Legături personale cu minorul. Limitări ale acestui drept. Obligaţia instanţei de judecată de a asigura un raport de proporţionalitate între limitările dreptului tatălui de a avea legături cu minorul şi scopul urmărit - respectarea interesului superior al
| Comentarii |
|
Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, minorul care a fost separat de unul dintre părinţi printr-o măsură dispusă în condiţiile legii, deci şi în cazul pronunţării divorţului acestora, are dreptul de a menţine legături personale şi contacte directe cu acesta, cu excepţia situaţiei în care această măsură contravine interesului superior al minorului. Limitarea dreptului părintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul spre creştere şi educare, de a avea relaţii personale cu acesta, se poate realiza numai în condiţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, în cazul în care există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului, cu respectarea art. 34 alin. (2) din lege.
Secţia I civilă, Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea sub nr. 9527/327/2010, reclamantul V.C. a chemat în judecată pe pârâta G.S.A.M. solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să i se permită să aibă legături personale cu minora V.N., născută la 20.07.1995, fiica părților.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în urma divorțului pronunțat la data de 21.01.2010 minora a fost încredințată mamei. A mai învederat că minora a fost înfiată de către el și pârâtă, în timpul căsătoriei și că trăiește „pe picioarele ei” mai mult datorită lui, decât pârâtei ori bunicii materne. De asemenea, cu trei luni anterior formulării cererii de chemare în judecată, pârâta s-a mutat împreună cu minora și cu mama ei în alt județ, încercând să îi facă rău reclamantului, prin interzicerea legăturilor acestuia cu minora.
Pârâta G.S.A.M., legal citată, a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului „la sancțiune în exercitarea drepturilor părintești asupra minorei” și interzicerea oricărui contact telefonic, prin corespondență sau în orice fel cu minora. Aceasta a arătat că datorită comportamentului violent al reclamantului, a fost pronunțată desfacerea căsătoriei dintre ea și acesta, comportament care a continuat și ulterior divorțului, prin atitudini amenințătoare, calomnii și injurii. Stresul determinat de reclamant a condus la o permanentă stare de agitație a minorei, precum și la scăderea notelor obținute la școală. Unica soluție pentru a înlătura pericolul iminent ce îl prezenta reclamantul a fost mutarea în alt oraș. De asemenea, pârâta a mai arătat că acesta nu a plătit pensia de întreținere stabilită prin hotărârea judecătorească de divorț.
Prin sentința civilă nr. 2399/06.07.2011 a Judecătoriei Tulcea, au fost respinse ca nefondate atât cerea principală, cât și cererea reconvențională.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 197/21.10.2010 a Judecătoriei Tulcea, a fost desfăcută căsătoria încheiată între reclamantul V.C.I. și pârâta G.S.A.M. Tot prin această hotărâre, s-a dispus încredințarea minorei V.N. spre creștere și educare mamei, la acest moment minora locuind împreună cu pârâta în județul Argeș.
A arătat judecătorul primei instanțe că potrivit art. 43 alin. (3) C. fam., „părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională”. O dispoziție legală asemănătoare se regăsește și în cuprinsul Legii nr. 272/2004 privind protecția copilului, unde la art. 14 alin. (1) se arată că „copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament”.
Totuși, a mai reținut prima instanță, aceste drepturi nu au caracter absolut, fiind susceptibile de limitări în anumite situații. Astfel, atunci când instanța de judecată apreciază că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului, poate pronunța o hotărâre care să împiedice orice persoană care dorește să mențină relații personale cu minorul în vreuna din formele prevăzute la art. 15 din lege.
Raportat la aceste prevederi legale, instanța de fond a constatat că, din probele administrate în cauză, rezultă în mod indubitabil că între reclamant și fiica sa, minora V.N., exista o stare conflictuală profundă, generată de comportamentul reclamantului față de mama sa în timpul căsătoriei. Astfel, la momentul audierii în camera de consiliu, minora a arătat că în perioada când părinții erau împreună, tatăl său le amenința cu moartea, fiind nevoite să se mute la bunica maternă, astfel că îi este frică de tatăl ei și „nu mai vrea să mai audă de el”. De asemenea, aceleași aspecte au rezultat și în urma evaluării psihologice efectuate de Direcția Generală de Asistența Socială și Protecția Copilului, specialistul desemnat arătând că „nu poate face predicții pe termen lung în ceea ce privește întâlnirea N. cu tatăl său, astfel încât această întâlnire i-ar provoca probabil traume psihologice marcante”, că aceasta are amintiri neplăcute ale relației cu tatăl său.
A mai învederat instanța de fond că nu trebuie trecute cu vederea afecțiunile de care suferă reclamantul, afecțiuni care au jucat un rol deosebit de important în înrăutățirea relațiilor dintre reclamant și fiica acestuia. Aceste afecțiuni au drept rezultat (conform evaluării psihologice) o tulburare cognitivă ușoară, o lentoare psihică în gândire și limbaj, capacitate scăzută de concentrare, afectarea memoriei de scurtă durată, apariția unor elemente de dezorientare și confuzie, activitate motorie scăzută, însă, cel mai important, au constituit cauza preponderentă a conflictelor dintre reclamant, pe de o parte, și minoră și pârâtă, pe de altă parte.
Pentru aceste motive, apreciind că un program de legături personale între reclamant și fiica sa (sub forma contactului direct) ar avea consecințe negative asupra minorei, instanța a respins ca nefondată acțiunea principală formulată de către reclamantul V.C.I.
în ceea ce privește cererea reconvențională, prima instanță a apreciat că și aceasta se impune a fi respinsă, deoarece legăturile personale dintre părinte și copilul său nu se exercită doar sub forma găzduirii ori vizitării acestuia din urmă, ci și sub forma purtării de corespondență ori a unei alte forme de comunicare. Această formă a legăturilor personale trebuie menținută ca o portiță prin intermediul căreia reclamantul să poată face dovada că și-a corectat comportamentul și că dorește cu adevărat să își exercite drepturile într-un cadru civilizat și normal.
împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul-pârât V.C.I., considerând-o nelegală și netemeinică.
în motivarea apelului, apelantul a arătat că este inuman ca un părinte să fie privat de a-și vedea copilul, prin stabilirea unui program de vizită, mai ales ținând cont de starea sa de sănătate, stare agravată la aflarea sentinței primei instanțe. A mai arătat apelantul că probele administrate au fost „fabricate” de către pârâta-reclamantă și de către mama acesteia. De asemenea, apelantul a mai precizat că de când pârâta și copilul au părăsit localitatea, nu a mai putut lua legătura cu minora, pârâta nepermițându-i acest lucru, iar minora este influențată negativ de către pârâtă în privința relației cu reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 118 din 27.10.2011 Tribunalul Tulcea a respins apelul reclamantului ca nefondat.
Pentru a pronunța această soluție Tribunalul Tulcea a reținut în esență că, la stabilirea unei măsuri privitoare la relațiile dintre părinți și copii, trebuie avut în vedere cu prioritate interesul minorului, și nu interesele părinților, iar în cauză, în raport de starea de sănătate a minorei, nu este în interesul său să existe legături personale între tată și fiică.
A mai reținut instanța de apel că apelantul reclamant la rândul său are anumite probleme de sănătate, situație în care nu este oportună o legătură între apelant și minoră, aceasta din urmă exprimându-și dorința cu ocazia audierii de către instanță, de a nu i se permite tatălui său să o viziteze.
împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul a susținut că instanța nu a avut în vedere, la momentul soluționării apelului, interesul minorei de a relua legătura cu tatăl ei, dar și eforturile acestuia din urmă de a urma un tratament pentru ameliorarea sechelelor rămase în urma practicării boxului.
Recurentul a susținut că tratamentul urmat de el a avut consecințe pozitive asupra comportamentului său, iar în prezent menținerea unei legături cu minora ar fi benefică pentru ambele părți. Se arată că în prezent conștientizează efectele negative pe care conduita sa le-a avut asupra dezvoltării psihice a fiicei sale și modalitatea în care a fost afectată legătura dintre tată și fiică, dar în prezent ar fi benefic pentru el, cât și pentru fiica sa, să se reia legătura, chiar dacă vizita se va realiza la domiciliul fostei sale soții.
Prin întâmpinare, intimata G.S.A.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a arătat că fiica sa V.N., în vârstă de 16 ani, nu dorește să aibă legături cu recurentul datorită conduitei violente pe care tatăl a avut-o în trecut atât cu privire la minoră, cât și față de intimata pârâtă, existând temerea că aceste întâlniri să fie de natură să pericliteze dezvoltarea fizică și intelectuală a copilului.
Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Tulcea în raport de criticile recurentului reclamant, Curtea constată următoarele:
Părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională (art. 401 NCC și art. 10 pct. 2 din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 470/2001).
Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, minorul care a fost separat de unul dintre părinți printr-o măsură dispusă în condițiile legii, deci și în cazul pronunțării divorțului acestora, are dreptul de a menține legături personale și contacte directe cu acesta, cu excepția situației în care această măsură contravine interesului superior al minorului.
Limitarea dreptului părintelui căruia nu i-a fost încredințat minorul spre creștere și educare, de a avea relații personale cu acesta se poate realiza numai în condițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, în cazul în care există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului, cu respectarea art. 34 alin. (2) din lege.
în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant că părintele are dreptul de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, iar autoritățile naționale au obligația să dispună aceste măsuri. Cu toate acestea, obligația autorităților naționale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută deoarece este posibil ca reluarea conviețuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de ușor, să nu se poată face imediat și să necesite unele măsuri pregătitoare. De asemenea, Curtea a subliniat că instanțele judecătorești trebuie să țină seama de interesele și de drepturile acelor persoane și, în special, de interesul superior al copilului și de drepturile sale stipulate în art. 8 din Convenție (Cauza Ignaccolo-Zenide contra României, Hotărârea nr. 1/2000, Cauza Laforgue contra României, Hotărârea din 13 iulie 2006).
Potrivit dispozițiilor legale mai sus invocate, copilul are dreptul să-și cunoască rudele și să întrețină relații personale cu acestea, iar aceste relații nu pot fi împiedicate decât în cazurile în care există motive temeinice de natură să primejduiască dezvoltarea sa fizică, psihică, intelectuală sau morală.
Conform art. 15 din lege, relațiile personale se pot realiza prin întâlniri ale copilului cu părintele, vizitarea copilului la domiciliul său, găzduirea copilului pe o perioadă determinată de către părinte și altele.
Așadar, acest drept este recunoscut de lege atât părintelui, cât și copilului, pentru a da conținut vieții de familie, drept recunoscut, de asemenea, copilului prin art. 8 din Legea nr. 272/2004 și art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și pentru a da conținut dreptului copilului la identitate.
Având în vedere aceste dispoziții legale, părintele căruia îi este încredințat minorul nu este îndreptățit să refuze relația dintre minor și celălalt părinte întrucât asemenea legături sunt absolut firești și lipsa lor determină un dezechilibru emoțional al copilului.
Situația conflictuală dintre părinți nu trebuie să se repercuteze negativ asupra relațiilor recurentului cu minora, impunându-se asigurarea unui raport de proporționalitate între limitările dreptului tatălui de a avea legături cu minora și scopul urmărit - respectarea interesului superior al copilului.
Pentru asigurarea în timp a unei relații solide, bazată pe afecțiune și înțelegere între recurent și minoră, se impune ca exercitarea acestui drept să se realizeze cu o anumită ritmicitate, dar ținând seama și de situația specială a tuturor persoanelor implicate și în special de temerea pe care recurentul o provoacă minorei, întâlnirea între tată și fiică impunându-se a se realiza pe o durată scurtă de timp, la domiciliul mamei minorei și în prezența unui psiholog care să asigure consultanță ambelor părți și care să observe evoluția și comportamentul minorei.
Această modalitate de realizare a legăturilor personale dintre recurent și minor, ce implică atât limite de timp cât și o supraveghere din partea unui specialist - psiholog este impusă de natura relațiilor existente între tată și fiica sa în prezent, cât și de împrejurarea că minora refuză o asemenea întâlnire, manifestând temere față de tatăl său.
în speță se constată că relațiile dintre recurentul reclamant și fiica sa au fost grav afectate datorită comportamentului tatălui reclamant care în perioada căsătoriei a manifestat violență verbală atât față de minoră, cât și față de mama sa, acest comportament afectând încrederea copilului în părinții săi.
După divorț, recurentul reclamant a urmat un tratament de specialitate, iar din adeverința medicală nr. 3073/17.03.2011 rezultă că în prezent acesta nu constituie un factor de pericol în relația cu copilul său.
Din fișa de evaluare psihologică a recurentului realizată la data de 3.05.2011 de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului - Consiliul Județean Tulcea, rezultă că recurentul reclamant în cursul evaluării a fost cooperant și neagresiv, urmează un tratament de profil și reușește să își controleze emoțiile, deși prezintă o tulburare cognitivă ușoară, o lentoare psihică în gândire și limbaj. S-a mai reținut că reclamantul este conștient că datorită comportamentului său violent față de fosta sa soție a îndepărtat-o pe fiica lui și i-a pierdut încrederea, dar regretă această conduită și își dorește o viață normală, care implică o legătură firească cu fiica sa. S-a recomandat reclamantului să continue tratamentul medical și s-a apreciat că reluarea relațiilor dintre tată și fiica sa va fi posibilă doar dacă atât tatăl cât și fiica vor fi consiliați în acest scop.
De asemenea, din raportul de evaluare psihologică a minorei V.N., născută la 20.07.1995, realizat la data de 3.06.2011, rezultă că minora are amintiri neplăcute referitoare la relațiile ei cu tatăl, dar aceasta urmează un program de consiliere psihologică pentru acomodare cu noul habitat, crearea de relații de prietenie, modalități de rezolvare a problemelor legate de relațiile familiale și relația tată-fiică.
în raport de toate aceste elemente, care au conturat atât legătura precară dintre tată și fiică, cât și eforturile făcute de reclamant pentru recâștigarea încrederii fiicei sale și stabilirea unei relații de afecțiune normală, specifică raporturilor dintre părinte și copilul său minor, instanța apreciază că este esențial, pentru dezvoltarea psihică și intelectuală a minorei, ca aceasta să reia în mod treptat legăturile cu tatăl său. Această reconciliere cu recurentul reclamant este de natură să aibă efecte benefice pentru ambele părți și să redea minorei încrederea în ea, dar și în familia ei, fiind esențial ca tatăl să nu fie perceput de minoră ca un posibil factor de perturbare a vieții sale, respectiv ca un pericol iminent. Un rol esențial în crearea unui climat de încredere și chiar de afecțiune revine mamei minorei care nu trebuie să se opună acestor relații și nici să contribuie la sporirea temerilor minorei față de legătura cu tatăl său.
Dat fiind faptul că ambele părți, atât recurentul cât și minora, beneficiază de consiliere psihologică, se impune ca și vizitele pe care recurentul le va face fiicei sale să se desfășoare în prezența unui psiholog, costurile serviciilor acestuia urmând să fie suportate de către recurentul-reclamant - întâlnirea dintre tată și fiica urmând să se realizeze la domiciliul mamei, lunar, sâmbăta între orele 14:00-16:00.
Acest program de vizită limitat atât sub aspectul duratei, cât și sub aspectul cadrului în care se desfășoară este determinat de specificul relației existente între recurent și minora V.N., fiind esențial ca minora să se simtă în siguranță, în mediul său familial la momentul reluării acestor întâlniri cu tatăl său.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul reclamantului și se vor modifica decizia și sentința recurate, în sensul stabilirii unui program de vizită a minorei V.N., lunar, la domiciliul mamei sale, sâmbăta între orele 14:00-16:00^#și numai în prezența unui psiholog ale cărui servicii vor fi asigurate pe cheltuiala recurentului reclamant.
Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.
(Judecător Mihaela Popoacă)
| ← Cerere de adopţie a copilului de către soţul mamei la 3 luni... | Ordonanţă preşedinţială. Inexistenţa autorităţii de... → |
|---|
