Menţinerea justului echilibru dintre libertatea de exprimare ocrotită de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul la imagine, element ce face parte din dreptul la respectarea vieţii private ocrotit de art. 8 din Convenţie
| Comentarii |
|
Sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale a persoanei care afirmă prin intermediul presei că o altă persoană a săvârşit o faptă penală, deşi cunoştea soluţia de neîncepere a urmăririi penale în dosarul penal, ambele persoane având calitatea de persoană publică.
Secţia I civilă, Decizia nr. 665 din 5 decembrie 2012
Prin cererea înregistrată la nr. 13922/231/2011 la Judecătoria Focșani, O.A. a chemat în judecată pe pârâtul P.P. pentru pretenții.
în motivarea cererii sale reclamantul a arătat că a îndeplinit funcția de director la Casa de Cultură a S.L.B.F. până în momentul în care a fost suspendat de către ANCCS din România prin decizia nr. 1/29.01.2008 pe perioada cercetărilor penale ca urmare a plângerii formulate de Casa de Cultură. Mai arată reclamantul că, pe perioada suspendării sale, pârâtul a fost numit ca director interimar, că ulterior prin decizia civilă nr. 973/02.06.2011 a Curții de Apel Galați a fost reintegrat în funcție, ocazie cu care, în Ziarul de Vrancea din 15.06.2011 pârâtul a făcut afirmații defăimătoare la adresa sa.
A solicitat admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la daune morale reprezentând echivalentul a 100.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
Pârâtul P.P. a depus la dosar întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 667 din 2.02.2012 Judecătoria Focșani a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata sumei de 100 euro în echivalent în lei la data plății cu titlu de daune morale către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, că prin afirmațiile făcute în Ziarul de Vrancea din 15.06.2011 pârâtul a săvârșit o faptă ilicită, în contextul în care l-a denigrat pe reclamant, iar fapta a fost săvârșită în mod culpabil, cauzându-i reclamantului un prejudiciu de imagine. în ce privește cuantumul prejudiciului, instanța de fond a apreciat că prejudiciul de imagine produs reclamantului de către pârât este unul minor, că prejudiciul major de imagine al reclamantului s-a produs la momentul în care a fost suspendat din funcția de director al Casei de Cultură, din acel moment existând în opinia publică suspiciuni la adresa corectitudinii reclamantului. A mai reținut instanța de fond că în acest context, afirmațiile pârâtului la adresa reclamantului publicate în data de 15.06.2011 în Ziarul de Vrancea s-au suprapus ca moment cu pronunțarea hotărârii de reintegrare, astfel că, în mod cert, impactul lor în societate, în general, și în mediul social al reclamantului, în special, nu a mai fost de foarte mare anvergură.
împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.
Prin decizia civilă nr. 124/2012 a Tribunalului Vrancea s-au respins apelurile ca nefondate.
împotriva deciziei civile nr. 124/2012 a Tribunalului Vrancea au declarat recurs ambele părți.
Reclamantul O.A.V. a invocat următoarele motive:
1. Instanța nu a motivat soluția dată apelului reclamantului (art. 304 pct. 7 C.proc.civ.), ci s-a limitat să afirme că instanța de fond a stabilit corect cuantumul prejudiciului;
2. Instanța a aplicat greșit legea, acordând daune morale derizorii, în raport de gravitatea prejudiciului produs reclamantului (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).
Din art. 20 alin. (6), art. 57,art. 26 din Constituție și art. 10 parag. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului rezultă că onoarea, demnitatea și reputația unei persoane sunt valori fundamentale de care se bucură orice persoană și care sunt ocrotite de Convenție și Constituția României.
Față de importanța valorilor lezate, afirmațiile pârâtului nu pot fi minimalizate, cu atât mai mult cu cât acestea se suprapuneau cu o soluție dată de justiție și implicit a avut loc o denigrare a actului de justiție.
Pârâtul, în mod conștient, i-a imputat reclamantului că a furat și distrus Casa de Cultură, deci o faptă determinată cu caracter defăimător prin însăși natura ei, susceptibilă de a compromite o persoană căreia i-a fost atribuită.
Instanța comite o gravă eroare de drept atunci când consideră că prejudiciul de imagine al reclamantului este unul minor și de asemenea atunci când analizează prejudiciul de imagine în raport de momentul suspendării din funcție a reclamantului care s-a produs în anul 2008.
Pârâtul P.V., prin recursul său, a invocat următoarele motive:
1. în considerentele deciziei recurate, instanța face afirmații contradictorii, pe de o parte instanța reținând aspecte care exclud întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, pe de altă parte menționând o ușoară culpă din partea pârâtului, reținând totodată faptul că prejudiciul de imagine pretins de reclamantul O.A. provine totuși din perioada suspendării sale din funcție;
2. din probele administrate în cauză se constată că imaginea reclamantului a fost afectată ca urmare a începerii cercetării acestuia de către ANCCSR B, precum și ca urmare a începerii cercetării penale, și nicidecum a afirmațiilor sale din articolul din 15.06.2011.
în cauză nu putem reține existența unei fapte a pârâtului, a unui prejudiciu produs reclamantului prin această faptă, precum și a unei legături de cauzalitate, toate raportate la articolul din 15.06.2011 și nicidecum la cercetările penale derulate în perioada 2008-2011.
Prin decizia civilă nr. 665/R din 5.12.2012 a Curții de Apel Galați s-au respins ambele recursuri ca nefondate, reținându-se următoarele:
Potrivit prevederilor art. 998 C.civ., „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”. Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina unei persoane, este necesar a fi îndeplinite mai multe cerințe: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între acestea, existența vinovăției celui care a determinat prejudiciul.
Față de specificul cauzei deduse judecății, aceste cerințe trebuie analizate în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte, în special ale Convenției europene ale drepturilor omului.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv al Constituției României trebuie să respecte convențiile internaționale la care România este parte, dar și interpretarea și aplicarea trebuie să fie conformă acestora.
Apoi, trebuie precizat că recursul este o cale de atac extraordinară de atac ce permite analiza unei hotărâri doar sub aspectul nelegalității, astfel încât situația de fapt, astfel cum a fost ea stabilită în urma interpretării probelor de către tribunal, nu mai poate face obiectul criticii în această fază procesuală.
Aplicarea legii la această situație de fapt și respectarea jurisprudenței relevante a Curții Europene a Drepturilor Omului în materie ridică problema delicată a unui just echilibru între cele două valori garantate de Convenție:
- libertatea de exprimare ocrotită de art. 10 din Convenție;
- dreptul reclamantului la reputație, element ce face parte din dreptul la respectarea vieții private ocrotit de art. 8 din Convenție.
Potrivit dispozițiilor art. 10 din Convenție, „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.
Dreptul apărat de art. 10 din Convenție cuprinde, așadar, atât libertatea de opinie, cât și, ceea ce interesează în cauza de față, dreptul de a primi sau comunica informații sau idei, sau „libertatea de exprimare”. Potrivit jurisprudenței CEDO în materie, relevată cu titlu de principiu în cauza Handyside c. Regatului Unit, „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului sau și ale împlinirii individuale a membrilor săi” și acoperă „nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică”.
Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerințe, în condițiile parag. 2 al art. 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerințe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în paragraful menționat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporționalității ingerinței cu scopul legitim urmărit.
întinderea marjei de apreciere a statului în restrângerea libertății de exprimare este stabilită în jurisprudența Curții în funcție de mai mulți factori, precum natura și tipul discursului, valoarea protejată prin reprimarea lui, calitatea specifică a autorului, persoana lezată, mijlocul de difuzare. întrucât, potrivit jurisprudenței Curții, pentru a asigura buna funcționare a unei societăți democratice se impune protejarea libertății de exprimare, Curtea a acordat o poziție privilegiată liberei discutări a subiectelor de interes general și, în particular, a discursului politic, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja.
Față de cele expuse, apreciază instanța că relevantă este poziția ambelor părți de persoane publice. Apoi, scopul urmărit de pârât la data la care a făcut afirmațiile în discuție, datele pe care le deținea publicul la momentul apariției acestor afirmații și implicit efectul, consecințele acestor afirmații.
în discuție sunt afirmațiile recurentului intimat P.P. făcute în presa locală: „este o soluție strâmbă, pentru că el a furat și distrus Casa de Cultură. El nu are ce să caute la conducerea acestei instituții. Vom face orice este nevoie din punct de vedere legal pentru a împiedica punerea în practică a acestei decizii”. Aceste afirmații veneau în urma unei soluții de scoatere de sub urmărire penală pentru fapte legate de activitatea recurentului-reclamant și a unei soluții de repunere în funcția pe care a deținut-o.
Ambele instanțe au reținut că în speță sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale.
Pretinde recurentul P. că, în cauză, nu putem reține existența unei fapte a pârâtului, a unui prejudiciu, precum și a legăturii de cauzalitate.
Or, fapta pârâtului constă în afirmațiile făcute. Prejudiciul este determinat de atingerea adusă onoarei și reputației recurentului reclamant prin aceste afirmații. Legat de acest aspect, nu putem reține apărarea recurentului P., precum că atingerea onoarei a avut loc anterior prin acțiunile întreprinse de ANCCSR în perioada 2008-2011 și nicidecum prin articolul din 15.06.2011, pentru că în interviul acordat se pornește de la ideea că soluția dată plângerilor penale „e strâmbă” și se continuă cu judecăți de valoare proprii ale celui intervievat grefate pe datele de la acea oră.
A avut loc o atingere adusă onoarei și reputației reclamantului prin aceea că, deși există o soluție a justiției, intimatul P. insistă în ideea că reclamantul „a furat și distrus Casa de Cultură”. Nu putem îmbrățișa opinia recurentului-reclamant că prejudiciul nu a fost corect stabilit pentru că nu s-a luat în calcul afrontul adus justiției prin această afirmație deoarece prejudiciul se evaluează prin raportare la cel lezat, și nu la orice altă instituție lezată. Funcția răspunderii civile delictuale este reparatorie (acoperirea prejudiciului efectiv adus) și nu sancționatorie (ca în penal), scopul său nefiind acela de a asigura un câștig celui lezat, ci doar de a acoperi paguba produsă.
Legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este mai mult decât evidentă, pentru că, raportându-ne strict la acest articol din 15.06.2011 și în contextul soluțiilor din justiție mai sus enunțate, conținutul acestui articol a determinat o lezare a demnității, onoarei și reputației reclamantului.
Apoi, este de subliniat că, în speță, dovedindu-se fapta ilicită și prejudiciul moral suferit, vinovăția nu mai presupune o dovadă suplimentară. Cum obligația generală de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți este o obligație de rezultat, este evident că atunci când se săvârșește o astfel de faptă, vinovăția există, în lipsa unor cauze exoneratoare.
Singurul aspect problematic în speță este evaluarea prejudiciului (problemă ridicată de recurent prin al doilea motiv de recurs).
Criteriul general evocat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este acela potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
Având în vedere calitatea de persoane publice a părților, sfera dreptului la exprimare în ceea ce privește aceste persoane în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului (sfera conturată mai sus), contextul afirmațiilor intimatului (exista deja o hotărâre judecătorească ce consfințea netemeinicia acuzelor penale aduse reclamantului), precum și proporționalitatea ce trebuie să existe între cuantumul despăgubirilor și gradul de lezare, se apreciază că suma la care s-au oprit instanțele a fost corect stabilită.
(Judecător Luminița Cristea)
| ← Distincţie între vicii ascunse şi vicii aparente. Angajarea... | Contract de întreţinere. Transmitere către întreţinători a... → |
|---|
