Limitele dreptului de apreciere al organului fiscal în stabilirea cuantumului onorariului de avocat.

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel ALBA IULIA Decizie nr. 3313 din data de 13.10.2017

Conform prevederilor art.31 alin.1 din Lege și art.127 alin.1 din Statut, pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său.

Exercitarea în concret a dreptului de apreciere deținut de organului fiscal, în temeiul art.6 din OG nr.92/2003, a avut loc în speța de față cu depășirea limitelor prevăzute de lege intrând astfel în sfera abuzului de putere, la baza acestuia nefiind avute în vedere toate împrejurările edificatoare în cauză.

În plus, dreptul autorităților fiscale de a nu lua în considerare o tranzacție sau de a reîncadra forma unei tranzacții/activități pentru a reflecta conținutul său economic, a fost exercitat abuziv, cu nesocotirea specificității activității desfășurate de reclamant.

Aceste principii nu pot fi aplicate unitar, pentru orice fel de activitate chiar supusă regimului fiscal al impozitării, ci trebuie făcută circumstanțiat, după cum în mod judicios a reținut și instanța de fond.

Secția de contencios administrativ și fiscal - Decizia nr. 3313/13 octombrie 2017

Constată că prin sentința nr.(…) pronunțată de Tribunalul Alba - Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ, Fiscal și de Insolvență a fost admisă cererea formulată de reclamantul C.I.A. - B.G.C., în contradictoriu cu pârâta A.J.F.P.A. , ANAF - D.G.R. F.P.B. și în consecință s-a dispus anularea Raportului de Inspecție Fiscală nr.(…), a Deciziei de impunere nr.(…) și a Deciziei nr.(…) privind soluționarea contestației administrative, toate emise de pârâte, cu obligarea acestora la plata în favoarea reclamantului a sumei de 50 lei cu titlu cheltuieli de judecată, reprezentând taxă timbru judiciar.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că în urma Raportului de inspecție fiscală nr.(…) întocmit de pârâtă a fost emisă Decizia de impunere nr.(…) prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații suplimentare de plată în cuantum total de 12.238 lei reprezentând diferențe de impozit pe venitul net anual și accesoriile aferente, reținându-se că, în perioada 01.01.2012 - 31.12.2014, a încheiat în calitate de titular C.I.A.-B.G.C. un număr de (…) contracte de asistență juridică cu un onorariu de 10 lei, astfel că organele de inspecție fiscală au considerat că aceste documente prezentate precum și informațiile furnizate sunt nerelevante, incomplete, ceea ce a condus la estimarea valorii veniturilor pentru contractele mai sus indicate, realizându-se un calcul tip media aritmetică ce a fost stabilită ca și onorariu al contractele de asistență juridică.

Reținând că, potrivit art.6 din O.G. nr.92/2003 referitor la exercitarea dreptului de apreciere, organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză, tribunalul a constatat, din analiza textului de lege incident speței, că stabilirea stării de fapt presupune examinarea acesteia în mod obiectiv, cu respectarea limitării acestei examinări pe de-o parte de competențele specifice fiscale, iar pe de altă parte de particularitatea fiecărei situații, circumstanțiată de la caz la caz, pe normele legale speciale incidente, în speță pe dispozițiile Legii nr.51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.

Or, potrivit art. 32 din Legea nr.51/1995, a menționat instanța de fond, împotriva modului de stabilire a onorarilor avocațiale se pot formula contestații care se soluționează de decanul Baroului, prin decizie, aceasta putând fi atacată la Consiliul Baroului care se pronunță prin Hotărâre.

În speță, a precizat tribunalul, fără nici un fel de temei legal, organele inspecției fiscale au intervenit în contractele de asistență juridică încheiate între reclamant și justițiabili și au stabilit obiectul contractual, respectiv contravaloarea prestațiilor reclamantului, într-un alt cuantum, cu consecința modificării termenilor contractuali în privința unui element esențial al contractului de asistență juridică, respectiv cuantumul contraprestației activității de asistență juridică, depășindu-și astfel atribuțiile fiscale.

De asemenea, din moment ce contractele de asistență juridică nu au fost anulate, nu au fost desființate sau contestate, acordul de voință al părților rămâne în ființă, a menționat prima instanță, astfel cum rezultă din conținutul fiecărei convenții în parte.

Pârâta avea dreptul de a contesta cuantumul onorariilor avocațiale, atât în procedura administrativă, de contestare în condițiile Legii nr.51/1995, cât și potrivit dreptului comun în materie prin promovarea acțiunilor civile în anularea contractelor de asistență juridică.

În condițiile în care ar fi stabilit fictivitatea convențiilor de asistență juridică, a precizat instanța, organul fiscal avea posibilitatea fie să nu țină seama de acestea fie să procedeze la desființarea lor prin mijloacele legale de drept comun pe care le prevede legea, dreptul de apreciere invocat conf. art.6 din OG nr.92/2003 presupunând realizarea unei aprecieri obiective dar nicidecum substituirea în acordul de voință dintre părțile contractante.

Nu exista fundament juridic pentru a înlocui onorariul convenit de părți în contractul de asistență juridică cu un onorariu reprezentând o medie aritmetică, în aceste condiții inexistând astfel un criteriu obiectiv de stabilire a onorariului, a conchis tribunalul.

Mai mult, tribunalul a constatat că în situația existenței unor indicii cu privire la săvârșirea unor infracțiuni, nu exista nici un impediment legal pentru ca pârâta să uzeze de calea penală pentru stabilirea reală a situației fiscale a reclamantului.

Analizând textul art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003, reținut ca fiind al doilea fundament juridic pe care organul fiscal și-a întemeiat actele administrativ-fiscale atacate, tribunalul a constatat că, la stabilirea impozitului în speță, pârâta avea dreptul fie să nu ia în considerare convențiile reținute ca fiind ineficiente economic fie să reîncadreze forma tranzacțiilor de așa manieră încât să reflecte conținutul economic real.

Ori, nici una dintre cele două opțiuni legale nu a fost valorificată de către pârâtă, în forma și condițiile art.11 alin.1, întrucât aceasta și-a concretizat conduita prin modificarea obiectului convenției, respectiv a stabilit contravaloarea prestațiilor serviciilor de asistență juridică aferente perioadei 2012 - 2014 încheiate de către reclamant.

Tribunalul a reținut și incidența prevederilor art.46 alin.3 din Legea nr.571/2003, potrivit cărora constituie venituri din profesii libere veniturile obținute din exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar etc. sau alte profesii reglementate, desfășurate în mod independent în condițiile legii, iar potrivit. art.48 alin.1 din același act normativ, venitul net din activități independent se determină ca diferență între venitul brut și cheltuielilor efectuate în scopul realizării de venituri, deductibile, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă, cu excepția prevederilor art.49 și 50.

În fine, tribunalul a mai învederat că, deși pârâta nu reține încălcarea de către reclamant a prevederilor Ordinului nr.1040/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și conducerea evidenței contabile în partidă simplă de către persoanele fizice, prin exercitarea dreptului de apreciere a fost mărită baza de impozitare prin modificarea onorariilor stipulate în contractul de asistență juridică, contrar prev. art.11 alin.1 și ignorarea art.48 din Legea nr.571/2003, astfel că, emiterea actelor administrativ fiscale a avut loc cu încălcarea dispozițiilor legale incidente mai sus arătate, sens în care a procedat la admiterea acțiunii.

În baza dispozițiilor art.453 NCPC, pârâta a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a sumei de 50 lei cu titlu cheltuieli de judecată, reprezentând taxă timbru judiciar, nefiind reținută probator chitanța privind onorariul de avocat, aceasta fiind depusă la dosarul cauzei după pronunțarea soluției.

Pârâta D.G.R.F.P.B., în nume propriu și pentru pârâta A.J.F.P.A., a declarat recurs împotriva sentinței pronunțată deprima instanță, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând incidența motivului de casare prevăzut de aret.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, urmare a rejudecării cauzei, respingerea acțiunii introductive, ca netemeinică și nelegală.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.6 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală și art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal.

Recurentele au menționat că, în contextul în care art.1 alin.3 Cod fiscal stipulează prevalența dispozițiilor în materie fiscală asupra oricăror alte prevederi normative, în mod nelegal instanța de fond a apreciat că organele de inspecție fiscală puteau să stabilească substanța economică a contractelor de asistență juridică potrivit Legii nr.51/1995, dreptului civil ori procedurii penale, în condițiile în care acestea și-au produs efectele.

Invocând prevederile art.11 din Codul fiscal și art.67 din Codul de procedură fiscală, recurentele au învederat că organele de control fiscal sunt îndrituite să procedeze la reîncadrarea formei unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al acesteia, în speță procedându-se în mod corect la stabilirea bazei de impunere prin estimare, determinat de împrejurarea că, în timpul inspecției fiscale, reclamantul a declarat că a prestat servicii avocațiale însă fără a încasa suma de 10 lei prevăzută în contractele de asistență juridică cu titlu de onorariu, contractele fiind în realitate gratuite astfel că sumele nu au fost evidențiate în contabilitate.

Pentru că legea specială, respectiv Statutul profesiei de avocat, prevede doar obligativitatea cuprinderii și determinării onorariului în contractul de asistență juridică, fără a arăta condițiile de valabilitate ale acestuia, au menționat recurentele, devin incidente dispozițiile art.126 alin.1 teza a doua din Statut, raportate la art.1167 alin.1 Cod civil, potrivit cărora contractul de asistență juridică este supus dreptului comun în condițiile în care legea specială nu reglementează expres un anumit aspect, astfel că pentru a fi valabil, conform art.1160 Cod civil, prețul, ca obiect al contractului, trebuie să fie serios și să fie stabilit cu intenția de a fi plătit.

Având în vedere aceste considerații de natură teoretică, recurentele au învederat că, din afirmațiile reclamantului, rezultă că prețul este fictiv și că valabilitatea contractului nu poate fi acoperită prin stabilirea formală a unui preț.

În fine, în motivarea recursului s-a mai precizat că, așezând voința părților în afara normelor legale referitoare la preț/onorariu, instanța de fond a nesocotit normele de drept care reglementează obiectul contractelor în general și al contractului de asistență juridică în special, precum și principiul forței obligatorii a contractului, instituit de art.1270 alin.1 Cod civil, prin maniera eronată în care a înțeles să dea aplicare acestuia în speță, pentru că onorariul nu a fost stabilit cu intenția de a fi plătit ceea ce determină nelegalitatea încheierii contractelor în discuție.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea acestei poziții procesuale s-a menționat că,câtă vreme contractele de asistență juridică nu au fost anulate, nu au fost desființate sau contestate, acordul de voință al părților rămâne în ființă, astfel că dreptul de apreciere invocat de recurente, fundamentat pe dispozițiile art.6 din OG nr.92/2003, presupune, cum în mod întemeiat a reținut și instanța de fond, realizarea unei operațiuni de apreciere obiectivă a organului fiscal însă nicidecum substituirea acordului de voință al părților.

Intimatul a precizat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art.1160 Cod civil, în privința prețului, întrucât acestea se referă la contractul de vânzare-cumpărare și nici prevederile art.1167 și 1169 Cod civil, în condițiile existenței unor norme speciale regăsite în cuprinsul Legii nr.51/1995 și Statutul profesiei de avocat care derogă de la dreptul comun și potrivit cărora limitele onorariilor nu sunt stabilite.

Prin raportare la art.1267 Cod civil, intimatul a învederat că nu pot fi considerate tranzacții contractele de asistență juridică câtă vreme nicio normă nu definește un asemenea contract ca fiind o tranzacție.

Analizând sentința instanței de fond prin raportare la cadrul legal incident speței dedusă judecății, precum și prin prisma criticilor formulate împotriva acesteia, Curtea a constatat că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Preliminar, Curtea consideră necesar a evidenția particularitățile profesiei de avocat și ale contractului de asistență juridică, din perspectiva prevederilor conținute de Legea nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat (în continuare Legea) și de Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr.64/2011 a Consiliului Uniunii Barourilor din România (în continuare Statutul), publicat în Monitorul Oficial nr.898/19.12.2011, precum și a tratamentului fiscal aplicabil acestora, respectiv a prevederilor art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal și art.6 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, Curtea relevă că, potrivit prevederilor art.122 alin.1 lit.d) din Statut, contractul de asistență juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu și onorariul, lipsa acestui element din conținutul contractului atrăgând, potrivit alin.2 din cuprinsul aceleiași norme, nevalabilitatea contractului, dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată.

Onorariile se stabilesc liber între avocat și client, în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului și în toate situațiile vor fi prevăzute în contractul de asistență juridică ce urmează să fie încheiat în formă scrisă, după cum rezultă din prevederile art.127 alin.2 și art.128 alin.1 și 4 din Statut, iar unul dintre elementele determinante ale stabilirii cuantumului onorariilor este reprezentat de situația financiară a clientului, element enumerat la litera h) din cuprinsul art.127 alin.3 din Statut.

Prin urmare, acesta este cadrul juridic specific în interiorul căruia organele de inspecție fiscală trebuiau să transpună practic, la situația de fapt rezultată din activitatea reclamantului în privința contractelor de asistență juridică în al căror cuprins cuantumul onorariului a fost identificat la suma simbolică de 10 lei, prevederile art.11 alin.1 Cod fiscal referitoare la neluarea în considerare a unei tranzacții care nu are scop economic sau reîncadrarea formei unei tranzacții pentru reflectarea conținutului său economic, precum și prevederile art.6 din Codul de procedură fiscală.

Ceea ce atribuie particularitate cauzei de față constă tocmai din specificul activității reclamantului care exercită o profesiune liberală.

Din această perspectivă, organul de inspecție fiscală ar fi trebuit să acorde importanță declarației contribuabilului reclamant potrivit căreia contractele în cauză sunt gratuite iar indicarea unui onorariu simbolic în cuprinsul acestora se datorează tocmai îndeplinirii condițiilor de valabilitate ale contractelor în sensul prevederilor legale mai sus evocate în cuprinsul prezentei.

Deși dezvoltată de mulți ani în țări cu tradiție democratică, în unele dintre acestea existând și facilități fiscale pentru servicii pro bono, în România, munca de această natură, în domeniul juridic nu este reglementată, nefiind însă nici interzisă.

Serviciile juridice pro bono (din latinescul pro bono publico, adică pentru binele public), sau avocatura pro bono, se referă la asistența juridică oferită în mod gratuit de către avocați persoanelor vulnerabile, fără mijloace financiare sau care fac parte din grupuri marginalizate, fiind distincte de serviciile acordate în cadrul asistenței judiciare publice pentru care există un cadru de reglementare.

Prin urmare, nu există nici un impediment legal care să determine reclamantul să stabilească cuantumul onorariilor la o anumită valoare, de esența acestei operațiuni fiind libertatea negocierii între avocat și client ținând seama de criteriile enumerate la art.127 alin.3 din Statut, printre care se numără și situația financiară a clientului asupra căreia numai avocatul este îndreptățit să facă aprecieri la momentul încheierii contractului de asistență juridică.

Astfel, exercitarea în concret a dreptului de apreciere deținut de organului fiscal, în temeiul art.6 din OG nr.92/2003, a avut loc în speța de față cu depășirea limitelor prevăzute de lege intrând astfel în sfera abuzului de putere, la baza acestuia nefiind avute în vedere toate împrejurările edificatoare în cauză, potrivit celor anterior reținute.

Avocatul are dreptul la onorariu, drept care în anumite situații poate rămâne nevalorificat, astfel că perceperea acestuia nu poate constitui întotdeauna o obligația prin raportare la legea fiscală.

Prin urmare, stabilirea bazei de impunere prin estimare de către organul fiscal, în condițiile art.67 din OG nr.92/2003, respectiv prin stabilirea unei medii aritmetice a veniturilor încasate în anii fiscali anteriori celor supuși verificărilor, se dovedește a fi o operațiune nejustificată, fiind total lipsită de criterii obiective având în vedere particularitățile contextului factual.

Sunt lipsite de relevanță din acest punct de vedere alegațiunile recurentelor referitoare la aplicarea dispozițiilor din codul civil referitoare la încheierea contractelor și condițiile pe care prețul trebuie să le îndeplinească pentru încheierea valabilă a unei convenții/contract.

În consecință, față de considerentele de fapt și de drept anterior expuse, constatând că sentința instanței de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art.496 Cod procedură civilă, Curtea urmează a proceda la respingerea recursului declarat împotriva acestei de către ambele pârâte.

Întrucât reclamantul - intimat nu a înțeles să facă dovada, în condițiile art.452 Cod procedură civilă, a întinderii și a existenței cheltuielilor de judecată avansate în recurs, Curtea a procedat la respingerea cereri formulată de acesta privind obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

← Decizie de instituire a măsurilor asiguratorii. condiția...		Cerere cu valoare redusă. Jurisprudență Cereri; Chemare în... →

Limitele dreptului de apreciere al organului fiscal în stabilirea cuantumului onorariului de avocat.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Limitele dreptului de apreciere al organului fiscal în stabilirea cuantumului onorariului de avocat.