Plată nedatorată. Accipiens de rea-credinţă
| Comentarii |
|
Accipiensul de rea-credinţă, care ştia că plata nu este datorată de către solvens, va fi ţinut să restituie suma de bani primită cu dobânzi din ziua plăţii.
Secţia civilă, Decizia nr. 744 din 8 octombrie 2008
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. 833/123/2008, reclamanta SC A. SA Brăila a chemat în judecată pe pârâta SC G.S.C. SRL Cugir, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 152.217,16 lei și a dobânzii legale de 10.121,89 lei.
Motivându-și în fapt acțiunea, reclamanta a învederat instanței că, la data de 18.07.2007, din eroare a virat în contul pârâtei suma de 345.217,16 lei și că în data de 30.07.2007 a notificat pârâta despre această împrejurare.
A mai arătat reclamanta că pârâta i-a restituit suma de 252.217,16 lei din întreaga sumă virată.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare arătând că a restituit întreaga sumă virată eronat.
Prin sentința nr. 259/04.06.2008 pronunțată în cauză de Tribunalul Galați s-a respins ca nefondată acțiunea restrânsă (la plata dobânzii legale - n.s.).
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că:
Potrivit art. 994 C.civ., când cel ce a primit plata a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul, cât și dobânzile. per a contrario, nu datorează dobânzi cel care a fost de bună-credință la primirea plății.
în prezenta cauză este vorba de o plată făcută din eroare.
La aprecierea bunei-credințe a pârâtului instanța are în vedere faptul că anterior introducerii cererii pârâta a restituit aproximativ jumătate din suma virată, iar pe parcursul judecății aceasta a fost achitată în totalitate.
Nereținându-se că pârâta a fost de rea-credință, aceasta nu poate fi obligată la plata dobânzii și, întrucât a recunoscut pretențiile reclamantei la prima zi de înfățișare, aceasta nu datorează nici cheltuieli de judecată, dispozițiile art. 275 C.proc.civ. fiind incidente în cauză.
De altfel, pârâta a achitat integral debitul, iar notificările ce i-au fost adresate nu s-au făcut în condițiile art. 1079 C.civ.
în cauză nu își găsește aplicarea regula curgerii de drept a dobânzilor, apreciindu-se că obligația este comercială doar pentru reclamantă, nefiind vorba de o plată propriu-zisă, fiind prin urmare necesară punerea în întârziere.
împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte:
Deși litigiul dedus judecății este de natură comercială, fiind delimitat de însăși calitatea de comercianți a părților, în mod greșit s-au respins pretențiile prin invocarea dispozițiilor art. 1079 C.civ., fiind ignorate astfel dispozițiile art. 1 C.com.
Fiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 1079 alin. (2) pct. 1 C.civ., instanța trebuia să constate că pârâta a fost de drept în întârziere.
Greșit s-a apreciat în sensul bunei-credințe a pârâtei, de vreme ce aceasta a restituit fracționat și în timp datoria.
Recursul a fost apreciat ca fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Articolele 992-994 C.civ. reglementează plata nedatorată și restituirea ei, făcând distincție între situația în care cel care a primit-o a fost de rea-credință și situația în care a fost de bună-credință.
Desigur, recurenta a făcut din eroare o plată nedatorată, dar cel care a primit-o nu putea fi de bună-credință câtă vreme a avut reprezentarea că plata nu i se cuvine.
Potrivit art. 994 C.civ., cel care a primit plata cu bună-credință este ținut numai la restituirea echivalentului îmbogățirii realizate, fără dobânzi sau fructele capitalului.
Per a contrario, reaua-credință a lui accipiens reclamă obligarea sa la restituirea echivalentului îmbogățirii realizate, adică a sumei intrate în contul său pe nedrept, dar și a fructelor acestui capital, constând în dobânzi, calitatea de comercianți a părților nereclamând o punere în întârziere.
Faptul juridic al plății nedatorate a generat un raport juridic între cele două subiecte de drept, raport care a devenit litigios prin nelichidarea integrală a debitului de către pârâtă anterior sesizării instanței, așa încât nu poate fi primită apărarea pârâtei în sensul că buna sa credință rezultă din inexistența unui raport comercial cu reclamanta.
în condițiile în care pârâta a achitat eșalonat suma datorată, lichidând în totalitate debitul abia după acționarea sa în judecată, mai precis după aproape un an de la semnalarea de către pârâtă a erorii, este evidentă prejudicierea reclamantei, dar și poziția procesuală a pârâtei care nu poate fi, nicidecum, echivalată cu o încuviințare a pretențiilor deduse judecății care să determine exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată.
Așa fiind, curtea, constatând că judecătorul fondului a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale incidente în cauză și a evaluat greșit materialul probator asimilat cauzei, a admis recursul, dispunând modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii restrânse derivând din plata nedatorată, pârâta fiind obligată, ca parte căzută în pretenții, și la suportarea cheltuielilor de judecată, conform art. 274 C.proc.civ., dând astfel eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (3) teza I cu referire la art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ.
| ← Contract de închiriere. Clauze. Trimitere la legea specială.... | Legea nr. 112/1995. Vânzare-cumpărare a unui imobil care nu... → |
|---|
