Obligarea angajatorului la schimbarea încadrării în grupa superioară de muncă, respectiv la acordarea grupei i de muncă în locul grupei a ii-a de muncă - recunoscută voluntar anterior intentării acţiunii.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 2131 din data de 20.12.2017
Obligarea angajatorului la schimbarea încadrării în grupa superioară de muncă, respectiv la acordarea grupei I de muncă în locul grupei a II-a de muncă - recunoscută voluntar anterior intentării acțiunii. Caracterul nefondat al cererii în lipsa unor documente primare de valoare probatorie egală cu a celor ce atestă legala încadrare în grupa a II-a de muncă.
,,Analizând actele și lucrările dosarului în aceste limite instanța de apel reține, pe fond, că pentru întregul interval de timp vizat de cererea de chemare în judecată formulată de către apelant activitatea acestuia a fost încadrată într-o grupă superioară de muncă de către angajator și anume în grupa a II-a.
Din această împrejurare decurg două concluzii și anume, pe de o parte, că este corectă constatarea primei instanțe în sensul că procedând așa intimata și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau conform art.6 din Ordinul MMPS nr.50/1990 și, pe de altă parte, că împotriva documentelor prin care fostul angajator a realizat o atare încadrare apelantul avea dreptul și obligația de a exercita căile de atac prevăzute de lege.
De asemenea, se observă că intimata a stabilit categoriile de activități care se încadrează în grupele I și a II-a de muncă prin anexele contractului colectiv de muncă încheiat pentru anii 2000-2001. Astfel, prin acordul dintre angajator și sindicate s-a hotărât că activitățile de manipulare/depozitare/întreținere și reparare a unor diverse materiale și substanțe explozive (muniții și elemente de muniții, nitroglicerină, explozivi, pulberi negre, pulberi fără fum, produse pirotehnice etc.), inclusiv din cadrul serviciului 42 și de sculer SDV se încadrează în grupa a II-a de muncă, iar nu în grupa I de muncă astfel după cum pretinde în speță apelantul.
În sfârșit, se constată că încadrarea activităților prestate de către apelant în grupa a II-a de muncă a fost înscrisă în carnetul de muncă al acestuia.
Nici împotriva actelor intimatei de încadrare în grupa a II-a de muncă, nici împotriva anexelor la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și nici împotriva înscrierilor din carnetul de muncă apelantul nu a formulat căile de atac prevăzute de normele speciale aplicabile în materie, respectiv Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, art.7 și 8 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, coroborate cu dispozițiile generale ale Legii nr.10/1972.
Neatacând actul de nominalizare în grupa a II-a de muncă și actele subsecvente apelantul a acceptat tacit situația juridică recunoscută prin acesta, temeinicia și legalitatea sa.
Raportat la cele de mai sus Curtea constată că îndreptățirea apelantului la încadrarea în grupa a II-a, iar nu în grupa I de muncă este dovedită prin acte care se bucură de o prezumție de temeinicie și legalitate nerăsturnată pe căi legale. Constatarea unei stări de fapt și de drept peste conținutul acestor înscrisuri, împotriva cărora apelantul avea deschise căi distincte de atac, respectiv a unor împrejurări contrare celor statuate prin intermediul lor de către entitățile îndrituite de lege nu este permisă.
Pe de altă parte, se observă că nici nu este posibilă din punct de vedere obiectiv stabilirea în prezent, cu certitudinea și rigurozitatea ce trebuie să caracterizeze o hotărâre judecătorească, a unei stări de fapt contrară acestor documente, respectiv a desfășurării activității pe parcursul a peste 20 de ani în alte condiții decât cele atestate de către angajatorul apelantului, după alți aproape 20 de ani de la sfârșitul intervalului de timp vizat de acțiune.";
| ← Contencios administrativ. conflict de competență, instanța... | Modul de stabilire a naturii juridice a acţiunii în validare... → |
|---|
