Legea nr. 10/2001. Daune morale pentru soluţionarea cu întârziere a notificării. Admisibilitatea cererii
| Comentarii |
|
Reclamantele se plâng de durata nerezonabilă a procedurii desfăşurată în temeiul Legii nr. 10/2001, procedura declanşată în urmă cu 10 ani, prin adresarea notificării lor Municipiului Constanţa, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată. În acord cu jurisprudenţa CEDO., în materie civilă „termenul rezonabil” prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţie începe să curgă, de principiu, de la data sesizării instanţelor. Aşa cum a reţinut constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă dacă refuză sau omite să execute o obligaţie legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătoreşti garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti pierd orice raţiune de a fi (Cauza Sandor împotriva României, pag. 24). Prin urmare, refuzul unităţii notificate - Municipiul Constanţa prin Primarul Municipiului Constanţa, de a răspunde reclamantelor în termenul legal de 60 de zile de la data înregistrării notificării, constituie în mod cert o faptă prejudiciabilă pentru reclamante, ce poate fi luată în calcul ca o componentă a prejudiciului moral, determinat de frustrarea reclamantelor care s-au văzut nevoite să aştepte un timp nerezonabil pentru soluţionarea notificării (10 ani) şi în final să se adreseze instanţei pentru obţinerea dreptului lor asupra bunurilor.
Secţia I civilă, Decizia nr. 532 din 27 iunie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. 10998/118/2011, reclamantele M.S.M. și A.A.S. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Constanța prin Primar, Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local Constanța, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul Constanța, str. MK, compus din teren în suprafață de 344,71 mp și construcția edificată pe teren, formată din parter și etaj; în subsidiar, dacă nu este posibilă restituirea în natură obligarea la teren echivalent valoric imobilului în litigiu și, în lipsa unor astfel de bunuri în compensare, obligarea la emiterea dispoziției privind propunerea de despăgubiri; - în cazul obligării pârâților la emiterea dispoziției privind propunere de acordare de despăgubiri, obligarea acestora ca, în termen de 30 de zile de la emiterea dispoziției, să înainteze întreaga documentație prevăzută la art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privitoare la imobil, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; - obligarea pârâților la plata sumei de 6.000 euro, în echivalent lei la data plății, pentru privarea îndelungată de bun și tergiversarea unui răspuns la notificare în termen legal; - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea în fapt a cererii, reclamantele au arătat că imobilul situat în Constanța, strada MK, format din teren în suprafață de 344,71 mp. și construcție (parter și etaj), a aparținut proprietarului N.G. prin cumpărare de la familia K., în baza actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1608 din 12.05.1926 de Tribunalul Constanța - Secția notariat.
Imobilul apare naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, individualizat în anexa de București la decret, poziția nr. 3032, ca fosta proprietate a lui G.A., iar din adresa nr. 7307/24.09.1997 a R.A.E.D.P.P. ar rezulta că în prezent, adresa imobilului ar fi pe strada MK, colț cu strada P. nr. 4.
în ceea ce privește calitatea procesuala activă, au precizat că proprietarul G.N. a decedat în 1946, la succesiunea acestuia venind soția supraviețuitoare G.A. și cei doi copii, G.E.A. și G.A.. Naționalizarea s-a făcut pe numele lui G.A. (care a decedat în 1973), la succesiunea acestuia venind soția supraviețuitoare G.A., în concurs cu fratele și mama defunctului (G.E.A. și G.A.). Pe filiera lui G.A. (decedata la 21.05.1980) succesiunea a revenit fiului său, G.E.A., conform certificatului de moștenitor nr.962/06.08.1980, iar pe filiera lui G.E.A. (decedat la 24.11.1998), succesiunea a revenit reclamantei M.S.M., ca legatară universală, conform certificatului de moștenitor 235/10.03.1989.
La succesiunea lui G.A., decedată la 8.04.1990, au venit ca moștenitori S.L.V. și S.A.S., conform certificatului de moștenitor nr. 369/22.02.1995, iar la succesiunea lui S.L.V. (decedată la 9.08.995) a venit S.A.S. (certificat de moștenitor suplimentar nr. 15/20.03.1997).
Așadar, cele două reclamante sunt coproprietare în indiviziune, conform celor expuse și au formulat în baza Legii nr.10/2001 notificarea înregistrată sub nr.1255 din 07.08.2001 la B.E.J. D.V., solicitând Primăriei Municipiului Constanța restituirea imobilului.
De la momentul depunerii notificării conform Legii nr.10/2001, nu au primit nici o corespondență din partea Primăriei Constanța, deși în anul 2006 Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, la sesizarea reclamantei M.S.M., a inițiat o corespondență cu Primăria Municipiului Constanta în vederea aflării stadiului de soluționare a notificării și urgentării soluționării acesteia, așa cum rezultă din adresa nr.696792/07.09.2006 a ANRP.
Prin adresa nr. 2870/21.04.2011 a R.A.E.D.P.P. Constanța se atestă că imobilul în litigiu ar fi situat în strada MK nr.11, fiind liber.
Prin sentința civilă nr. 2204 din 26.04.2012, Tribunalul Constanța a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind acordarea daunelor morale și a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Consiliul Local Constanța și a respins acțiunea reclamantelor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis în parte acțiunea reclamantelor și a obligat pârâții Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța să restituie în natură reclamantelor imobilul situat în Constanța, str. P. nr. 4 (fostă MK nr. 11 colț cu str. P. nr. 4) compus din teren în suprafață totală de 344,7 mp și construcție P+1+M, identificată prin expertiza topografică realizată de inginer M.A.S., mai puțin spațiul de la mansardă compus din 2 camere cu suprafață construită de 74,36 mp ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 26886/16.09.2006 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Consiliul Local Constanța, în calitate de vânzător și V.V. și V.M., în calitate de cumpărători și terenul indiviz de 74,36 mp aferent acestui spațiu.
Au fost obligați pârâții să emită în favoarea reclamantelor dispoziție care să cuprindă ofertă de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu bunuri imobile echivalente valoric disponibile la data executării, în patrimoniul municipiului, pentru partea de construcție și terenul aferent ce nu au putut fi restituite în natură, iar în cazul în care compensarea nu este posibilă sau nu e acceptată de reclamante să le propună acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
S-a respins ca nefondat capătul de cerere privind daunele morale. în baza art. 274 C.proc.civ. au fost obligați pârâții municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța la 4.060 lei cheltuieli de judecată (onorariu expertiză și onorariu avocat) către reclamante.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență că imobilul în litigiu, notificat de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost proprietatea numitului G.N., decedat în anul 1946, moștenirea acestuia fiind deferită soției supraviețuitoare G.A. și celor doi copii G.E.A. și G.A.
Naționalizarea imobilului s-a făcut în temeiul Decretului nr. 92/1950, în actul de naționalizare fiind menționat numai G.A., deși la momentul naționalizării bunul se afla în coproprietatea moștenitorilor legali ai defunctului G.N. S-a concluzionat că preluarea imobilului a fost abuzivă, iar în lipsa unui răspuns la notificarea reclamantelor în termenul legal, în virtutea plenitudinii de competență a instanței în materia Legii nr. 10/2001, Tribunalul Constanța este competent să soluționeze notificarea reclamantelor pe fond.
Prima instanță a reținut că reclamantele și-au justificat calitatea de persoane îndreptățite să beneficieze de măsuri reparatorii pentru acest imobil conform Legii nr. 10/2001, în calitate de succesoare ale foștilor proprietari, conform certificatului de moștenitor nr. 235 din 10.03.1989, testament autentificat sub nr. 15167 din 24.12.1983 de Notariatul de Stat al Sectorului II București, certificat de moștenitor nr. 962 din 06.08.1980, certificat de moștenitor nr. 882 din 26.06.1974, certificat de moștenitor nr. 261 din 19.02.1974 pentru suplimentarea certificatului de moștenitor nr. 425/1967, certificat de moștenitor nr. 369 din 22.02.1995, certificat de moștenitor suplimentar nr. 15 din 20.03.1997.
Reținând că numai un apartament situat la mansarda clădirii a fost vândut foștilor chiriași conform Legii nr. 112/1995, iar restul imobilului este liber, conform expertizei topografice efectuată în cauză, prima instanță, acordând prevalență principiului reparării în natură a prejudiciului, a dispus restituirea în natură către reclamante a imobilului din Constanța, str. P. nr. 4, cu excepția locuinței vândute și a terenului indiviz aferent acesteia, în suprafață de 74,36 mp.
în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, Tribunalul Constanța a reținut că, deși de principiu nu se poate reține că această pretenție este inadmisibilă, totuși ea nu poate fi reținută ca fondată, în condițiile în care în lipsa unui răspuns la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantele au avut deschisă calea unei acțiuni în justiție pentru cenzurarea refuzului nejustificat al pârâților de a răspunde notificării, dar reclamanții au uzat de această acțiune cu întârziere, după 10 ani de la data notificării.
împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamantele M.S.M. și M.A.S., dar și pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar.
I. Reclamantele au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța, conform art. 304 pct. 9 C.proc.civ., exclusiv sub aspectul greșitei soluționări a cererii de acordare a daunelor morale pentru soluționarea cu întârziere a notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Susțin recurentele reclamante că deși prima instanță a reținut că o asemenea cerere nu este inadmisibilă, totuși a respins-o ca nefondată, contrar jurisprudenței CEDO. în materie.
Astfel în aplicarea art. 6 din CEDO. instanța de contencios european a statuat că „termenul rezonabil” poate cuprinde și durata unor proceduri administrative preliminare atunci când, posibilitatea sesizării unei jurisdicții este condiționată de normele de drept intern, în mod obligatoriu, de parcurgerea unei asemenea proceduri.
Daunele pretinse de reclamante derivă din perioada „administrativă” a procedurii Legii nr. 10/2001, iar fapta culpabilă, cauzatoare de prejudicii - încălcarea de către autoritățile administrației locale a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, rezultă cu prisosință din întregul material probator administrat în cauză, reclamantele așteptând timp de 10 ani răspunsul la notificarea adresată Municipiului Constanța.
II. La rândul lor, pârâții Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța conform art. 304 pct. 9 C.proc.civ. sub următoarele aspecte:
1. Instanța a făcut o greșită aplicarea în speță a dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., obligând pârâții Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța la plata cheltuielilor de judecată, în totalitate, către reclamante. Cererea reclamantelor a fost admisă numai în parte, situație în care reclamantele erau îndreptățite să obțină numai o parte a cheltuielilor de judecată.
2. Reclamantele nu sunt îndreptățite să solicite restituirea în natură a imobilului naționalizat conform Decretului nr. 92/1950, întrucât nu au făcut dovada calității lor de moștenitoare ale fostului proprietar, G.A. Naționalizarea bunului s-a făcut doar pe numele lui G.A., unul din fii defunctului G.N., primul proprietar al imobilului, situație în care nu se poate reține că ceilalți doi coproprietari ai imobilului - G.A. și G.E.A. au fost deposedați abuziv de imobil, cotele lor succesorale rămânând în proprietatea statului.
în concluzie, se pretinde că reclamantele erau îndreptățite, în temeiul Legii nr. 10/2001, să obțină numai cota parte din imobil preluată de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la G.A., singurul proprietar în raport cu care s-a făcut dovada preluării abuzive.
I. Curtea, analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport cu criticile recurentelor reclamante constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobil preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile săvârșite de către stat.
Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire și anume; una necontencioasă - declanșată prin notificarea adresată unității deținătoare, conform art. 25 din Lege și alta contencioasă - declanșată prin acțiunea în justiție în temeiul art. 26 din aceeași lege.
Urmând procedura reglementată în mod expres prin legea specială, reclamantele au notificat, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 unitatea deținătoare - Municipiul Constanța, solicitând ca reprezentantul legal al acesteia, - Primarul Municipiului Constanța, prin dispoziție motivată să restituie în natură imobilul din Constanța, str. P. nr. 4, compus din teren și construcție și în subsidiar, dacă restituirea în natură nu mai era posibilă să acorde persoanelor îndreptățite măsuri reparatorii în echivalent reglementate de lege.
Art. 25 din lege prevede că „în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie, sau după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură”.
în speță, se constată că, deși reclamantele au declanșat procedura administrativă cu respectarea dispozițiilor Legii nr.10/2001, unitatea deținătoare notificată - pârâtul Municipiul Constanța - nu a răspuns acestei notificări într-un termen rezonabil, fapt ce a determinat reclamantele să îl acționeze în justiție și să obțină recunoașterea drepturilor lor legale după 10 ani de la declanșarea procedurii.
în condițiile societății moderne, înfăptuirea justiției este una dintre atributele statului, realizat prin intermediul serviciului public înființat în acest scop. Răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiție - justiție realizată în numele legii, eficientă, imparțială și egală pentru toți - revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalității activității judiciare, pentru organizarea acestei activități, dar și pentru numirea și îndrumarea judecătorilor și procurorilor, cei care prin munca lor realizează actul de justiție.
Conform Convenției Europene a Drepturilor Omului, protecția cetățeanului în fața ilegalităților, arbitrarului și abuzului autorităților este sintetic exprimată în sintagma „dreptul la un proces echitabil”, exprimând ansamblul garanțiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenție.
Potrivit art. 6 din CEDO. - orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială care va hotăra fie asupra (...) încălcării dreptului și obligațiilor cu caracter civil”, fie asupra „temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa”. încălcarea unuia dintre aceste drepturi de către autoritățile statale conferă titularului acestora un” (...) drept de recurs efectiv în fața instanțelor naționale”, conform prevederilor art. 13 din Convenție.
Potrivit art. 20 din Constituția României, Convenția face parte din dreptul nostru intern, are o aplicabilitate directă și trebuie respectată cu prioritate, în cazul în care impune un standard mai ridicat de protecție a drepturilor omului.
Art. 13 din Convenție dă expresia directă a principiului subsidiarității, consacrat de art. 1 din Convenție, potrivit căruia protecția drepturilor omului este în primul rând, responsabilitatea sistemului juridic național.
De asemenea, art. 13 impune statelor să prevadă o cale de atac internă pentru a face față substanței unei „plângeri” discutabile, conform Convenției, și să acorde reparații corespunzătoare, sub formă de compensații, accelerare și/sau alte forme de despăgubiri, pentru orice încălcare constatată.
Ținând cont de Recomandările Comitetului de Miniștri, Rec. 6 (2004) privind îmbunătățirile căilor de atac interne și Rec. 3 (2010) privind căile de atac eficiente pentru durata excesivă a procedurilor, CEDO a reamintit că toate constatările sale referitoare la încălcări impun o obligație legală autorităților de stat competente să adopte fără întârziere măsuri generale de prevenire a încălcărilor similare și că necesitatea unor astfel de măsuri, inclusiv furnizarea unor căi de atac interne eficiente este cu atât mai urgentă în cazul încălcărilor repetate ce pun în lumină probleme structurale (cauza Kudla contra Poloniei, hotărârea din 26.10.2000).
Reclamantele se plâng de durata nerezonabilă a procedurii desfășurată în temeiul Legii nr. 10/2001, procedura declanșată în urmă cu 10 ani, prin adresarea notificării lor Municipiului Constanța, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată.
în acord cu jurisprudența CEDO., instanța de recurs reține că în materie civilă „termenul rezonabil” prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenție începe să curgă de principiu, de la data sesizării instanțelor.
în cazul în care sesizarea instanțelor este împiedicată până la epuizarea unor proceduri prealabile-cum e cazul în speță, comunicarea notificării și a soluționării acesteia printr-o deciziei emisă de unitatea deținătoare - termenul va începe să curgă de la data declanșării acestor proceduri prealabile sesizării instanței (Cauza Vallee, hotărârea din 26 aprilie 1994, seria A, nr. 289, pag. 17, în jurisprudența CEDO. - studii și comentarii Institutul Național al Magistraturii 2005, pag. 147).
Curtea nu poate împărtăși opina instanței de fond care, deși nu exclude culpa autorităților administrației locale, în calitate de persoane juridice implicate în procedura Legii nr. 10/2001 declanșată de reclamante, reține că reclamantele au avut la dispoziție o acțiune directă în justiției pentru soluționarea pe fond a notificării lor, iar împrejurarea că reclamantele au promovat această acțiune după 10 ani le este exclusiv imputabilă acestora.
Pasivitatea reclamantelor nu exonerează de răspundere pe pârâții Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța, singurele autorități în sarcina cărora legiuitorul a prevăzut obligația de a răspunde notificării reclamantelor, în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001. Așa cum a reținut constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza Sandor împotriva României, pag. 24).
Nu poate fi reținut considerentul instanței de fond conform căruia reclamantele ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în justiție după ce au constatat că pârâții refuză să le soluționeze notificarea în termenul defipt de lege, Curtea Europeană statuând că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competențe să își execute obligația legală; acest comportament ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art. 35 alin. (1) din Convenție (Cauza Sabin Popescu împotriva României, pag. 59).
De altfel, demersurile în justiție ale reclamantelor în perioada 2001-2007 sunt puse sub semnul incertitudinii, cât timp jurisprudența în materie, în lipsa unui text legal care să sancționeze pasivitatea unității notificate - a fost neunitară, unele instanțe apreciind că un astfel de demers este prematur, până la emiterea unei dispoziții/ decizii administrative, fapt ce a determinat intervenția instanței supreme, care într-un recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a tranșat această problemă de drept.
Prin decizia mai sus-invocată, înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entităților deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Prin urmare, refuzul unității notificate - Municipiul Constanța prin Primarul Municipiului Constanța de a răspunde reclamantelor în termenul legal de 60 de zile de la data înregistrării notificării, constituie în mod cert o faptă prejudiciabilă pentru reclamante, ce poate fi luată în calcul ca o componentă a prejudiciului moral, determinat de frustrarea reclamantelor care s-au văzut nevoite să aștepte un timp nerezonabil pentru soluționarea notificării (10 ani) și în final să se adreseze instanței pentru obținerea dreptului lor asupra bunurilor.
în raport de aceste considerente statuând în echitate, și având în vedere faptul că prin hotărârea judecătorească s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului notificat, prin restituirea în natură, în parte a acestuia, reclamantele fiind plasate într-o situație echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă dispozițiile art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenție nu ar fi fost încălcate, Curtea va admite recursul reclamantelor, dispunând obligarea pârâților la plata sumei de 2.000 Euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale. Soluția este în acord cu jurisprudența acestei instanțe (decizia civilă nr. 292 din 8 decembrie 2008, a Curții de Apel Constanța, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6421 din 23 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casației și Justiție.
II Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile recurenților pârâți, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Critica ce vizează greșita obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată se reține a fi vădit nefondată.
Conform dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”. Art. 276 C.proc.civ. prevede că atunci când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.
La baza acordării cheltuielilor de judecată, inclusiv a onorariului de avocat, se află principiul răspunderii civile delictuale în conformitate cu care reparațiunea trebuie să fie integrală.
în speță, se constată că pretențiile reclamantelor în raport cu pârâții Municipiul Constanța și Primarul Municipiului Constanța au fost admise integral, situație în care în conformitate cu art. 274 C.proc.civ. prima instanță, în mod judicios a obligat acești pârâți la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamante în litigiu, reprezentând onorariul de avocat și onorariul de expertiză.
Se constată că acțiunea reclamantelor a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive numai în raport cu pârâtul Consiliul Local Constanța, singura pârâtă care nu a căzut în pretenții și care, la cerere, putea să obțină cheltuieli de judecată dar aceasta nu a făcut o asemenea solicitare și nici nu a exercitat calea de atac a recursului în referire la cheltuielile de judecată.
Criticile pârâților referitoare la lipsa calității reclamantelor de persoane îndreptățite să beneficieze de măsuri reparatorii pentru întregul imobil ce a făcut obiectul notificării, situat în Constanța, str. Plevnei nr. 4, se rețin a fi nefondate.
Conform dispozițiilor art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (19), lit. a) și ale art. 23 din lege.
în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, iar imobilul se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, soluționarea notificării se va face în funcție de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.
în ceea ce privește circumscrierea actelor invocate de persoana îndreptățită în noțiunea de acte doveditoare în sensul Legii nr.1 0/2001(art. 23) reținem că tocmai din cauza modului abuziv în care statul comunist a trecut în proprietatea sa prin diferite „nelegalități” în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 anumite imobile, legiuitorul prin Legea nr. 10/2001 și normele metodologice de aplicare a instituit un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru probarea dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi, lărgind sfera „actelor doveditoare” ce pot constitui temei pentru recunoașterea dreptului de proprietate, asumând astfel sarcina probei persoanei deposedate în mod abuziv și moștenitorilor acestora.
Această lărgire a cadrului probator se întemeiază pe considerente de echitate, deoarece ar fi profund inechitabil ca în urma unei deposedări brutale de foarte multe ori făcută în fapt, fără un temei legal - cum e și cazul în speță, fostul proprietar să fie obligat să exhibe titlul de proprietate, iar statul sau unitatea administrativ-teritorială să se bucure de prezumția de proprietate rezultată din faptul posesiei sau chiar să își întemeieze dreptul de proprietate pe existența unui „titlu” de proprietate.
în acest sens, art. 23 alin. (1) din H.G. nr.2 50/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd că prin acte doveditoare se înțelege orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație,extras de carte funciară); orice acte care atestă de deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/ testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras de Carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării), orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective pentru mediul rural-extras de pe registrul agricol.
în speță, se reține, din coroborarea probelor administrate, că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de acest act normativ pentru imobilul situat în Constanța, strada P. nr. 4.
Imobilul din Constanța, str. P. nr. 4 (fosta stradă MK nr. 11) format din teren în suprafață de 344,71 mp și construcție a fost dobândită prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1608/12.05.1926 de Tribunalul Constanța Secția Notariat de numitul N.G. de la vânzătorii N.K., K.K., V.K. și N.M.
După decesul cumpărătorului G.N., decedat în anul 1946, moștenirea sa a fost deferită soției supraviețuitoare G.A. și celor doi fii, G.E.A. și G.A.
Imobilul apare naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, pe numele unui singur fiu, - G.A. în condițiile în care nu s-a făcut dovada renunțării celorlalte persoane cu vocație la moștenire la succesiunea autorului comun, iar reclamantele nu și-au contestat reciproc calitatea de moștenitoare ale foștilor coproprietari.
Nu poate fi reținută susținerea recurenților pârâți conform căreia prin Decretul nr. 92/1950 statul a preluat numai cota de proprietate ce a aparținut lui G.A., singurul moștenitor al defunctului G.N. menționat în lista anexă la actul de naționalizare cât timp, la data apariției Legii nr. 10/2001, întregul imobil se afla în patrimoniul statului care a și încheiat acte de administrare și respectiv de dispoziție cu privire la bun, respectiv a închiriat și a vândut unitățile locative din acest imobil.
Deținerea întregului imobil de către stat, în condițiile în care numai unul dintre coproprietari a fost menționat în actul de naționalizare, constituie o prezumție relativă a preluării abuzive a imobilului, prezumție ce nu a fost înlăturată de către pârâți.
în ceea ce privește calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la restituirea imobilului, Curtea constată că Tribunalul Constanța a reținut în mod judicios că reclamantele sunt succesoarele defunctului G.A., G.A. și G.E.A.
Astfel, la succesiunea defunctului G.A., decedat la data de 16 noiembrie 1973 au venit soția supraviețuitoare G.A., în concurs cu ascendenta privilegiată mama defunctului, G.A.G.A.B. și fratele defunctului G.E.A., conform certificatului de moștenitor nu. 882/26.06.1974 emis de Notariatul de Stat - Sector II București.
Pe filiera G.A.G., decedată la 21 mai 1980, moștenirea a revenit fiului său G.E.A., conform certificatului de moștenitor nr. 962/06.08.1980, iar pe filiera lui G.E.A., decedat la 24 noiembrie 1998, succesiunea a revenit reclamantei M.S.M., ca legatară universală, conform certificatului de moștenitor nr. 235/10.03.1989.
La succesiunea lui G.A. - soția supraviețuitoare a lui G.A., decedata la 8 aprilie 1991 au venit ca moștenitori S.L.V. și S.A.S., conform certificatului de moștenitor nr. 369/22.02.1995, iar la succesiunea lui S.L.V., decedată la 9 august 1995, a venit reclamantul S.A.S., conform certificatului de moștenitor nr. 15/20.03.1997.
Prin urmare, cele două reclamante și-au recunoscut reciproc calitatea de succesoare ale foștilor proprietari ai imobilului naționalizat în temeiul Decretului Lege nr. 92/1950, calitate în care au și formulat notificarea nr. 1255 din 7 august 2001 pentru restituirea întregului imobil.
Aplicarea greșită a Decretului de naționalizare nr. 92/1950, în sensul menționării în act numai a unuia dintre coproprietarii bunului preluat abuziv de stat, nu poate fi invocată în prezenta cauză pentru înlăturarea de la beneficiul Legii nr. 10/2001a unei părți din imobil, și respectiv a succesorilor coproprietarilor G.A. și G.E.A., știut fiind faptul că nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru a beneficia de protecția legii.
De altfel, în raport de dispozițiile art. 4 și ale art. 24 din Legea nr. 10/2001 aceste susțineri sunt lipsite și de interes legitim în condițiile în care imobilul a fost preluat de stat, integral în anul 1950, reclamantele nu și-au contestat calitatea de succesoare ale foștilor proprietari, și împreună au înțeles să formuleze notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, iar Legea nr. 10/2001 instituie prezumția relativă că persoana menționată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive - în speță Decretul Lege nr. 92/1950 se prezumă a fi proprietatea bunului naționalizat.
Astfel, art. 24 din Legea nr. 10/2001 prevede că, „în absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
(2) în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.
Prin urmare, chiar acceptând la nivel teoretic susținerea recurenților că unicul proprietar al bunului notificat a fost persoana menționată în Decretul nr. 92/1950, respectiv G.A., întregul imobil este supus restituirii către moștenitorii acestuia, reclamantele din cauză, care așa cum am arătat, l-au moștenit pe defunctul G.A., decedat în 1973 pe filiera soției supraviețuitoare G.A., a mamei defunctului G.A. și respectiv a fratelui defunctului G.A.E. conform certificatului de moștenitor nr. 882/1974.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 C.proc.civ. se va respinge recursul pârâților ca nefondat.
| ← Acţiune în rezoluţiunea antecontractului de... | Contract de împrumut. Dovada contractului. Aplicarea... → |
|---|
