Principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata. Admisibilitatea contestaţiei în anulare este limitată şi în niciun caz nu se referă la greşeli de judecată
| Comentarii |
|
Calea contestaţiei în anulare este deschisă atât pentru omisiunea de cercetare a motivelor de casare sau de modificare formulate în termen de către recurent, cât şi pentru cele de ordine publică, invocate din oficiu de către instanţă, conform dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C.proc.civ. Practic contestatorul critică soluţia pronunţată de către instanţa de recurs, ceea ce nu echivalează cu neanalizarea instanţei privind motivele de recurs din perspectiva referirii pe care o face acesta cu privire la fiecare argument în parte, iar din analiza aplicabilităţii dispoziţiilor art. 318 teza finală, este imperios necesar a se face distincţie între motive şi argumente, deoarece textul de lege are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare sau modificare şi nu argumentele de fapt şi de drept pe care le invocă fiecare parte. A da astfel părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a fost soluţionată pricina şi s-au stabilit raporturi litigioase, ar însemna practic să se deschidă dreptul de a prova rejudecarea căii de atac, lucru care nu este prevăzut în actul sistem al procedurii civile, sens în care contestaţia în anulare nu poate fi admisă, decât pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. De altfel, pe calea contestaţiei în anulare numai pot fi valorificate probleme de fond, întrucât de esenţa căii extraordinare de atac este aşa cum s-a arătat mai sus, remedierea unei neregularităţi procedurale săvârşite de către instanţă şi nicidecum reluarea judecăţii fondului litigiului. Mai mult decât atât, în jurisprudenţa CEDO, respectiv cauza M. împotriva României, s-a statuat că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, conform căreia nicio parte nu este îndreptăţită să solicite o retractare a unei hotărâri definitive şi irevocabile obligatorii şi mai ales nu în scopul de a obţine o rejudecare şi o nouă analiză a cauzelor. Se concluzionează de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că promovarea unei contestaţii în anulare în dreptul intern poate fi exercitată numai în mod strict pentru motivele reglementate de dispoziţiile art. 317 şi art. 318 C.proc.civ. şi în niciun caz nu se referă la greşeli de judecată, chiar dacă ele există pentru a se proceda ulterior la o reformare a hotărârii irevocabile. Faţă de cele arătate mai sus, în baza dispoziţiilor art. 320 C.proc.civ. Curtea a respins ca nefondată contestaţia în anulare şi în baza dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ., a obligat pe contestator să plătească intimatei-reclamante suma de 700 lei cheltuieli de judecată.
Secţia Civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 1487 din 15 septembrie 2011
Prin acțiunea înregistrată la data de 24.07.2009, la Judecătoria Pitești, reclamanta G.M.C. a chemat în judecată pe pârâtul G.R.A., solicitând să se dispună desfacerea căsătoriei încheiate la 9.09.2001, din vina exclusivă a pârâtului, încredințarea către reclamantă a minorei G.A.I., născută la 22.01.2002, spre creștere și educare, reluarea numelui avut anterior căsătoriei și obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei în procent de 25% din venitul net realizat din muncă, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii s-a arătat că părțile s-au căsătorit în anul 2001 și din aceasta căsătorie s-a născut minora, relațiile dintre soți nu au fost niciodată bune, dar au conviețuit 8 ani de zile în speranța ca pârâtul își va schimba atitudinea fața de reclamantă.
în realitate, între părți nu exista nici un fel de relație, paratul își petrecerea concediile și sfârșitul de săptămână în alte părți, departe de domiciliu, fiecare își gestiona banii săi, reclamanta fiind nevoită să plătească toate utilitățile și să se îngrijească de copil.
în ultimele 3-4 luni pârâtul a avut o atitudine necorespunzătoare față de reclamantă, era agresiv verbal și fizic, îi adresa injurii și nu mai exista nici un fel de comunicare între părți, nici măcar în ceea ce privește copilul.
în prezent minora se află la mătușa pârâtului, întrucât reclamanta este încadrată în muncă și a depus toate diligențele ca această viața de familie să existe.
La data de 12.10.2009 reclamanta a formulat cerere de completare a acțiunii solicitând acordarea beneficiului contractului de închiriere pentru garsoniera nr. 33 situată în Pitești, bloc ANL.
în motivarea cererii s-a arătat că în timpul căsătoriei pârâtul a încheiat cu Consiliul Local Pitești prin serviciul public de exploatare a patrimoniului contract de închiriere nr. 8288/2003 pentru garsoniera de mai sus.
O perioadă de timp părțile au locuit în acest imobil până la data introducerii acțiunii de divorț când pârâtul a plecat din imobil, iar toate utilitățile garsonierei sunt plătite de către reclamantă.
La aceeași data pârâtul a formulat cerere reconvențională solicitând desfacerea căsătoriei din vina reclamantei, încredințarea minorei spre creștere și educare, obligarea pârâtei la plata pensiei de întreținere.
în motivarea cererii s-a arătat că această căsătorie s-a încheiat după o foarte scurtă prietenie, timp în care s-a născut minora și au locuit împreună la mama acestuia, iar până la vârsta de 6 luni de minoră s-au ocupat părțile.
Deoarece ambele părți erau încadrate în muncă, de comun acord au hotărât ca de minoră să se ocupe mătușa pârâtului care era pensionată, nu avea copii și avea un spațiu locativ corespunzător. Minora a fost crescută până în prezent de mătușa pârâtului și este elevă în clasa I, iar părțile o vizitau ocazional, luând-o la plimbare, după care era adusă în domiciliul acesteia.
Hotărârea ca minora să fie crescută de mătușă s-a realizat în perioada concediului de maternitate când reclamanta avea timp suficient să se ocupe de copil, perioadă în care până la data introducerii cererii de divorț reclamanta nu și-a exprimat dorința ca minora să fie alături de părinți, de copil ocupându-se numai mătușa pârâtului, care a înconjurat-o cu dragoste și afecțiune, fără a simți lipsa părinților.
în prezent minora este înscrisă la Școala nr. 5 din Pitești, are o îngrijire specială și este atașată de pârât și de mătușa acestuia.
Pârâtul a arătat că împreună au fost în concedii, în străinătate, în Turcia, Bulgaria, Italia și înainte de divorț au fost plecați în Bulgaria împreună cu alte persoane.
Comportamentul reclamantei determina o stare de nemulțumire, generând discuții și contradicție între părți.
La data de 23.11.2009, completul investit cu soluționarea cererii de divorț a formulat cerere de abținere, întrucât a pronunțat sentința civilă nr. 7681/2009, dosar nr. 12374/280/2009, având ca obiect ordonanța președințială prin care s-a respins cererea formulată de reclamantă privind încredințarea minorei până la soluționarea divorțului - 10269/280/2009.
La data de 19.02.2010 pârâtul a formulat cerere completatoare, solicitând acordarea beneficiului contractului de închiriere pentru garsoniera situată în Pitești, bloc ANL și încredințarea minorei spre creștere și educare.
în motivarea cererii s-a arătat că în timpul căsătoriei pârâtul a încheiat cu Consiliul Local Pitești prin serviciul public de exploatare a patrimoniului contract de închiriere nr. 8288/2003 pentru garsoniera de mai sus, când pârâta a formulat plângere la poliție motivat de faptul că nu poate să intre în domiciliu să-și ia lucrurile personale.
Datorită acestui fapt pârâtul s-a mutat la o altă adresă, în garsonieră rămânând să locuiască reclamanta care s-a preocupat în mod permanent de preconstituirea unor probe în procesul de divorț, provocând certuri, scandaluri, reclamații la diverse instituții.
O perioadă de timp părțile au locuit în acest imobil până la data introducerii acțiunii de divorț, când pârâtul a plecat din imobil, iar toate utilitățile garsonierei sunt plătite de către reclamantă.
Prin sentința civilă nr. 5997/02.07.2010, pronunțată de Judecătoria Pitești, s-a admis în parte acțiunea principală așa cum a fost completată, introdusă de reclamantă, s-a admis cererea reconvențională formulată și completată de pârât, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între părți, din culpă comună, a fost încredințată minora G.A.I. născută la data de 22.01.2002, spre creștere și educare pârâtului, reclamanta fiind obligată la plata pensiei de întreținere stabilită în cota procentuală de 25% din venitul net lunar, începând cu data de 2.07.2010, până la majorat.
S-a dispus ca reclamanta să reveni la numele avut anterior căsătoriei.
A fost acordat beneficiul contractului de închiriere pentru garsoniera situată în Pitești, str. Aleea Căminelor, pârâtului. Cheltuielile de judecată au fost compensate.
în considerentele acestei sentințe, prima instanță a reținut că vinovate de destrămarea relațiilor de familie se fac ambele părți.
în ceea ce privește cererea de încredințare a minorei rezultată din căsătoria părților, instanța luând în considerare interesul superior al acesteia, vârsta fragedă și atașamentul acesteia față de ambii părinți, posibilitățile materiale ale acestora, a apreciat că de creșterea și educarea acesteia se poate ocupa pârâtul ajutat de mătușa sa, întrucât minora a fost crescută de aceasta, care îi cunoaște necesitățile și preocupările.
în raport de soluția adoptată de instanță cu privire la acest capăt de cerere, reclamanta a fost obligată la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei până la majorat.
în baza art. 30 alin. (3) C.fam., instanța a dispus revenirea reclamantei la numele avut anterior căsătoriei.
De asemenea, instanța a acordat beneficiul contractul de închiriere nr. 8288/2003, pârâtului.
împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat apel reclamanta, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele motive:
1. în mod nelegal instanța de fond a dispus desfacerea căsătoriei din culpă comună, deoarece din probele administrate în cauză rezultă fără dubiu că pârâtul a fost acela care a manifestat pe tot parcursul căsniciei un comportament necorespunzător față de apelantă.
2. în mod greșit s-a dispus încredințarea minorei către pârât, instanța făcând o greșită aplicare a legii în ceea ce privește interesul superior al minorei.
Astfel, din considerentele hotărârii se constată că instanța de fond a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, rezumând-se să preia motivarea soluției din dosarul de ordonanță președințială, cu raportare doar la probele administrate în acea cauză de către pârât.
Cu nerespectarea principiului egalității de tratament a părților, instanța de fond a luat în considerare doar probele administrate de pârât în interesul vădit al acestuia și ignorând în totalitate probele propuse de reclamantă, din cuprinsul cărora rezultă că este în interesul minorei să-i fie încredințată acesteia spre creștere și educare.
3. Soluția de acordare a beneficiului contractului de închiriere pentru garsoniera din Pitești, str. Aleea Căminelor, nu a fost motivată.
Prin cererea depusă la dosar la data de 15.11.2010, apelanta-reclamantă a detaliat motivele de apel mai sus precizate.
Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 7 din 17.01.2011, Tribunalul Argeș a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul că a fost încredințată reclamantei spre creștere și educare minora A.I.
Pârâtul a fost obligat la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei în cotă procentuală de 25% din venitul net lunar, începând cu data de 2.07.2010 și până la majoratul acesteia.
S-a acordat beneficiul contractului de închiriere pentru garsoniera situată în Pitești, str. Aleea Căminelor, reclamantei. A fost menținută în rest sentința.
Pentru a pronunța această decizie tribunalul a reținut următoarele:
Primul motiv de apel a fost respins ca nefondat.
Astfel, în raport de depozițiile martorilor audiați la fond, în mod corect prima instanță a reținut că ambele părți se fac vinovate de destrămarea relațiilor de familie.
în timp ce martorii audiați la propunerea reclamantei, respectiv N.C. și D.N.A., au arătat că relațiile dintre părți sunt vătămate întrucât pârâtul are o relație extraconjugală cu o altă persoană, aspect confirmat și de minoră cu ocazia audierii sale în apel, martorii audiați la cererea pârâtului, Z.B.F. și M.E., au afirmat că și reclamanta ar avea o relație extraconjugală.
Susținerile reclamantei în sensul că pârâtul ar fi avut manifestări violente față de aceasta atât verbale, cât și fizice, deși sunt confirmate de martorii audiați la propunerea sa, nu sunt de natură să conducă la schimbarea soluției adoptată de instanța de fond pentru considerentele mai sus reținute.
Cel de-al doilea motiv de apel care vizează soluția adoptată de instanța de fond cu privire la cererea de încredințare a minorei s-a constatat a fi întemeiat.
Din probatoriul administrat atât în fața instanței de fond, cât și apel, rezultă cu certitudine că ambii părinți au condiții materiale pentru creșterea și educarea minorei, constând în locuință și venituri realizate din muncă.
De asemenea, din depozițiile tuturor martorilor audiați la ambele instanțe s-a reținut că minora a fost crescută cu acordul ambilor soți, de la vârsta de 1 an și 8 luni, de familia Z. ( mătușa și unchiul intimatului), întrucât reclamanta este cadru medical și lucrează pe ture, neavând posibilitatea să se descurce singură.
Aceeași martori au declarat că atât reclamanta cât și pârâtul contribuie financiar la întreținerea și educarea minorei și că aceasta din urmă este atașată și își iubește ambii părinți, aspect ce rezultă și din interogatoriul ce i-a fost administrat în apel.
însă, având în vedere vârsta fragedă a minorei, care presupune schimbări de ordin fiziologic ce necesită o atenție sporită și o comunicare mai intensă cu mama sa, că starea sănătății sale presupune un regim de viață adecvat, tribunalul a apreciat că este în interesul superior al minorei ca aceasta să fie încredințată spre creștere și educare mamei sale, mai ales avându-se în vedere și formația sa profesională, aceea de cadru medical, chiar dacă minora cu ocazia audierii și-a exprimat dorința de a rămâne cu tatăl său, doar pentru că-i face toate poftele.
A menține soluția instanței de fond ar însemna practic ca minora să fie încredințată familiei Z., la care aceasta a locuit în permanență de la vârsta de 1 an și 8 luni și nu pârâtului, care locuiește la mama sa, potrivit depoziției martorei D.N. Mai mult, atât mătușa, cât și unchiul intimatului sunt oameni în vârstă (martora Z. - 59 ani ) care au probleme serioase de sănătate.
Astfel, din cuprinsul adeverinței medicale aflată la fila 105 doar fond, rezultă că mătușa intimatului suferă de astm bronșic infecto alergic (NTA și nevrită optică).
Din depoziția martorei D.N. s-a reținut că unchiul intimatului suferă de inimă.
Așa fiind, tribunalul a apreciat că mama este cea mai în măsură să-și crească fetița în vârstă de doar 9 ani, de care aceasta este foarte atașată, care are disponibilitate datorită vârstei și profesiei să se ocupe de creșterea și educarea sa, dispunându-se modificarea sentinței instanței de fond în acest sens.
Pe cale de consecință, intimatul-pârât a fost obligat la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei.
Și ultimul motiv de apel s-a reținut a fi întemeiat.
Astfel, deși prin răspunsul dat la interogatoriul ce i-a fost administrat, pârâtul a recunoscut că a părăsit domiciliul conjugal situat în garsoniera din Pitești, str. Căminelor, bloc ANL, din luna august 2009, aspect confirmat și de inspectorii Primăriei Pitești care au efectuat ancheta socială, cât și de martorii Z.F. și B.M., iar reclamanta, cu chitanțele depuse la dosar a făcut dovada că plătește chirie și utilitățile la acest imobil, în mod nelegal instanța de fond a acordat beneficiul contractului de închiriere privind garsoniera din Aleea Căminelor pârâtului.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 296 C.proc.civ. a admis apelul și a schimbat în parte sentința în sensul că a dispus încredințarea spre creștere și educare a minorei A.I. către reclamantă.
Pârâtul a fost obligat la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei în cotă procentuală de 25% din venitul net lunar, începând cu data de 2.07.2010 și până la majoratul minorei.
A fost acordat beneficiul contractului de închiriere pentru garsoniera situată în Pitești, str. Aleea Căminelor, reclamantei.
împotriva acestei decizii în termen legal a formulat recurs pârâtul G.R.A., susținând că este nelegală în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în sensul că este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 42 din Codul familiei, precum și a dispozițiilor art. 6 lit. h) din Legea nr. 272/2004, așa cum a fost modificată.
în dezvoltarea motivului de recurs invocat s-a susținut că instanța de apel a făcut o gravă interpretare a textelor de lege sus menționate, că nu s-a avut în vedere decât unul din argumente, anume vârsta fragedă a minorei, de 9 ani, care nu este concludent în speța de față, întrucât minora este la școală, nu se află în primii ani ai vieții, nu este alăptată și schimbările de ordin fiziologic, care apar mult mai târziu raportat la vârsta actuală a minorei, profesia mamei, aceea de cadru medical.
Se susține că este nelegală motivarea instanței de apel raportat la celelalte criterii esențiale pe care instanța trebuie să le aibă în vedere în ansamblul lor, așa cum le-a argumentat și respectiv să aibă în vedere interesul major al fetiței.
Nu s-a avut în vedere că fetița nu a crescut în domiciliul comun al părților, ci la mătușa sa, a obținut performanțe deosebite, premii școlare, iar măsura la care s-a oprit tribunalul înseamnă ruperea din mediul în care aceasta a crescut și s-a dezvoltat și mutarea în garsoniera închiriată unde va trebui să locuiască în afară de mamă și fetiță, probabil și bunica maternă a acesteia, pe când în fostul domiciliu are propria sa cameră unde poate învăța și desfășura activități specifice vârstei.
Nu s-a avut în vedere că spațiul acestei garsoniere are doar 20 m.p., în timp ce apartamentul unde a crescut și se află fetița are peste 100 m.p., astfel că interesul de creștere, instruire și educare al fetiței este în favoarea tatălui său.
De asemenea, cuantumul veniturilor și contribuția financiară este un argument favorabil recurentului, întrucât veniturile acestuia sunt mai mari și este ajutat de rudele sale.
Nu s-a avut în vedere că în perioada despărțirii în fapt reclamanta o vizita rar pe fetiță, au petrecut puțin timp împreună, nu o ajuta la teme, recurentul fiind cel care s-a ocupat îndeaproape de acest lucru și tot acesta a înscris-o la un program școlar „after school”, pentru care plătește lunar suma de 750 lei.
Se apreciază că interesul fetiței este de a fi încredințată spre creștere și educare tatălui, raportat la comportarea părinților înainte de desfacerea căsătoriei, în timpul căsătoriei, gradul de atașament și de interes pe care tatăl l-a manifestat față de copil, legăturile afective care s-au stabilit între fiică și tată, posibilitățile materiale superioare, chiar și vârsta fiind un criteriu în favoarea acestuia, minora nefiind la o vârstă fragedă.
Recurentul-pârât susține că decizia dată în apel este nelegală și sub aspectul datei acordării pensiei de întreținere în favoarea minorei, deoarece nu s-a avut în vedere că aceasta se află în îngrijirea sa exclusivă, astfel încât în raport de dispozițiile art. 86-94 din Codul familiei trebuia să fie obligat la pensie începând cu data pronunțării deciziei - 17.01.2011, iar nu din 2.07.2010.
Prin decizia civilă nr. 517/R - MF din 23.03.2011, Curtea de Apel Pitești - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a respins recursul formulat de pârâtul G.R.A.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 42 din C.fam., precum și art. 6 din Legea nr. 272/2004, astfel cum a fost modificată, în ceea ce privește măsura încredințării minorei rezultată din căsătoria părților, raportat la situația de fapt reținută pe baza probatoriului administrat în cauză atât la instanța de fond, cât și în apel.
Nu s-a constatat în speță faptul că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a textelor de lege enunțate anterior.
Deși recurentul invocă interpretarea greșită a textelor de lege menționate, în dezvoltarea motivului de nelegalitate susține că în mod greșit a fost schimbată soluția instanței de fond, urmare a greșitei stabiliri a situației de fapt și a ignorării probatoriului efectuat cu privire la condițiile materiale ce le oferă acesta minorei, ceea ce a condus la o concluzie greșită cu privire la interesul minorei.
Deși aceste susțineri nu pot fi avute în vedere în materia recursului ca o încălcare a dispozițiilor art. 304 pct. 9 din C.proc.civ., analizând totuși dispozițiile art. 42 din C.fam. și art. 6 din Legea nr. 272/2004, se constată că acestea au fost aplicate corect în speță și nu se impune modificarea soluției adoptată de instanța de apel.
Conform principiului ce rezultă din dispozițiile art. 42 din C.fam., stabilirea interesului minorului se face în urma analizării tuturor criteriile materiale și morale pe care fiecare părinte le poate asigura pentru o bună dezvoltare intelectuală și fizică, atașamentul față de copil și al copilului față de părinte, interesul și grija manifestată de părinți în timpul conviețuirii și după desfacerea căsătoriei și alte asemenea împrejurări legate de interesul copilului.
în legătură cu voința exprimată de minor, referitoare la încredințarea acestuia în cazul divorțului părinților, când a împlinit vârsta de 10 ani, trebuie analizată cu multă grijă, ținând seama de influențarea psihică a copilului la această vârstă, în special în perioada de pubertate, astfel că dorința lor nu poate avea o influență majoră la încredințare, ceea ce trebuie să primeze fiind interesul acestuia, care se determină în funcție de criteriile menționate anterior.
Potrivit art. 6 lit. i) din Legea nr. 272/2004, unul din principiile prin care se realizează respectarea și garantarea drepturilor copilului este asigurarea sănătății și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului.
S-a constatat că în speță au fost analizate criteriile materiale și morale ale fiecărui părinte și respectiv toate condițiile prevăzute de textele de lege enunțate anterior și în mod corect instanța de apel a concluzionat că minora trebuie să fie încredințată spre creștere și educare reclamantei, aceasta putând să se ocupe în mod corespunzător de minoră, care este atașată de ambii părinți, dar este în interesul acesteia să fie sub îngrijirea și supravegherea atentă a mamei.
S-a stabilit cu probatoriul administrat în cauză faptul că intimata-reclamantă prezintă garanții materiale și morale necesare creșterii și educării minorei, că aceasta a fost preocupată și a avut grijă permanent de minoră, chiar dacă aceasta a locuit la mătușa recurentului-pârât (cu acordul ambilor soți), iar faptul că acesta ar avea venituri mai mari decât ale mamei nu constituie un criteriu determinant a fi avut în vedere la încredințarea minorei, având în vedere și obligația acestuia de întreținere rezultată din dispozițiile art. 86 din C.fam.
De asemenea, faptul că spațiul de locuit al mamei împreună cu minora îl constituie o garsonieră de doar 20 m.p. față de apartamentul unde a crescut minora, care are circa 100 m.p., nu are relevanță în cauză din moment ce acest apartament nu aparține nici unuia dintre cei doi soți, ci unor terțe persoane cărora nu le poate fi încredințată minora spre creștere și educare.
Curtea a mai constatat că și critica referitoare la nelegalitatea deciziei pronunțată în apel sub aspectul datei acordării pensiei de întreținere în favoarea minorei, este nefondată și urmează a fi respinsă întrucât în mod corect instanța de apel a aplicat în speță dispozițiile art. 86 și 94 din C.fam., obligând pe pârât la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorei în cotă procentuală de 25% din venitul net lunar, începând cu data de 02.07.2010, neimpunându-se modificarea soluției sub acest aspect.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea a constatat că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, motiv pentru care, în baza art. 312 (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul.
La data de 8.04.2011, s-a formulat contestație în anulare de către contestatorul G.R.A. în contradictoriu cu intimata G.M.C., solicitând admiterea acesteia și anularea deciziei civile nr. 517/MF/23.03.2011, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, cu consecința rejudecării recursului.
Ulterior, și-a precizat și completat contestația în anulare, invocând dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., în sensul că instanța atunci când a respins recursul formulat de către contestator a omis să se pronunțe pe o parte din criticile formulate de către acesta.
în motivarea contestației se arată că instanța a formulat considerații de ordin general nerăspunzând în mod concret la criticile invocate de către acesta, cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 42 din C.fam., precum și ale art. 6 din Legea nr. 272/2004. Mai bine spus, aceasta a analizat doar art. 6 lit. i) din Legea nr. 272/2004, omițând să se pronunțe pe lit. a), b), c), h) din aceeași lege.
în plus, instanța nu a răspuns la critica care vizează acordarea pensiei de întreținere, în sensul că deși minora a locuit în permanență la contestator, acesta a fost obligat în mod nelegal la 25% din venitul net realizat, începând cu data de 2.07.2010.
S-a mai precizat de către contestator că instanța de recurs s-a pronunțat în mod vag cu privire consimțământul minorei, deși acesta era hotărâtor în încredințarea spre creștere și educare a uneia dintre părinți, precum și cu privire la beneficiul folosinței garsonierei.
în fine, s-a concluzionat în sensul că și atunci când instanța face considerații de ordin general cu privire la criticile invocate de către contestator, se poate susține că ne aflăm în prezența unei reale omisiuni, în motivele de recurs.
S-a formulat întâmpinare de către intimata D.(fostă G.) M., prin care s-a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată, precizându-se că instanța de recurs a analizat în mod expres toate criticile invocate de către contestator, iar faptul că nu ar fi răspuns la fiecare argument invocat de către acesta, nu înseamnă că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ.; se solicită cheltuieli de judecată.
Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate de către contestator, Curtea a respins ca nefondată contestația pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., hotărârile pronunțate în recurs, pot fi atacate cu contestația, atunci când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare și de casare.
Calea contestației în anulare este deschisă atât pentru omisiunea de cercetare a motivelor de casare sau de modificare formulate în termen de către recurent, cât și pentru cele de ordine publică, invocate din oficiu de către instanță, conform dispozițiilor art. 306 alin. (2) C.proc.civ.
Practic se invocă de către contestator faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat pe critica ce derivă din aplicabilitatea dispozițiilor art. 42 C.fam., însă rezultă în mod clar că aceasta a fost analizată și s-a răspuns în mod expres; de asemenea se invocă faptul că nu s-ar fi răspuns la dispozițiile art. 6 Legea nr. 272/2004, însă și acest motiv este nefondat, deoarece instanța a analizat în mod concret toate literele din cuprinsul acestui articol, și anume consimțământul copilului, stabilitatea în creșterea și educarea acestuia, celelalte litere din cuprinsul articolului, reprezentând considerații de ordin general, care au fost deja analizate și înglobate în dispozițiile art. 42 C.fam.
De asemenea, există pronunțarea în mod expres a instanței de recurs cu privire la spațiul de locuit, respectiv al garsonierei, al cărui beneficiu de închiriere a fost atribuit intimatei-reclamante.
în fine, instanța s-a pronunțat și cu privire la critica ce vizează obligarea contestatorului la plata pensiei de întreținere, iar faptul că nu a răspuns la toate argumentele invocate de către contestator, nu înseamnă că ne aflăm în ipoteza unei omisiuni, așa cum este ea reglementată de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ.
Practic contestatorul critică soluția pronunțată de către instanța de recurs, ceea ce nu echivalează cu neanalizarea instanței privind motivele de recurs din perspectiva referirii pe care o face acesta cu privire la fiecare argument în parte, iar din analiza aplicabilității dispozițiilor art. 318 teza finală, este imperios necesar a se face distincție între motive și argumente, deoarece textul de lege are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare sau modificare și nu argumentele de fapt și de drept pe care le invocă fiecare parte.
A da astfel părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a fost soluționată pricina și s-au stabilit raporturi litigioase, ar însemna practic să se deschidă dreptul de a prova rejudecarea căii de atac, lucru care nu este prevăzut în actul sistem al procedurii civile, sens în care contestația în anulare nu poate fi admisă, decât pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.
De altfel, pe calea contestației în anulare numai pot fi valorificate probleme de fond, întrucât de esența căii extraordinare de atac este așa cum s-a arătat mai sus, remedierea unei neregularități procedurale săvârșite de către instanță și nicidecum reluarea judecății fondului litigiului.
Mai mult decât atât, în jurisprudența CEDO, respectiv cauza M. împotriva României, s-a statuat că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, conform căreia nicio parte nu este îndreptățită să solicite o retractare a unei hotărâri definitive și irevocabile obligatorii și mai ales nu în scopul de a obține o rejudecare și o nouă analiză a cauzelor.
Se concluzionează de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că promovarea unei contestații în anulare în dreptul intern poate fi exercitată numai în mod strict pentru motivele reglementate de dispozițiile art. 317 și art. 318 C.proc.civ. și în niciun caz nu se referă la greșeli de judecată, chiar dacă ele există pentru a se proceda ulterior la o reformare a hotărârii irevocabile.
Față de cele arătate mai sus, în baza dispozițiilor art. 320 C.proc.civ. Curtea a respins ca nefondată contestația în anulare și în baza dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., a obligat pe contestator să plătească intimatei-reclamante suma de 700 lei cheltuieli de judecată.
(Judecător Daniel Radu)
| ← Competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect... | Înţelesul sintagmei „greşeală materială” prevăzute de... → |
|---|
