ORDIN DE PROTECTIE. Jurisprudență

Tribunalul TELEORMAN Decizie nr. 158 din data de 06.02.2015

Prin decizia civilă nr. 158/06.02.2015, tribunalul a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât TMT.

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la Judecătoria RV sub nr. 2277/292 din 22 iulie 2014, reclamanta DV, în contradictoriu cu pârâtul TMT, a solicitat emiterea unui ordin de protecție în ceea ce o privește pe aceasta având în vedere că, în ultimele trei luni, a fost hărțuită și amenințată în mod sistematic prin mesaje telefonice scrise și apeluri, solicitând ca pârâtul să fie obligat: să păstreze o distanță minimă față de aceasta; obligarea pârâtului la păstrarea unei distanțe minime față de locuința ei, aflată în RV și reședința din sat BS, comuna C, județul T, obligarea pârâtului de a nu se deplasa în sat O, comuna O, județul T și sat TM, comuna TM, județul T, frecventate de aceasta; interzicere oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau prin alt mod de comunicare.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că din anul 2011 și până în prezent a fost amenințată și hărțuită de fostul său soț, pârâtul TMT, acesta având mai multe dosare penale înregistrate la Politia RV.

Cererea nu a fost întemeiată în drept.

În dovedire, reclamanta a depus următoarele înscrisuri: cerere privind emiterea ordinului de protecție, copie de pe cartea sa de identitate, copii de pe mesajele telefonice transmise de pârât.

Pârâtul, legal citat, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

În motivarea întâmpinării formulate, pârâtul a arătat că împotriva sa nu poate fi luată niciuna dintre măsurile prevăzute de art.23 din Legea 217/2013®, privind prevenirea și combaterea violenței în familie, pentru următoarele considerente: nu poate fi dispusă măsura prev. de art.23 alin.1 lit.a întrucât de la data desfacerii căsătoriei nu mai locuiește cu reclamanta, în prezent locuind cu părinții săi în blocul J. 109; nu poate fi dispusă măsura prev. de art. 23 alin.1 lit. b întrucât nu a izgonit-o pe reclamantă din locuința acesteia; nu poate fi dispusă nici măsura de la lit. c pentru că nu locuiește cu reclamanta; nu poate fi dispusă obligarea sa la păstrarea distanței minime față de reclamantă întrucât nu este un pericol social pentru reclamantă, nu a agresat-o, nu a pus-o în pericol, în niciun fel. Distanța dintre locuințele părților este de, aproximativ, 100 m și, în cazul în care s-ar lua o asemenea măsură ar însemna să nu mai poată intra în apartamentul în care locuiește. De asemenea, având în vedere că este angajat la Depozitul I BS iar părinții reclamantei au o casă la, cca, 50 m. de locul său de muncă, casă pe care reclamanta o frecventează des, luarea unei astfel de măsuri ar presupune să nu se mai poată prezenta la serviciu. Admiterea cererii reclamantei l-ar pune, de asemenea, în imposibilitatea de a se deplasa la locuința acesteia pentru a-și lua copilul. Arată pârâtul că discuții contradictorii există între părți încă din timpul căsătoriei, reclamanta căutând tot felul de pretexte pentru a-l șicana. Cu privire la apelurile și sms-urile la care face referire reclamanta, arată că nu au fost trimise de el iar înscrisurile anexate de reclamantă nu au nici un fel de forță probantă. Reclamanta a solicitat emiterea unui ordin de protecție în scopul de a formula plângeri penale împotriva sa, de a-l lipsi de dreptul de a avea legături personale cu minorul întrucât intenționează să se mute în altă localitate împreună cu actualul concubin.

În drept au fost invocate disp.art. 205 Cod procedura civila

În cauză s-a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri și testimonială, cu martorii SC și OI.

Prin Sentința civilă nr. 540 pronunțată la data de 30 iulie 2014 de Judecătoria RV s-a admis cererea formulată de reclamantă, s-a emis ordinul de protecție în sensul obligării pârâtului, pentru o perioadă de 6 luni, începând cu data de 30 iulie 2014: să păstreze o distanță minimă de 100 metri față de reclamantă, față de locuința acesteia din RV; față de locurile pe care le frecventează reclamanta, respectiv locuința numitului SC din satul O, comuna O, județul T și sat TM, comuna TM, județul T. De asemenea, a fost obligat pârâtul să păstreze o distanță minimă de 30 metri față de locuința părinților reclamantei, din sat BS, comuna C, județul T și i-au fost interzise pârâtului orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu reclamanta.

Prin Decizia civilă nr. 294 pronunțată la data de 24.10.2014, Tribunalul T a respins excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-reclamantă DV, a admis recursul recurentului-pârât TMT, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a dispune în acest sens, în considerente, instanța de recurs a reținut că motivul invocat de către reclamantă în sensul că nu pot fi ascultați ca martori soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul, potrivit art.315 pct.2 Cod procedură civilă, este întemeiat, SC fiind logodnicul acesteia, instanța de fond nesocotind dispozițiile legale și procedând la audierea sa, declarația martorului fiind convingătoare pentru formarea concluziilor în temeiul cărora a admis cererea reclamantei.

Instanța de recurs, considerând că această împrejurare echivalează cu nesoluționarea fondului, a casat hotărârea primei instanțe trimițând cauza spre rejudecare la aceeași judecătorie, în temeiul art. 498 Cod procedură civilă.

Urmare casării, cauza a fost reînregistrată la Judecătoria RV sub nr. 2277/292/2014.

În rejudecare, reclamanta, în completarea probelor administrate, a solicitat audierea martorei AAF, iar pârâtul a solicitat interogatoriul reclamantei.

Referitor la înscrisurile depuse de către reclamantă, anexate cererii introductive, reprezentând conținutul scris al mesajelor telefonice transmise acesteia, pârâtul a solicitat să nu fie avute în vedere de către instanță întrucât nu sunt certificate pentru conformitate de către reclamantă.

Prin Sentința civilă nr. 11 pronunțată la data de 15.01.2015, Judecătoria RV a respins excepția invocată de pârât privind lipsa de interes a reclamantei în cauză, a respins cererea reclamantei DV având ca obiect emitere ordin de protecție și a respins cererea formulată de pârât privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, față de data sesizării în cauză - 22.07.2014, până la data pronunțării instanței - 15.01.2015, nu s-a făcut dovada că asupra reclamantei pârâtul a mai exercitat acte de violență, nu mai există starea de pericol impusă de legiuitor în vederea emiterii ordinului de protecție, cererea introductivă formulată de reclamantă în acest sens urmează să fie respinsă.

Referitor la excepția lipsei de interes a cererii introductive invocată de către pârât prin apărătorul acestuia, în timpul dezbaterilor în fond, urmează să fie respinsă, având în vedere atât momentul formulării acesteia, raportat la dispozițiile art.245 - 247 Cod procedură civilă, cât și obiectul cererii introductive și motivarea în fapt care justifică interesul reclamantei în intentarea unei astfel de acțiuni, în doctrină interesul fiind definit ca reprezentând "folosul practic urmărit de către cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, interes care trebuie să existe în momentul exercitării dreptului la acțiune ";.

Privind cererea formulată de către pârât, prin apărătorul său, referitoare la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, onorariu avocat în cuantum de 500 lei, achitat cu chitanța nr.18/06.12.2014, Cabinetului avocat TVP, urmează să fie respinsă, în temeiul art.453 Cod procedură civilă, instanța reținând că, raportat la data sesizării în cauză, motivele care au generat sesizarea instanței și probele administrate conduc la concluzia inexistenței culpei reclamantei în generarea acestor cheltuieli de către pârât.

Împotriva acestei sentințe a declarat în termen legal recurs pârâtul, solicitând admiterea recursului, respingerea acțiunii ca lipsită de interes și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat că, instanța de fond a soluționat pricina dedusă judecății cu încălcarea flagrantă a principiului repartizării aleatorii a dosarelor, principiu prevăzut expres de art. 95 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

În dezvoltarea acestui motiv recurentul a arătat că la dosarul cauzei nu există nici un proces verbal de repartizare aleatorie a dosarului iar dosarul soluționat de instanța de fond nu a fost înregistrat în ECRIS, astfel că hotărârea a fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei.

A mai arătat că, în mod greșit instanța de fond a audiat martora AAF, audierea acesteia făcându-se cu încălcarea flagrantă a interdicțiilor expres prevăzute de art. 315 alin. 1 punctul 2 NCPC și art. 315 alin.1 pct.3 NCPC.

O altă încălcare flagrantă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității rezidă în faptul că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei de interes ca tardiv formulată, fiind nerespectate dispozițiile art. 246-248 Cod procedură civilă potrivit cărora excepțiile absolute pot fi invocate în orice stare a procesului chiar și înaintea instanței de recurs.

A mai susținut că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art.23 din Legea nr.217/2003, întrucât în speță nu s-a făcut dovada existenței unei stări de pericol la adresa reclamantei nici pentru intervalul 14.04.2014-22.07.2014 și nici ulterior acestui interval, fapt pentru care se impunea obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurent.

Întrucât hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, se impunea și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acesta.

În drept și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.488 alin. 1 pct. 2, 5 și 8 Cod procedură civilă.

În dovedire a depus Ordonanța de clasare din 29.01.2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria RV.

Intimata pârâtă nu a depus întâmpinare și nu s-a prezentat în instanță, deși a fost legal citată.

La termenul de judecată din data de 06.02.2015, instanța din oficiu a recalificat calea de atac formulată în cauză în raport de dispozițiile art. 7 alin.1 din Legea nr. 76/2012 ca fiind apel, urmând a fi soluționat de completul de judecată format din primii doi judecători ai completului de recurs, conform art. 99 alin. 3 din ROI.

Verificând în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, tribunalul, va respinge apelul declarat, pentru considerentele care vor succede.

În ceea ce privește motivul de apel prin care apelantul a susținut că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea flagrantă a principiului repartizării aleatorii a dosarelor prevăzut de art. 95 din ROI întrucât hotărârea a fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei, se constată că este nefondat.

Potrivit art.99 alin. 6 din ROI aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005 modificată și completată prin Hotărârea nr. 1049/2014, cauzele trimise spre rejudecare după desființare/casare revin la completul inițial învestit, dispozițiile art.98 aplicându-se în mod corespunzător în situația existenței unui caz de incompatibilitate.

Incidentele procedurale referitoare la compunerea completelor de judecată se vor soluționa cu respectarea normelor de procedură și a normelor de repartizare aleatorie a cauzelor, după blocarea completului învestit inițial cu judecarea cauzei.

În cauză, completul inițial învestit căruia i-a revenit după casare cauza spre rejudecare a formulat cerere de abținere conform art.41 alin.1 Cod procedură civilă, cerere admisă prin Încheierea din 17.11.2014, care, după ce a constatat incompatibilitatea completului respectiv a dispus repartizarea din nou a cauzei , în sistem informatizat, unui alt complet .

Urmare acestei încheieri, cauza a fost repartizată aleatoriu completului 7, împotriva căruia apelantul a formulat cerere de recuzare, cerere soluționată de completul imediat următor conform art. 98 alin. 2 din Regulament și admisă prin Încheierea din 15.12.2014, care a și dispus repartizarea aleatorie a cauzei unui alt complet de judecată.

Întrucât încheierile prin care s-au soluționat incidentele procedurale referitoare la compunerea completului de judecată și s-a dispus repartizarea aleatorie a cauzei se află în dosarul cauzei, repartizarea cauzei s-a efectuat în sistem informatic prin programul ECRIS iar modificările aduse compunerii completului de judecată și repartizării cauzei au fost evidențiate în programele informatice de repartizare aleatorie se apreciază că motivul invocat de apelant sub aspectul nerespectării principiului repartizării aleatorii este nefondat.

Nefondată este și critica referitoare la audierea martorului cu încălcarea dispozițiilor art.315 alin.1 pct. 1 și 3 Cod procedură civilă.

Din economia dispozițiilor art.315 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă rezultă că nu pot fi audiați ca martori, rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv.

În speță, martorul audiat de către prima instanță se află în gradul patru de rudenie, fiind verișoara intimatei-reclamante, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile mai sus menționate ce instituie o incapacitate relativă a acestor persoane de a fi ascultate ca martori.

În ceea ce privește relațiile de dușmănie cu apelantul și legătura de interese cu intimata, instanța de apel reține că acestea nu au fost dovedite, apelantul rezumându-se la o simplă afirmație în acest sens.

Cum relația de rudenie, de dușmănie sau legătura de interese a martorului cu una din părți nu diminuează valoarea probatorie a declarației sale, de vreme ce probele nu au o valoare prestabilită, iar lipsa de obiectivitate de care martorul poate fi suspectat poate fi ușor sesizată în contextul întregului material probator se apreciază că și această critică este neîntemeiată.

Referitor la excepția lipsei de interes, excepție de fond , absolută și peremptorie ce poate fi invocată de parte sau de instanță, în orice stare a procesului se apreciază că în mod corect a fost respinsă de prima instanță în condițiile în care intimata a justificat prin cererea formulată folosul practic ce ar decurge din promovarea cererii, acesta fiind momentul în raport de care se prefigurează folosul efectiv pe care partea l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

Interesul trebuie apreciat așadar la momentul formulării cererii iar faptul că ulterior acesta nu mai subzistă este de natură să atragă eventual rămânerea fără obiect a cererii și nu admiterea excepției cu consecința respingerii cererii, fără a se mai proceda la cercetarea cererii în fond.

Alături de argumentele primei instanțe, la care tribunalul achiesează, se reține în raport de criticile formulate că în mod corect, intimata, neavând culpă procesuală nu a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelant.

Potrivit art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Totodată, practica în această materie a CEDO statuează în sensul că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil (cauzele C împotriva R, S împotriva R, St și alții împotriva R, R împotriva R).

Raportând dispozițiile legale menționate la soluția pronunțată de instanța de fond se constată că în mod judicios, prima instanță a constatat lipsa culpei procesuale a intimatei, deoarece cererea acesteia de emitere a unui ordin de protecție în scopul obținerii unei măsuri de protecție pentru viitor a fost respinsă în raport de comportamentul apelantului față de intimată ulterior efectuării acestui demers judiciar, comportament care a determinat instanța de fond să constate inexistența în prezent pentru intimată a unei stări de pericol pentru integritatea psihică a acesteia.

Având în vedere că ordinul de protecție nu poate fi instituit decât dacă măsura este de strictă și esențială necesitate pentru protecția vieții, integrității sau libertății persoanei reclamante iar în cauză prima instanță a reținut inexistența unor manifestări comportamentale ale apelantului apte în sine să afecteze integritatea emoțională a intimatei doar în perioada 22.07.2014-15.01.2015, tribunalul, reținând lipsa culpei procesuale în generarea cheltuielilor de judecată efectuate de apelant, apreciază că și critica sub acest aspect este neîntemeiată

Față de considerentele expuse, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ORDIN DE PROTECTIE. Jurisprudență