Vânzare. Garanţie de evicţiune. Condiţiuni. Cauză preexistentă vânzării. Viciu inerent dreptului vânzătorului. Imobil vândut de stat. Evreu cumpărător. Decretul-lege de expropriere din 28 martie 1941. Evicţiune.
| Comentarii |
|
Cauză posterioară vânzării. Caz fortuit. Răspundere. Inexistenţă (Art. 971,1337,1341 C. civ.)
1. După lege, vânzătorul răspunde către cumpărător de orice tulburare în liniştita posesiune a lucrului vândut şi, în acest caz, cumpărătorul este în drept a pretinde daune de la vânzător.
2. Răspunderea pentru evicţiune implică un element esenţial şi anume ca evicţiunea să aibă o cauză preexistentă vânzării şi să consiste într-un viciu inerent dreptului vânzătorului.
3. Vânzătorul nu poate răspunde pentru evicţiune a provenită dintr-un caz fortuit, cum ar fi riscul izvorât din aplicarea unei legi de expropriere intervenite după data vânzării şi care, conform art. 971C. civ., trebuie suportat de proprietarul din momentul apariţiei legii.
4. în speţă, statul, vânzător ca persoană juridică, titular al unui patrimoniu privat, nu putea întinde garanţia paşnicei posesiuni a cumpărătorului recurent, pentru riscul rezultat din aplicarea legii de expropriere a bunurilor evreieşti, lege posterioară datei vânzării şi în care statul legiferează într-o altă calitate, ca organ al puterii centrale, având chemarea de a lua toate măsurile necesare la menţinerea ordinii publice şi bunul mers al statului.
5. Deci, imobilul din litigiu ieşind din posesiunea recurentului, nu pe baza unui act abuziv săvârşit de statul-vânzător, ca titular al unui patrimoniu privat, ci în temeiul unei măsuri legale generale, nu poate fi vorba de răspunderea statului pentru evicţiune.
(Cas III, decizia nr. 2619 din 14 iulie 1943, Savu Cunescu cu Centrul Naţional de Românizare, cu notă de Mihai Vasiliu) .
CURTEA,
Având în vedere că din decizia supusă recursului rezultă că Curtea de Apel Bucureşti, completul VII special, a respins contestaţiile făcute de S. C., I. zis M. B. şi N. zis N. R., pentru a fi exceptaţi de la expropriere, primul pretinzând că imobilul situat în Bucureşti, str. Smârdan nr. 35 nu poate fi expropriat, deoarece a fost cumpărat de el chiar de la stat prin
licitaţie publică şi deci statul, nu numai că garantează de orice evicţiune, dar e ţinut a se abţine de la orice act ce ar duce la pierderea dreptului său, secundul şi ultimul, în baza art. 5 lit. b din Decretul-lege nr. 842/1941 a admis contestaţia făcută de E. A., pentru a fi exceptată în baza art. 5 lit. f din Decretul-lege nr. 842/941; iar în ce priveşte cererea făcută de S. C. şi J. A., prin care invocă beneficiul art. 6, dispune
trimiterea dosarului Centrului Naţional de Românizare.
Că, pentru a da această soluţiune, Curtea de Apel motivează, privitor la contestaţia făcută de S. C., că imobilul contestatorului iese din patrimoniul lui, în puterea unei măsuri legale generale, de ordine publică, elaborată de stat ca organ politic suveran, iar nu printr-un act patrimonial, ca deţinătoare a unui patrimoniu privat; că, privitor la contestaţia făcută de I. M. B. şi N. R., medaliile obţinute de ei, şi anume „Crucea Comemorativă", „Avântul Ţării", medalia „Victoria" şi „Meritul Sanitar", nu sunt decoraţii pentru acte de bravură, aşa cum cere art. 5 lit. b; că, Curtea de Apel nu mai are competenţa de a statua asupra cererii făcute, conform art. 6, de S. C. şi J. A., iar privitor la contestaţia făcută de E. A. că decizia nr. 355/1942, a Curţii de Apel Bucureşti completul I special, are autoritate de lucru judecat şi deci beneficiază de excepţia prevăzută de art. 5 lit. f din Decretul-lege nr. 842/1941, dar fiind evreică, nu poate cere răscumpărarea bunurilor indivize conform art. 11; că, în contra acestei decizii, S. C. şi J. A., au declarat prezentul recurs, bazat pe patru motive de casare.
Văzând motivele I, II, şi III de casare.
Având în vedere că, prin aceste motive de casare, recurentul S. C. se plânge de violarea art. 1 din Decretul-lege nr. 842/1941, art. 1312 şi urm., art. 1339, 1340 şi urm., 1350 şi 1291 urm. C. civ., denaturarea, omisiune esenţială, violarea art. 1344 şi rea aplicare a textelor din Decretul-lege nr. 842/ 1941, prin aceea că imobilul din litigiu fiind cumpărat de la stat, nu putea ca însuşi statul, garant de evicţiune, să fie autorul tulburării proprietăţii sau a evicţiunii, şi totuşi Curtea de Apel respinge contestaţia, fără a examina aplicarea textelor de lege invocate şi stabileşte că despăgubirea cuvenită este aceea acordată în mod general tuturor evreilor expropriaţi.
Considerând că, potrivit art. 1337 şi 1341 urm. C. civ., vânzătorul răspunde către cumpărător de orice tulburare în liniştita posesiune a lucrului vândut şi în acest caz cumpărătorul este în drept a cere daune de la vânzător.
Că, însă, răspunderea pentru evicţiune cuprinde un element esenţial şi anume ca evicţiunea să aibă o cauză preexistentă vânzării şi să constea într-un viciu inerent dreptului vânzătorului; vânzătorul neputând răspunde pentru evicţiunea provenită dintr-un caz fortuit, cum ar fi riscul izvorât din aplicarea unei legi de expropriere, intervenită după data vânzării şi care, conform art. 971, îl suportă proprietarul din momentul apariţiei legii.
Că, în speţă, statul vânzător, ca persoană juridică, titular al unui patrimoniu privat, nu putea întinde garanţia paşnicei posesiuni a cumpărătorului recurent, pentru riscul rezultat din aplicarea legii de expropriere a bunurilor evreieşti, lege posterioară datei vânzării, şi în care statul legiferează într-o altă calitate, ca organ al puterii centrale, având chemarea de a lua toate măsurile necesare la menţinerea ordinii publice şi bunul mers al statului.
Că, dar, imobilul din litigiu, ieşind din posesiunea recurentului, nu pe baza unui act abuziv, săvârşit de statul-vânzător ca titular al unui patrimoniu privat, ci în temeiul unei măsuri legale generale şi de ordine publică, nu poate fi vorba de răspunderea statului pentru evicţiune şi nici de obligaţia de despăgubiri în baza art. 1344 C. civ., neaplicabile în speţă, dezdăunarea urmând a se face potrivit prevederilor legale în materia exproprierii bunurilor evreieşti, aşa încât Curtea de Apel, hotărând în acelaşi fel, nu a săvârşit o violare a textelor de lege invocate şi nici o omisiune esenţială sau denaturare şi deci, motivele de casare sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse.
Văzând motivul IV de casare.
Pentru aceste motive, respinge recursul.
NOTĂ
Vânzarea este un contract translativ de drepturi reale şi în special a dreptului de proprietate. Finalitatea urmărită de părţi este de a trece un drept real dintr-un patrimoniu în altul, în schimbul unui preţ. Acest transfer are loc, în principiu, imediat şi prin simplul consimţământ al părţilor. Obligaţiunea de a transfera dreptul se consideră executată de la data acordului de
voinţe. în vânzările având ca obiect lucruri nemişcătoare, transmisiunea nu devine opozabilă celor de-al treilea decât după îndeplinirea formalităţii transcrierii. Nimic nu se opune însă ca părţile să decidă că transferul dreptului de proprietate va avea loc mai târziu, de exemplu, la plata integrală a preţului. în orice caz, fie că transferul are loc imediat, fie că are loc mai târziu, el este un element esenţial al vânzării (Ch. Beudant şi J. Brethe de la Gressaye, Cours de droit civil, XI, nr. 6, 13-19; Planiol, Ripert şi Hamei, Trăite pratique de droit civil X, nr. 9 şi 10; J. Bonnecasse, Precis de droit civil, II, nr. 680 şi 688).
Este conform cu finalitatea vânzării şi cu destinaţiunea pe care o are în intenţiunea părţilor, ca cumpărătorul să fie asigurat de existenţa fermă şi inatacabilă a dreptului pe care l-a dobândit. Ca o consecinţă firească a obligaţiunii de a transmite un drept de proprietate inatacabil, cu posibilitatea de a-l exercita nestingherit, rezultă pentru vânzător îndatorirea de a răspunde faţă de cumpărător atunci când acesta ar fi tulburat, în exerciţiul dreptului de pretenţiunile unui terţ.
Prin urmare, obligaţiunea de a asigura cumpărătorului dreptul real transmis şi de a-l putea exercita nesupărat, este o simplă prelungire în timp a obligaţiunii de a transfera dreptul şi de a-l transfera în starea în care a fost avut în vedere în clipa realizării contractului de vânzare (M. Cantacuzină, p. 659; Planiol, Ripert şi Hamei, X, nr. 186; Baudry şi Saignat, XVII nr. 347; Laurent, XXIV nr. 209; Huc., X nr. 101). Această îndatorire poartă numele de obligaţiune de garanţie şi este caracteristică tuturor contractelor cu titlu oneros (Beudant şi Brethe de la Gressaye, XI nr. 185; Colin şi Capitant, II, p. 458). Afirmaţiunea făcută de unii autori (E. Gaudemet, Theorie generate des obligations, p. 356) că obligaţiunea de garanţie există numai în contractele oneroase, care au ca obiect transferul proprietăţii sau folosinţei unui lucru, ni se pare că restrânge adevăratul său câmp de aplicaţiune. Obligaţiunea de garanţie există în toate contractele oneroase având ca obiect transferul unui drept real, nu numai dreptul de proprietate, după cum există şi în unele contracte care au ca obiect folosinţa unui lucru (locaţiunea) sau transferul unui drept de creanţă, când nu se face cu titlu gratuit (cesiunea). în contractele oneroase, fiecare dintre părţi urmăreşte realizarea unui anumit avantaj, satisfacerea unui anumit interes. Dacă cumpărătorul plăteşte preţul, este pentru a dobândi un drept de proprietate şi a se putea bucura de el nestingherit. Dacă chiriaşul sau arendaşul plăteşte chiria sau arenda, este pentru a primi în schimb folosinţa unei case sau a unui teren agricol. Vânzătorul este dator să răspundă faţă de cumpărător de existenţa dreptului în forma definită prin contract. Dacă dreptul nu există sau dacă se descoperă unele cauze de împuţinare sau ştirbire a lui, răspunderea vânzătorului va fi angajată. El va trebui să apere pe cumpărător pentru ca acesta să-şi păstreze dreptul şi să-l păstreze intact sau eventual, să-l despăgubească dacă-l pierde sau îl păstrează numai consimţind unele sacrificii. El va trebui să răspundă fiindcă nu şi-a îndeplinit obligaţiunea de a-i transmite dreptul şi de a-i asigura exerciţiul său nestingherit. Dimpotrivă, contractele cu titlul gratuit nu dau naştere obligaţiunii de garanţie. Lipsa vreunui echivalent pentru dreptul pe care l-a primit împiedică pe beneficiarul actului gratuit de a se plânge contra autorului său (Beudant şi Brethe de la Gressaye, XI, p. 139; E. Gaudement, op. cit., p. 356).
Deşi normele referitoare la garanţie sunt fixate în materia vânzării, ele au însă un câmp de aplicaţiune mult mai larg şi se aplică tuturor contractelor care dau naştere acestei obligaţiuni: dare în plată, schimb, locaţiunea lucrurilor, societate, împărţeală. Convenţiunea denotă fiind considerată cu titlul oneros cel puţin faţă de bărbat, ea dă naştere obligaţiunii de garanţie. (Beudant şi Brethe de la Gressaye, XI nr. 187 şi 185; Colin şi Capitant, II p. 458).
Redacţiunea art. 1336 C. civ. se resimte de ecoul îndepărtat al dreptului roman şi vechiului drept francez. în dreptul roman vânzarea nu era un contract translativ. Vânzătorul nu se obliga să transmită dreptul de proprietate asupra unui lucru mişcător sau nemişcător, ci numai posesiunea lucrului. De aceea, el era obligat să asigure cumpărătorului posesiunea
nestingherită a lucrului vândut. în concepţia modernă vânzarea fiind un contract translativ, vânzătorul este obligat să asigure cumpărătorului nu numai paşnica posesiune a lucrului, ci şi dreptul de proprietate însuşi (Planiol, Ripert şi Hamei, X nr. 88).
Garanţia este o obligaţiune complexă şi ea cuprinde trei obligaţiuni distincte: 1) vânzătorul este îndatorat a se abţine de la orice act care ar putea stingheri sau tulbura pe cumpărător în exerciţiul liniştit al dreptului, fie că această tulburare ar fi de fapt sau de drept; 2) el trebuie să apere pe cumpărător atunci când tulburarea ar veni din partea unui terţ, pentru a respinge pretenţiunile acestuia; 3) şi, în sfârşit, dacă terţul a reuşit în pretenţiunile lui, vânzătorul este ţinut să despăgubească pe cumpărător de prejudiciul pe care evicţiunea i l-a pricinuit (Josserand II, nr. 1097; Beudant şi Brethe de la Gressaye, XI nr. 199; Demante şi Colmet de Santerre, VII nr. 61 bis III; A. şi R., V p. 76-79). Atunci când tulburarea porneşte de la un terţ, ea nu angajează răspunderea vânzătorului decât dacă implică pretenţiunea unui drept asupra bunului vândut. Dacă însă terţul nu invocă nici un drept, iar tulburarea sa este pură de fapt, cumpărătorul are la îndemână suficiente mijloace pentru a se apăra singur. Garanţia nu funcţionează deci decât în caz de tulburare de drept (acţiune în revendicare, acţiune ipotecară, confesorie sau negatorie de uzufruct sau de servitute etc.). Dimpotrivă, atunci când este vorba de faptul său, răspunderea vânzătorului va fi angajată, chiar dacă tulburarea nu constituie manifestarea vreunui drept. Vânzătorul este obligat a răspunde şi pentru tulburarea de fapt pe care ar săvârşi-o (E. Gaudement, op. cit., p. 358; Planii, Ripert şi Hamei, X nr. 89, 90 şi 96; Beudant şi Brethe de la Gressaye, XI nr. 189 şi 192; Josserand, II nr. 1099; Colin şi Capitant, II, p. 463; Aubry şi Rau V, p. 84; Baudry şi Saignat, XVIII nr. 351; Planiol II nr. 1472; J. Bonnecasse, II nr. 695). Regula este de bun simţ şi rezultă din principiul că toate contractele trebuie executate cu bună-credinţă. Vânzătorul s-a obligat să transmită cumpărătorului un drept real asupra unui bun, pe care să-l poată exercita nestingherit. El este dator să asigure cumpărătorului posesiunea paşnică a lucrului vândut şi această obligaţie trebuie executată cu bună-credinţă. Or, dacă el trebuie să răspundă de faptul terţilor ce-ar pretinde vreun drept asupra bunului vândut, cu atât mai mult nu s-ar putea înţelege ca el singur să facă vreun act care ar putea aduce atingere dreptului transmis (Beudant şi Brethe de la Gressaye, XI nr. 189 in fine p. 141-142; Gaudemet, op. cit., p. 358; Planiol, Ripert şi Hamei, X nr. 89; Baudry şi Saignat, XVII nr. 361 p. 302; Laurent, XXIV p. 206). Prin urmare, orice fapt al vânzătorului, care ar avea caracterul unei violări a promisiunii de a executa cu bună-credinţă obligaţiunea de a transfera un drept inatacabil, va declanşa răspunderea sa, punând în mişcare garanţia. Deşi distincţiunea între tulburarea de fapt şi tulburarea de drept este fixată la materia contractului de locaţiune (art. 1426 şi 1428 C. civ.), ea este însă de aplicaţiune generală.
Tulburarea de fapt poate fi consecinţa unui act material sau a unui act juridic. Să presupunem o vânzare având ca obiect un lucru nemişcător. înainte ca cumpărătorul să transcrie actul său, vânzătorul vinde acelaşi bun altei persoane, care se grăbeşte să transcrie. Deşi evicţiunea are o cauză posterioară vânzării, totuşi vânzătorul va fi răspunzător, fiindcă ea este urmarea faptului său personal. Sau să presupunem că, înainte ca cumpărătorul să transcrie actul său, vânzătorul constituie o ipotecă asupra bunului vândut, pe care creditorul se grăbeşte să o înscrie. în amândouă cazurile tulburarea este de fapt şi provine dintr-un act juridic făcut de vânzător posterior vânzării. Prin urmare, atunci când este vorba de garanţia pentru faptul său personal, vânzătorul răspunde chiar dacă tulburarea provine dintr-o cauză posterioară vânzării. De aceea, considerentul înaltei Curţi, de altfel inutil, în care se afirmă că vânzătorul nu răspunde pentru evicţiunea provenită dintr-o cauză posterioară vânzării, este parţial exact şi nepotrivit faţă cu speţa judecată. Vânzătorul nu răspunde pentru tulburarea de fapt săvârşită de terţi, dar răspunde pentru aceea pe care singur ar fi comis-o. Pentru
răspunderea de faptul său personal este indiferent dacă evicţiunea provine dintr-o cauză anterioară sau posterioară vânzării.
Tulburarea este de drept atunci când vânzătorul sau un terţ invocă un drept asupra lucrului vândut. De exemplu, vânzătorul a vândut un bun care nu-i aparţinea. Mai târziu, dobândeşte acest bun de la adevăratul proprietar şi introduce acţiune în revendicare contra cumpărătorului. ActUi vânzătorului constituie o încălcare a obligaţiunii sale de a asigura cumpărătorului proprietatea lucrului vândut şi posesiunea sa nestingherită. Actul va declanşa responsabilitatea şi cumpărătorul ca respinge pretenţiunile autorului său, prevalându-se de obligaţiunea de garanţie. El este garant pentru propriul său fapt (Planiol, Ripert şi Hamei, X nr. 90, p. 84; E. Gaudement, op. cit. p. 358; Baudry şi Saignat, XVII nr. 363 şi 404; Beudant şi Brethe de la Gressaye, XI nr. 200).
Este o chestiune de fapt, apreciată suveran de instanţele de fond, aceea de a se şti dacă un act făcut de vânzător poate sau nu constitui o tulburare a paşnicei posesiuni (Planiol, Ripert şi Hamei, X p. 84). Astfel, vânzătorul nu poate introduce contra cumpărătorului o acţiune de tulburare în posesie, de revendicare, confesorie, de uzufruct sau servitute, după cum nu s-ar putea opune la punerea cumpărătorului în posesiune, făcând contestaţie şi invocând faptul posesiunii (Cas. III dec. nr. 3317 din 6 octombrie 1943, Jur. G. 1944 sp. 162). în sfârşit, soluţie extremă şi de altfel controversată, chiar dacă vânzătorul ar fi rămas în posesiunea bunului vândut şi l-ar fi posedat timp de 30 de ani, el n-ar putea pretinde că a devenit proprietar prin prescripţie. Obligat în virtutea contractului de vânzare să predea lucrul înstrăinat, vânzătorul nu este decât un detentor precar. Posesiunea sa fiind precară, ea nu poate duce la prescripţie. Aceasta nu se va putea opera în favoarea sa decât dacă va izbuti să probeze că a intervenit posesiunea în unul din modurile arătate de art. 1858 C. civ. din modurile arătate de art. 1858 C. civ. (Cas. I, dec. nr. 289/1934, P. R. 1935, I, 30, cu nota d-lui Dragomirescu; Cas. I, dec. nr. 317 din 1937, Jur. G. 1937, sp. 884 şi P. R. 1938, III, 2; Colin şi Capitant, II, p. 468; Josserand, II nr. 1098). După unii autori, chiar dacă vânzătorul ar fi posedat util timp de 30 de ani, el tot n-ar putea pretinde că este proprietar. Obligat să garanteze, el trebuie să răspundă de faptul său (Planiol, Ripert şi Hamei; X p. 84, text şi nota 3; Beudant şi Brethe de la Gressaye, XI nr. 201 in fine p. 156 text şi nota 1; Cas. civ. dec. din 13 mai 1912, S. 1914, 1.209, cu nota Appert). Obligaţiunea de garanţie ar fi chiar veşnică (C. Ap. Bucureşti, s. III, dec. nr. 159 din 1936, P. R. 1936, III, 163), ceea ce pare excesiv. Este exact că excepţiunea de garanţie poate fi invocată oricând ar interveni tulburarea de fapt sau de drept. Dar, o dată ce tulburarea s-a produs, calea de drept prin care cumpărătorul poate cere înlăturarea ei este supusă prescripţiei extinctive obişnuite (Cas. III, dec. nr. 3317/1943, citată supră).
Aşadar, vânzătorul şi succesorii săi_ universali sunt datori să se abţină de la orice act care ar putea tulbura pe cumpărător. în caz de încălcare a acestei obligaţiuni negative, vânzătorul va trebui să răspundă şi cumpărătorul va primi satisfacţia cea mai potrivită, după împrejurări. Astfel, dacă înainte ca actul să fi fost transcris, vânzătorul vinde a doua oară imobilul sau constituie asupra lui orice alt drept real (ipotecă, uzufruct, servitute) şi dobânditorul se grăbeşte să transcrie actul său, primul cumpărător va putea cere daune-interese. Vânzătorul poate fi împiedicat să îndeplinească anumite acte sau să continue să le mai îndeplinească, prin ameninţarea daunelor cominatorii la care poate fi condamnat (Planiol, Ripert şi Hamei, X nr. 91). O altă sancţiune a obligaţiunii de garanţie poate consista uneori în inopozabilitatea actelor pe care vânzătorul le-a încheiat, lată o speţă judecată de Curtea de Apel din Amiens: O persoană care a dobândit unele bunuri printr-un partaj de ascendent, vinde parte din ele. Mai târziu succesorul-vânzător cere şi obţine anularea împărţelii. Curtea a decis că această anulare a împărţelii nu este opozabilă cumpărătorului, fiindcă altfel ar însemna că îşi încalcă obligaţiunea de garanţie (C. Ap. Amiens, dec. din 27 iulie 1880,
citată în Planiol, Ripert şi Hamei, X p. 85, nota 3). Orice încercare a vânzătorului de a stingheri drepturile transmise, fie manifestată printr-o acţiune sau printr-o apărare, va fi respinsă de cumpărător cu ajutorul excepţiunii de garanţie: cine trebuie să garanteze, nu poate evinge (Cas. I, dec. nr. 2564/1930, Jur G. 1931 sp. 362; Cas. I, dec. nr. 1498/1935, P.
S. 1936 p. 33; Planiol, Ripert şi Hamei, X p. 85-86; Baudry şi Saignat, XVIII nr. 361; Colin şi Capitant II p. 468; Beudant şi Brethe de la Gressaye, XI nr. 200; Aubry şi Rau, V. p. 78; Josserand, II, nr. 1095; Planiol, II nr. 1473).
Obligaţiunea de garanţie pentru faptul său personal există nu numai în contractele cu titlu oneros, ci în toate contractele care au ca obiect transmisiunea unui drept real, chiar dacă sunt cu titlu gratuit. Astfel un donator n-ar putea să aducă vreo atingere drepturilor de care s-a dezbrăcat fără echivalent.
Obligaţiunea de garanţie se transmite, o dată cu patrimoniul său, către succesorii universali acceptanţi pur şi simplu ai vânzătorului. Succesorii universali substituindu-se întrutotul în drepturile şi obligaţiunile defunctului, sunt ţinuţi şi de obligaţiunea de garanţie pentru faptul lor. Prin urmare, nici moştenitorii universali care au acceptat succesiunea pur şi simplu, nici legatarii universali sau cu titlul universal nu vor putea tulbura pe cumpărător (Cas. I, dec. nr. 1498/1935 citată mai sus; C. Ap. Bucureşti, s. III, dec. nr. 159/1936, P. R. 1936, III, 163; Cas. I, dec. nr. 545/1941, C. Jud. 1941 p. 469; Planiol, Ripert şi Hamei, X nr. 92; Baudry şi Saignat, XVII, p. 303; Josserand, II p. 573 nr. 1095; Aubry şi Rau, V. p. 78; Beudant şi Brethe de la Gressaye, XI nr. 200; E. Gaudemet, op. cit. p. 357; Laurent, XXIV p. 206). Să presupunem că vânzătorul a vândut un bun care aparţinea unui fiu al său. După moartea vânzătorului, fiul său care a acceptat succesiunea pur şi simplu nu va putea să revendice bunul de la cumpărător, susţinând că n-a putut dobândi nimic, fiindcă vânzătorul nu era proprietar. Moştenitorul fiind loco defuncţi, nu poate revendica fiindcă cine trebuie să garanteze nu poate evinge. Astfel s-a decis că, dacă un tutore legal a vândut un bun aparţinând minorului său fiu, afirmând că este al său, iar acesta după moartea tatălui - şi major fiind -a acceptat succesiunea pur şi simplu, nu mai poate introduce acţiune în revendicare.
Dacă însă, succesorul universal a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar, întrucât confuziunea patrimoniilor este înlăturată, el nu este ţinut de obligaţiunea de garanţie decât asupra bunurilor succesorale şi deci nu i se poate opune excepţiunea de garanţie (Aubry şi Rau, v. p. 78; Planiol, Ripert şi Hamei, X, p. 87; Alexandresco, VIII partea a ll-a, p. 287; M. Cantacuzino, p. 660; Josserand, II p. 573; Baudry şi Saignat, XVII nr. 361 in fine p. 303; C. Ap. Bucureşti, s. VI, dec. nr. 74/1942, P. R. 1943, III, 119). Excepţiunea de garanţie poate fi invocată de cumpărător nu numai când el este pârât într-o acţiune introdusă de vânzător, ci şi atunci când bunul cumpărat deţinându-se de către moştenitorul acceptant pur şi simplu, introduce el acţiunile în revendicare contra acestuia (Cas. I dec. nr. 2564/1930, Jur G., 1931 sp. 362). Prin urmare, moştenitorii universali ai vânzătorului, care au acceptat succesiunea pur şi simplu, trebuie să respecte vânzarea întocmai ca autorul lor, putându-li-se opune cu succes excepţiunea de garanţie.
Aceasta nu înseamnă însă că excepţiunea de garanţie poate fi invocată în orice situaţiune contra vânzătorului sau succesorilor săi universali. Obligaţiunea de garanţie presupune necesar un contract valabil, în care cumpărătorul şi-a exercitat obligaţiunile asumate. Astfel nimic nu poate împiedica pe vânzător să introducă o acţiune pentru a se constata nulitatea vânzării, fie că nulitatea este absolută, fie că este relativă. De asemenea nu s-ar putea invoca obligaţiunea de garanţie contra vânzătorului atunci când acesta cere să se constate contractul rezolvit, pentru că cumpărătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiunile asumate (Planiol, Ripert şi Hamei, X nr. 90, text şi nota 4, p. 84).
Este generalmente admis că obligaţiunea de garanţie pentru faptul său personal este indivizibilă. Să presupunem că vânzătorul moare, lăsând mai mulţi moştenitori, care acceptă
succesiunea pur şi simplu. Dacă autorul a vândut un bun al unui succesor acesta nu va putea susţine că este răspunzător de faptul său numai pentru partea sa ereditară şi că ar putea tulbura pe cumpărător pentru părţile cuvenite celorlalţi. Aceeaşi soluţie, atunci când există mai mulţi vânzători ai aceluiaşi bun. Indivizibilitatea ar rezulta din natura obiectului obligaţiunii (o abstenţiune, a nu tulbura pe cumpărător), cât şi din intenţiunea probabilă a părţilor. în adevăr, vânzătorul este obligat să asigure cumpărătorului o posesiune paşnică. Această posesiune paşnică este indivizibilă, deşi obiectul său este divizibil, fiindcă nu s-ar putea înţelege ca ea să fie paşnică pentru o parte şi tulburată pentru celelalte. Alţii spun că obligaţiunea vânzătorului de a nu tulbura pe cumpărător este o obligaţiune de a nu face. Această abstenţiune consistând în a nu tulbura nu poate fi divizată, fiindcă tulburarea s-ar produce chiar pentru o porţiune neînsemnată. Explicaţia este în genere acceptată, deşi nu este la adăpost de critică. Pare mai aproape de adevăr ideea că a fost în intenţiunea probabilă a părţilor ca cumpărătorul să obţină şi să aibă o posesiune paşnică pentru totalitatea bunului dobândit. Cumpărătorul a înţeles ca dreptul său să nu fie tulburat nici pentru o parte, nici pentru tot şi vânzătorul în acest fel a acceptat să-l garanteze (Planiol, Ripert şi Hamei, X nr. 93; Beudant şi Brethe de Gressaye, XI nr. 237-238; E. Gaudement, op. cit. p. 362-363; Aubry şi Rau, v. p. 80, text şi nota 8; Baudry şi Saignat, XVII nr. 362; Colin şi Capitant, II, p. 467-468; Laurent, XXIV nr. 213-215; M. Catacuzino, p. 660; Cas. I, dec. nr. 1498/1935, citată mai sus; C. Ap. Bucureşti s. III, dec. nr. 159/1936, P. R. 1936, III, 163; contra: Josserand, II nr. 1096). lată o aplicaţiune a indivizibilităţii obligaţiunii de garanţie pentru faptul său: Primus împrumută de la unul din fiii săi, Secundus o sumă de bani, pentru asigurarea căruia constituie ipotecă asupra unui bun al său, pe care mai târziu îl vinde lui Tertius. După moartea lui Primus, fiul lui Secundus, care a acceptat succesiunea pur şi simplu, nu va putea urmări cu acţiunea ipotecară pe cumpărătorul Tertius, nici pentru partea sa nici pentru a celorlalţi, obligaţiunea de garanţie fiind indivizibilă (Bleudant şi Brethe de la Gressaye, XI nr. 239; Planiol, Ripert şi Hamei, X p. 88, nota 3).
Potrivit art. 1339 C. civ., vânzătorul nu poate fi exonerat de răspunderea izvorând din obligaţiunea de garanţie pentru faptul său personal. Convenţiunile de iresposabilitate pentru garanţia de faptul său personal sunt nule şi vânzătorul e obligat la garanţie cu toată existenţa unei asemenea clauze (Planiol, Ripert şi Hamei, X nr. 94; Beudant şi Brethe de la Gressaye, XI nr. 228-229). Noţiunea „fapt personal", tocmai din pricina extensiunii sale, se referă nu numai la actele dolosive săvârşite de vânzător, ci la orice act care ar aduce atingere drepturilor transmise indiferent dacă sunt sau nu intenţionate (H. şi L. Mazeaud, Trăite theorique et pratique de la responsabilite civile, III nr. 2536).
MIHAI VASILIU - avocat
| ← VÂNZARE. ACT AUTENTIC. FORŢĂ PROBANTĂ. DOL. ELEMENTE. PREŢ.... | PARTAJ DE ASCENDENT. OMISIUNE DE COPIL. RENUNŢARE.... → |
|---|
