținutul procesului-verbal nr. x/07.06.2012, să fie obligată pârâta la modificarea ori excluderea lor din contract și să se aplice sancțiunea prevăzută de art. 16 din Legea nr. 193/2000 republicată. De asemenea, instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție în interes propriu formulată de către P.A.I., P.B.M. și P.M. și a anulat procesul-verbal de contravenție nr. x/07.06.2012, ca netemeinic.
Recursurile declarate de reclamanta A.N.P.C.-C.J.P.C., care nu și-a motivat recursul, și de intervenienții P.A.I., P.B.M. și P.M., sunt nefondate pentru următoarele motive:
Verificând legalitatea și temeinicia Sentinței civile nr. 12236/24.12.2013 pronunțată de Judecătoria Galați prin prisma motivelor invocate, dar și sub toate aspectele, așa cum prevăd dispozițiile art. 304 ind. 1 C.p.c., instanța de control judiciar reține următoarele:
Cum hotărârea instanței de fond nu poate fi atacată decât cu recurs, acesta este devolutiv în temeiul disp. art. 3041 C.p.c., instanța de recurs având posibilitatea verificării acesteia sub toate aspectele, atât cu privire la nelegalitate, cât și cu privire la netemeinicie. În consecință, nu pot fi reținute argumentele intimatei referitoare la faptul ca recursul intervenienților nu menționează aspectele de nelegalitate ale sentinței.
În ceea ce privește excepția nulității recursului A.N.P.C.-C.J.P.C. ca urmare a faptului că nu este motivat, față de disp. art. 301 C.p.c., care impun motivarea acestuia în 15 zile de la comunicarea sentinței, instanța reține că excepția invocată de intimata este nefondată și urmează a fi respinsă pentru următoarele argumente:
Instanța de recurs apreciază că, în primul rând, O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor este pe deplin aplicabil în cauză, față de disp. art. 16 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "prevederile acestei legi se completează cu dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art. 27 - 29";.
În consecință, reține că, potrivit O.G. nr. 2/2001, calea de atac poate fi motivată inclusiv oral, la primul termen de judecată. Nemotivarea nici în această situație obligă instanța să cerceteze din oficiu existența vreunui motiv de ordine publică ce ar putea duce la casarea sentinței. Cum astfel de motive de nelegalitate de ordine publică nu se identifică în cauză, atât excepția nulității recursului, cât și însuși recursul declarat de A.N.P.C.-C.J.P.C. urmează a fi respinse ca nefondate.
În ceea ce privește recursul intervenienților, reține că și acesta este nefondat. Astfel, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor procedurale incidente, aspect ce se încadrează în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.p.c.
Cererea de intervenție principală este acea cerere prin intermediul căreia partea care intervine în proces urmărește să câștige pentru sine, cel puțin în parte, obiectul procesului. În acest fel se explică și faptul că o acțiune principală și o cerere de intervenție în interes propriu (principală) nu pot fi niciodată în mod legal admise ambele în totalitate, întrucât, din punct de vedere procesual, intervenientul dobândește calitatea de reclamant față de părțile inițiale ale litigiului. Tot astfel, cererea de intervenție accesorie - în interesul uneia din părți - are caracterul unei simple apărări, fiind admisibilă, de regula, în orice litigiu. Cele doua tipuri de intervenție nu pot fi formulate, însă, în același litigiu de aceeași parte, având finalități diferite. Cum intervenienții nu au clarificat acest aspect, instanța va reține, față de petitul cererii lor, constând finalmente în obligarea băncii la restituirea unei sume de bani, că au formulat cerere de intervenție principală, în interes propriu.
Cauza de față se soluționează conform unei proceduri speciale, instanța fiind sesizată de către un organism de control în scopul constatării unei contravenții și a aplicării unor sancțiuni contravenționale. Caracterul complex al contravenției constând în stipularea de clauze abuzive implică o analiza a contractului, dar nu schimbă în nici un caz natura litigiului sau obiectul acestuia. Art. 12 alin. 4 din Legea nr. 193/2000 prevede în mod expres că dispozițiile alin. (1) - (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii. Noțiunea de "opunere a unui contract"; și tot textul indicat presupun, cu necesitate, existența unui litigiu total diferit, întemeiat pe dispozițiile Codului civil și pe temeiul răspunderii contractuale, între consumator și bancă.
Nu aceasta este situația în prezenta cauză, în care instanța de control judiciar a făcut aplicarea unei legislații speciale edictate în domeniul dreptului consumatorului, completată în mod legal cu un alt tip de legislație, edictată în domeniul contravențional. Răspunderea contravențională este una strict personală, a băncii și nu are nimic în comun cu răspunderea contractuală "clasică";, invocată într-un litigiu de drept privat între bancă și consumator.
Este adevărat că admiterea în principiu a unei cereri de intervenție atrage prorogarea de competență a instanței în privința soluționării ei, însă doar în litigiile în care formularea acesteia este posibilă. Cu precădere, în cadrul procedurilor speciale cererile de intervenție nu sunt admisibile (de ex. ordonanța de plată, ordonanța președințială etc.).
În consecință, pentru considerentele anterior expuse și pentru o multitudine de alte argumente a căror dezvoltare nu se mai impune, instanța de recurs reține că procedura reglementată de art. 12 din Legea nr. 193/2000 nu permite formularea în cadrul ei a unor cereri de intervenție, acestea fiind inadmisibile. Hotărârea instanței de fond nu poate fi însă reformată și în acest sens, având în vedere că admisibilitatea cererii de intervenție nu a fost invocată nici la instanța de fond, nici ca motiv de recurs, iar situația intervenienților nu poate fi agravată în propria lor cale de atac.
În ceea ce privește recursul declarat de intervenienți, se reține în primul rând că se invocă un aspect legal de stabilire a situației de fapt, în sensul că instanța ar fi ignorat scăderea constantă a indicelui Euribor, care nu s-a reflectat și în scăderea ratei plătite de intervenienți.
Cu privire la acest aspect, instanța reține următoarea situație de fapt:
Prin contractul încheiat la data de 14.07.2007, intervenienții-împrumutați au optat pentru una dintre cele 3 variante de dobândă existente în contract, respectiv pentru cea care prevede dobânda de 7,95% pe an, dobândă ce se calculează și se plătește lunar, o dată cu rambursare ratelor de credit. Totodată, dobânda rămâne valabilă până la notificarea ulterioară a băncii.
Chiar admițând faptul că o astfel de dobândă este cert dezavantajoasă pentru client, putând constitui o clauză abuzivă, întrucât este lipsită de orice previzibilitate și creează un dezechilibru major între părți, la data întocmirii procesului-verbal -7.06.2012- acest caracter abuziv al clauzei nu mai putea fi reținut, deoarece ea nu mai producea efecte din 2010.
Astfel, în aplicarea art. 37 O.U.G. nr. 50/2010, în vederea stabilirii unei dobânzi formate dintr-o marjă fixă a băncii și unul din indicii de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR, banca a transmis împrumutatului în septembrie 2010 propunerea de modificare a acestei clauze, în una din următoarele variante: dobândă fixa de 7,95 % pe an (păstrându-se practic același cuantum, dar fără posibilitatea discreționară a băncii de a o modifica), ori dobânda variabilă formată din EURIBOR la 6 luni (care ar fi putut fluctua în sens crescător sau descrescător) și marja fixă a băncii, de 6,92%, mai mică decât cea inițială.
O.U.G. nr. 50/2010 a fost, însă, modificată prin Legea nr. 288/2010. Potrivit art. II din aceasta lege, actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți.
Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
În cauza de față, așa cum a susținut intimata și a arătat și A.N.P.C.-C.J.P.C., în cuprinsul procesului-verbal încheiat, ca urmare a notificării din 14.09.2010, intervenienții nu și-au exprimat opțiunea în sensul încheierii actului adițional într-una din formele prezentate de bancă și nici nu au notificat-o în sens contrar. Lipsa lor de reacție semnifică faptul că, în temeiul art. II din Legea nr. 288/2010, actul adițional nesemnat este considerat acceptat tacit. Prin urmare, conform înștiințării din notificare, reținută și în cuprinsul procesului-verbal, banca a optat pentru varianta cu dobândă variabilă, respectiv 6,92% plus EURIBOR la 6 luni. În mod corect, în continuare a modificat dobânda în funcție de acest indice, astfel cum se reține și în procesul-verbal.
Or, această nouă formulare a art. 3.1 din contract nu reprezintă o clauză abuzivă, fiind consecința aplicării ei în temeiul legii și ca urmare a nesemnării actului adițional de către P.A.
Organul constatator a reținut o situație de fapt greșită sub mai multe aspecte.
În primul rând, că niciuna dintre variantele de dobândă prevăzute în contract nu ar fi bifată, în condițiile în care în exemplarul depus chiar de A.N.P.C.-C.J.P.C. la dosar se observă clar ca fiind bifată prima variantă, cu 7,95% pe an, până la modificarea ulterioară din partea băncii. Cea de-a doua variantă de dobândă analizată și prevăzută inițial în contract nu s-a aplicat niciodată în fapt consumatorilor din prezenta cauză.
În al doilea rând, organul constatator a analizat variantele de dobândă din contractul inițial, în condițiile în care niciuna nu se mai aplica începând cu 2010, iar procesul-verbal s-a încheiat în 2012. Agentul constatator a cunoscut, însă, despre încheierea actului adițional și aplicarea noii dobânzi din 2010, având în vedere că, urmare solicitării adresate băncii, a fost informat despre aceasta la data de 31.05.2012. A ignorat însă situația de fapt.
Concluzionând, instanța de recurs reține că în mod corect a fost respinsă sesizarea A.N.P.C.-C.J.P.C. cu privire la această clauză și nu se poate reține că instanța de fond a greșit ignorând aspectele referitoare la modificarea periodică a EURIBOR.
În ceea ce privește celelalte clauze sesizate a fi abuzive, ele nu au făcut obiectul recursului.
Având în vedere ca în cauză nu au fost identificate motive de casare sau modificare a hotărârii care să poată fi avute în vedere din oficiu, pentru motivele anterior expuse instanța va respinge recursurile ca nefondate.
| ← Cererea de intervenţie în executarea silită a creditorilor... | Răspunderea asigurătorului, răspundere pentru prejudiciile... → |
|---|
