Modul de stabilire a naturii juridice a acţiunii în validare de poprire. consecinţe asupra competenţei materiale de soluţionare a acţiunii. conflict de competenţă între secţiile civile ale tribunalului braşov.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 103/F/CC din data de 20.10.2017
,,Raportat la aceste norme legale (art.790 C. proc. civ., n.r.) este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență că cererea de validare a popririi constituie o veritabilă cerere de chemare în judecată, iar judecata sa se realizează după toate regulile procesului civil, prin parcurgerea tuturor fazelor procesuale și, în caz de admitere, pronunțarea unei hotărâri de validare care constituie un nou titlu executoriu al creditorului popritor. Art.790 C.proc.civ. îl obligă pe judecător să verifice, pe lângă aspectele de ordin procesual precum emiterea și comunicarea adresei de înființare a popririi, atașarea copiei titlului executoriu etc., dacă există raport juridic între debitor și terțul poprit, adică să facă verificări de fond privind existența unui raport obligațional între aceste părți.
Astfel, din punctul de vedere al terțului poprit cererea de validare a popririi constituie o cerere de chemare în judecată în care creditorul, aflat pe poziție de reclamant, urmărește obținerea unui titlu executoriu (nou) împotriva sa, astfel încât să îl poată urmări ca pe debitorul său principal. Ca urmare, creditorul popritor este ținut să facă dovada existenței și a valabilității raportului juridic obligațional dintre propriul debitor și terțul poprit, iar acesta din urmă are posibilitatea de a invoca excepții și orice apărări de fond în încercarea de a dovedi fie inexistența datoriei, fie stingerea ei prin una dintre formele prevăzute de lege.
Conflictul de competență dintre cele două secții ale tribunalului s-a ivit urmare a stabilirii diferite de către cele două instanțe de judecată a naturii juridice a acțiunii în validare a popririi.
…
Pornind din acest punct al divergenței de opinii ale celor două instanțe de judecată Curtea reține că, de lege lata, toate litigiile ce intră în competența de soluționare a instanțelor civile sunt litigii civile lato sensu. Astfel după cum a statuat ICCJ prin decizia nr.18/2016 pronunțată în interesul legii, menționată de ambele instanțe aflate în conflict, în cadrul secțiilor civile pot funcționa complete care să aibă o competență de soluționare limitată la anumite categorii de litigii civile, stabilite pe criteriul materiei, în funcție de obiectul și natura cauzei (iar nu după calitatea părților). Odată stabilită o atare delimitare de competență între două sau mai multe secții civile, după un anumit criteriu, încadrarea unui anumit litigiu într-o categorie sau alta reprezintă un demers specific, ce trebuie efectuat distinct în fiecare caz în parte în funcție de circumstanțele sale particulare, cu luarea în considerare, astfel după cum impune instanța supremă, a obiectului și naturii cauzei.
Curtea observă că obiectul și natura cauzei nu se pot stabili strict pe baza denumirii acțiunii, cu ignorarea obiectului și a cauzei sale juridice. O calificare legală a tuturor acțiunilor civile pe subcategorii nu există. Astfel, denumirea acestora, stabilită uneori pe baza doctrinei și a jurisprudenței iar nu pe baze legislative, nu reprezintă un criteriu legal de încadrare a unei acțiuni într-o categorie sau alta, respectiv ca fiind civilă propriu-zisă sau comercială din perspectiva ce prezintă interes în speță.
Totodată, se reține că atât normele de drept material cât și normele de drept procesual cărora le sunt supuse acțiunile civile, indiferent de obiectul și natura lor, sunt unice odată cu intrarea în vigoare a Codului civil adoptat prin Legea nr.287/2009 și a Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr.134/2010.
Prin urmare, unicul criteriu de subclasificare a acțiunilor civile îl reprezintă natura și obiectul pricinii, iar acestea se determină în funcție de pretențiile concrete exprimate prin cerere și de cauza acesteia, iar nu după denumirea generică a acțiunii, care în orice ipoteză este civilă, supusă unor norme de drept material unice și care se judecă după norme de procedură unice.
Delimitarea între secții și chiar între completele de judecată este permisă de lege în considerarea specializării și experienței judecătorilor, iar nu a unor norme de drept distincte aplicabile pe categorii de acțiuni civile sau a unei calificări legale a acestora ca fiind civile sau comerciale, această din urmă categorie nemaifiind prevăzută ca atare în legislație.
Enumerarea litigiilor în considerarea cărora se pot înființa în cadrul instanțelor de judecată complete specializate cuprinsă în art.226 din Legea nr.71/2011 nu este una limitativă ci exemplificativă, astfel după cum a subliniat instanța supremă prin decizia nr.18/2016.
…
Împrejurarea că litigiul are ca obiect o validare de poprire este irelevantă din perspectiva analizată. Această acțiune nu este calificată de lege ca fiind strict civilă în sens tradițional. Din nicio normă legală nu reiese că o atare cauză nu ar putea avea natură comercială determinată de natura raporturilor juridice deduse judecății pe fond, ale căror existență și conținut se solicită instanței să le stabilească.
Prin urmare, natura cauzei, de principiu, trebuie stabilită în concret în funcție de elementele specifice speței.";
,, … în cadrul acestui tip de cerere instanța este obligată a face verificări nu doar cu privire la acte de executare sau aspecte de ordin procesual specifice acestei faze a procesului civil (existența unei încheieri de încuviințare a executării silite, emiterea și comunicarea adresei de înființare a popririi, comunicarea titlului executoriu etc.), ci și la existența unor raporturi de drept material între terțul poprit și debitor. Astfel, instanța de executare este chemată a face o adevărată judecată pe fond sub aspectul existenței unor raporturi de drept obligațional între terț și debitor, a naturii acestora, a conținutului lor și să stabilească dacă terțul, într-un anumit moment, i-a datorat debitorului o sumă de bani, ce sumă, cu ce titlu, care era data scadenței.";
,,Așadar, raportat la natura și obiectul său concret, litigiul are natură comercială și intră în competența de soluționare a Secției a II-a Civilă a Tribunalului Brașov în conformitate cu Hot. nr.9/2011 a Colegiului de Conducere al Tribunalului Brașov, singura secție civilă a instanței în cadrul căreia au fost înființate complete de judecată cu această specializare, demers permis de Legea nr.71/2011 inclusiv în lumina celor statuate de către ICCJ prin decizia nr.18/2016 pronunțată în interesul legii.
În subsidiar Curtea reține că în lipsa acestei delimitări de competență materială funcțională realizată la nivelul Tribunalului Brașov prin hotărâre de colegiu, sau în ipoteza în care completul inițial investit cu soluționarea apelului aprecia că delimitarea astfel făcută este neconformă legii, acesta avea obligația de a reține cauza spre soluționare indiferent dacă litigiul era unul civil în sensul vechiul cod civil din 1864 sau comercial în accepțiunea Codului comercial din 1887, întrucât funcționează în cadrul unei secții civile a tribunalului și a fost prima sesizată (în realitate, existența și caracterul obligatoriu al acestei hotărâri de colegiu sunt singurele motive pe care se poate sprijini o eventuală hotărâre de declinare de competență între cele două secții civile ale Tribunalului Brașov, în lipsa acesteia neexistând niciun temei pentru refuzul de soluționare a unei cauze civile lato sensu de către una dintre secțiile civile, respectiv de către secția mai întâi sesizată).";
| ← Obligarea angajatorului la schimbarea încadrării în grupa... | Obligarea angajatorului la schimbarea procentului de încadrare... → |
|---|
