Neascultarea copilului. Nulitatea hotărârii
| Comentarii |
|
Potrivit art. 24 alin. (2) şi art. 125 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani în orice procedura judiciară şi administrativă. Potrivit acestor dispoziţii copilul are dreptul de a fii ascultat, iar pentru instanţă ascultarea este obligatorie, având în vedere că pe această cale copilul are posibilitatea de a cunoaşte din punct de vedere legal situaţia în care se află, de a fi astfel informat asupra consecinţelor acestei situaţii, de a-şi exprim opinia, precum şi cu privire la consecinţele oricărei decizii care îl priveşte.
Secţia civilă, complet specializat pentru cauze de familie şi minori, Decizia nr. 1205 din 20 noiembrie 2007
Prin decizia civilă nr. 1205 din 20 noiembrie 2007 Curtea a admis recursul declarat de pârâtul T.P. împotriva sentinței civile nr. 1760/PI din 7 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Prin sentința civilă nr. 1760/PI din 7 septembrie 2007 Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Timiș în contradictoriu cu pârâții T.P. și S.L.L. și a menținut măsura plasamentului în regim de urgență privind pe copilul T.A.D., născut la 3 mai 1991, instituită prin dispoziția nr. 136 din 16 februarie 2007 emisă de reclamantă la Serviciul de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Străzii Timișoara pe perioada 15 februarie 2007 - 15 aprilie 2007.
Tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâții menținerea măsurii plasamentului în regim de urgență pentru copilul T.A.D. la Serviciul de primire în regim de urgență pentru copiii străzii Timișoara pe perioada 15 februarie 2007 - 15 aprilie 2007.
în motivarea cererii reclamanta a arătat că minorul a fost adus la instituția de ocrotire de către asistentul social C.N., în urma unui apel înregistrat la Serviciul Telefonul Copilului, iar în data de 15 aprilie 2007 a părăsit instituția fără acordul educatorilor.
în drept a invocat dispozițiile art. 64-66 din Legea nr. 272/2004.
Analizând cererea reclamantei și celelalte înscrisuri de la dosar instanța a reținut că prin dispoziția nr. 136 din 16 februarie 2007 emisă de reclamantă s-a instituit măsura plasamentului în regim de urgență față de copilul T.A.D. la Serviciul de primire, apreciindu-se că măsura se impune deoarece copilul a fost găsit nesupravegheat pe stradă.
Din raportul întocmit în cauză instanța a reținut că minorul a fost adus la instituția de ocrotire de către un asistent social în urma unui apel telefonic, iar în data de 15 aprilie 2007 a părăsit instituția de ocrotire.
Tribunalul a apreciat astfel că minorul s-a aflat în situația prevăzută de art. 56 lit. c) din Legea nr. 272/2004, astfel că măsura dispusă față de el a fost justificată, motiv pentru care în temeiul art. 66 alin. (2) din lege se impune a fi menținută pe perioada de la data internării și până la data părăsirii instituției.
împotriva sentinței pârâtul T.P. a declarat recurs în termen, fără însă a-l motiva, solicitând numai ca minorul să rămână în plasament pe perioada cât el se află în detenție.
Instanța a pus în discuția părților, conform art. 306 alin. (2) C.proc.civ., nulitatea hotărârii recurate, conform art. 105 alin. (2) și 304 pct. 5 C.proc.civ., datorită nerespectării dispozițiilor art. 24 alin. (2) și art. 125 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, constând în neascultarea copilului în cauză.
Reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a arătat că recursul nu a fost motivat și datorită acestui fapt se impune sancțiunea nulității, însă în cauză instanța de fond nu l-a ascultat pe copil, motiv pentru care se impune admiterea recursului și casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Analizând recursul în raport de motivele de casare puse în discuție din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C.proc.civ., Curtea apreciază că se impune admiterea lui și casarea sentinței cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță.
Sancțiunea nulității recursului, datorită nemotivării cererii de recurs, nu poate fi reținută, având în vedere că recursul este singura cale de atac permisă de lege în această materie, conform art. 128 din Legea nr. 272/2004, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 3041C.proc.civ., recursul având și caracter devolutiv. Pe de altă parte, Curtea dă eficiență dreptului la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, așa încât apreciază că instanța de control judiciar trebuie să analizeze cauza sub toate aspectele de legalitate și temeinicie. Dar, recursul nu poate fi declarat nul și datorită faptului că din oficiu a fost invocat motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Curtea constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 24 alin. (2) și art. 125 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, care obligă la ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani în orice procedura judiciară și administrativă. Potrivit acestor dispoziții copilul are dreptul de a fii ascultat, iar pentru instanță ascultarea este obligatorie, având în vedere că pe această cale copilul are posibilitatea de a cunoaște din punct de vedere legal situația în care se află, de a fi astfel informat asupra consecințelor acestei situații, de a-și exprim opinia, precum și cu privire la consecințele oricărei decizii care îl privește.
Copilul în cauză este născut în anul 1991, așa încât vârsta sa impune luarea în considerare a opiniei acestuia.
Instanța de fond a soluționat cauza la primul termen de judecată și nu s-a preocupat pentru prezentarea copilului spre a fi ascultat.
Curtea constată astfel că dreptul copilului în cauză de a fi ascultat a fost încălcat, motiv suficient pentru a determina în condițiile art. 105 alin. (2) și 304 pct. 5 C.proc.civ. nulitatea hotărârii recurate.
Reținând așadar incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C.proc.civ. Curtea urmează ca în baza art. 312 C.proc.civ. să admită recursul declarat de pârât și să caseze sentința recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Curtea mai reține că prin acțiunea adresată primei instanțe reclamanta a solicitat menținerea plasamentului în regim de urgență pentru perioada 15 februarie 2007 - 15 aprilie 2007, invocând în drept dispozițiile art. 64-66 din Legea nr. 272/2004 cu privire la copilul în cauză.
Cererea a fost motivată în fapt prin aceea că minorul a fost adus în serviciul de ocrotire la 15 februarie 2007, iar ca urmare, prin dispoziția nr. 136 din 16 februarie 2007, s-a instituit față de acesta plasamentul în regim de urgență, măsură ce a dăinuit până la data de 15 aprilie 2007, când minorul a părăsit instituția de ocrotire.
Curtea observă că dispozițiile art. 64-66 din Legea nr. 272/2004 reglementează plasamentul în regim de urgență, statuând că această măsură de ocrotire specială are caracter temporar și se instituie de către directorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, în situația în care nu există opoziție din partea persoanelor fizice și juridice care au în îngrijire copilul sau asigură protecția acestuia, iar de către instanța de judecată în condițiile art. 94 alin. (3) din lege, respectiv pe cale de ordonanță președințială.
în cauză, plasamentul în regim de urgență s-a dispus pe cale administrativă prin dispoziție, astfel încât reclamanta trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 66 din lege, care îi impun obligația de a sesiza instanța de judecată în termen de 48 de ore de la data la care s-a dispus această măsură. Instanța astfel sesizată se pronunță fie cu privire la menținerea plasamentului în regim de urgență, fie cu privire la înlocuirea acesteia cu măsura plasamentului, dispune în privința instituirii tutelei ori în ce privește reintegrarea copilului în familia sa.
Dacă instanța dispune plasamentul în regim de urgență, aceasta se va pronunța pe cale de ordonanță președințială, iar în termen de 48 ore de la data la care hotărârea devine executorie reclamanta este obligată să sesizeze din nou instanța pentru a decide în privința instituirii plasamentului ori pentru a dispune decăderea totală sau parțială din exercițiul drepturilor părintești.
Curtea observă că în cauză, deși plasamentul în regim de urgență s-a dispus prin dispoziția din 16 februarie 2007, instanța a fost sesizată la 26 iunie 2007, însă acesteia nu i s-a cerut să dispună în condițiile art. 64 din Legea nr. 272/2004, dispoziții care, așa cum s-a menționat reglementează plasamentul în regim de urgență. Din acest punct de vedere Curtea apreciază că măsura dispusă de instanță nu poate avea caracter retroactiv, cu consecința că în privința copilului în cauză pentru viitor nu s-a dispus nici o măsură de ocrotire, cu toate că situația acestuia impune intervenția autorităților și instituirea unei măsuri de protecție.
Curtea mai observă că acțiunea nu a fost promovată în condițiile legii, încălcându-se astfel dreptul copilului în cauză la protecția specială prevăzută de art. 39 din lege, nesocotirea acestui drept al copilului datorită modului în care au fost aplicate dispozițiile legale menționate determină în condițiile art. 105 alin. (2) și art. 304 pct. 5 C.proc.civ. nulitatea hotărârii recurate.
Această nulitate nu a fost pusă în discuția părților, astfel că în raport de dispozițiile art. 315 C.proc.civ. instanța de fond va pune în discuție natura și regimul juridic al cauzei.
(Judecător dr. Adriana Corhan)
| ← Exercitarea drepturilor părinteşti faţă de copil pe durata... | Cerere de revizuire. Condiţii admisibilitate → |
|---|
