Recurs litigii cu profesionişti. Procedura insolvenţei. Indicarea sau calificarea greşită în dispozitiv a căii de atac sau a termenului în care aceasta se exercită, nu poate deschide părţii un alt drept decât cel pe care legea îl prevede.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 279 din data de 25.09.2014
SECȚIA A II - A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL.
Recurs litigii cu profesioniști. Procedura insolvenței. Indicarea sau calificarea greșită în dispozitiv a căii de atac sau a termenului în care aceasta se exercită, nu poate deschide părții un alt drept decât cel pe care legea îl prevede.
- art. 8 din Legea nr. 85/ 2006
- art. 7, 59 și 82 din Legea nr. 76/ 2012
Decizia nr. 279/ C/ 25. 09. 2014 a Secției a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Oradea.
Dosar 11005/ 111/ 2010/ a3
Prin Sentința nr. 1214/F din 04.02.2014 Tribunalul B. a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul Cabinetul Individual de Insolvență A. F..
A admis în parte cererea formulată de reclamantul C. F-L., cu domiciliul ales în O., în calitate de administrator special al debitorului SC F. SRL, cu sediul în localitatea D., în contradictoriu cu pârâții fostul lichidator judiciar al debitoarei Cabinetul Individual de Insolvență A. F., cu sediul în O.. și asiguratorul SC O. SA, cu sediul în O.
A obligat pârâtul Cabinetul Individual de Insolvență A. F., cu sediul în O.. să restituie debitoarei SC F. SRL suma de 110.000 lei ridicați din contul de lichidare al debitoarei.
A respins cererea reclamantului formulată împotriva pârâtei SC O. SA, cu sediul în O.
A admis în parte cererea pârâtei SC O. SA, și în consecință a obligat debitoarea să plătească pârâtei suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
A respins celelalte pretenții ale pârâtei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin încheierea de ședință nr. 3015/F/24.11.2010, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva debitoarei SC F. SRL, cu sediul în localitatea D. la cererea acesteia, fiind numit administrator judiciar Cabinetul Individual de Insolvență A. F., cu sediul în Oradea, căruia i s-au stabilit atribuțiile prevăzute de art. 20 din L.85/2006.
Prin cererea formulată debitoarea și-a manifestat intenția de reorganizare pe baza unui plan de reorganizare ce urma să îl depună în termenul prevăzut de lege.
Ulterior, la data de 15.02.2011, întrucât nu a fost depus planul de reorganizare, judecătorul-sindic, prin sentința nr. 387/F/2011, a dispus intrarea în faliment a societății debitoare și numirea ca lichidator judiciar a aceluiași cabinet de insolvență. Hotărârea menționată a devenit irevocabilă prin nerecurare.
Prin încheierea de ședință din data de 13.11.2012, judecătorul sindic a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar Cabinetul Individual de Insolvență A. F., cu sediul în Oradea, cu lichidatorul judiciar R. O. I. S. S.P.P.I., cu sediul în O., cod de identificare fiscală xxxxxxxx, număr de înregistrare în registrul societăților profesionale RSP xxxx, număr de ordine în tabloul lichidatorilor judiciari xxxx.
Administratorul special al debitoarei, reclamant în cauză, a făcut demersurile necesare în vederea acoperirii pasivului societății, respectiv a reușit să recupereze o creanță în sumă de 110.000 lei și să o depună în contul de lichidare - fila 40 dosar.
Pe parcursul procedurii fostul lichidator judiciar - pârât în cauză - a întocmit și depus la dosar un plan de distribuire parțială a sumei de 110.000 lei din care rezultă că au fost propuse pentru distribuire următoarele sume: 2.200 lei către UNPIR; 13.400 lei către pârâtul CII A. F.; 29.951 lei către creditorul D.G.F.P. și suma de 64.449 lei către creditoarea R. B. SA - fila 42 dosar.
Deși judecătorul-sindic a pus în vedere pârâtului CII A. F. să depună la dosar dovezile de plată a sumei menționate conform planului de distribuire, la dosar pârâtul nu a depus aceste dovezi.
Din adresa nr. 23095/17.04.2012 a D.G.F.P. B. rezultă că totalitatea plaților efectuate de către S.C. F. S.R.L. începând cu anul 2010 se situează la suma de 2.410 lei infirmând astfel susținerile fostului lichidator judiciar care arată că, creditorul D.G.F.P. B. a încasat suma de 29.925 lei - fila 39 dosar.
Din extrasul de cont al contului de lichidare, rezultă că din suma de 110.000 lei s-a încasat: la data de 25.03.2011 suma de 7.000 lei, la data de 30.03.2011 suma de 6.000 lei în total suma de 13.000 lei onorariu lichidator;suma de 26.000 lei au fost virați la data de 03.2011 întru-un cont al societății M. SRL, societate care nu are calitatea de creditor în cauză; suma de 56.000 lei către un alt cont al debitoarei nepus la dispoziția lichidatorului judiciar numit în cauză în locul pârâtului. De asemenea, tot cu titlu de onorariu pârâtul a încasat suma 10.000 lei la data de 02.04.2011 iar la data de 26.05.2011 a mai încasat suma de 4.800 lei tot cu titlu de onorariu lichidator si în final, la data de 22.12.2012 a încasat suma de 9.700 lei din care suma de 2.200 lei a fost virată către UNPIR- filele 41-45 dosar.
După cum se poate observa lichidatorul judiciar a încasat cu titlu de onorari lichidator suma de 27.800 lei, în lipsa unui decont justificativ și respectiv a unei aprobări a adunării creditorilor, onorariu care în aprecierea judecătorului-sindic este nejustificat, întrucât suma de 110.000 lei nu a fost recuperată ca urmare a demersurilor lichidatorului judiciar ci a reclamantului.
De asemenea, așa cum s-a arătat mai sus, cu excepția sumei de 2.200 lei virată în contul UNPIR, întreaga sumă de bani a fost luată de lichidatorul judiciar din contul de lichidare fără nicio justificare cauzând creditorilor societății un prejudiciu în suma de 110.000 lei.
Față de cele reținute, judecătorul sindic în temeiul art. 22 alin 3 și 4 din Legea nr. 85/2006, a admis cererea reclamantului în calitate de administrator special al debitorului SC F. SRL și în consecință a obligat pârâtul Cabinetul Individual de Insolvență A. F., cu sediul în O. să restituie debitoarei SC F. SRL suma de 110.000 lei ridicați din contul de lichidare al debitoarei.
În ce privește suma de 2200 lei achitată în contul de lichidare judecătorul sindic a reținut că această sumă nu poate fi scăzută din prejudiciul cauzat debitoarei, întrucât diferența de sumă ce ar fi trebuit distribuită nu s-a făcut în conformitate cu dispozițiile art. 121 din L.85/2006 .
În ce privește cererea reclamantului de obligare a asiguratorului O. la plata sumei de 110.000 lei, judecătorul sindic a reținut următoarele:
La data de 01.02.2011 între A. F., si societatea pârâtă s-a încheiat polița de asigurare de răspundere civila profesionala seria G nr. xxxxxx, cu valabilitate 02.02.2011 - 01.02.2012. Potrivit contractului de asigurare, limita de răspundere pentru fiecare eveniment este de 80.000 lei.
Judecătorul-sindic a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 3.1 din condițiile generale: "Obiectul asigurării îl constituie acoperirea daunelor cauzate în timpul perioadei de asigurare sau în timpul perioadei de răspundere anterioară, beneficiarilor serviciilor profesionale, de fapta comisă din culpa de către Asigurat în cadrul exercitării profesiunii sale, pentru care acesta răspunde civil, conform legii, daune in legătură cu care Asiguratul a primit o plângere/ cerere scrisa de despăgubire pentru prima oara, in timpul perioadei de asigurare si pe care o aduce la cunoștința O. în timpul aceleiași perioade".
Potrivit dispozițiilor art. 4.1 din condițiile generale ,,O. nu acordă despăgubiri pentru: (ii)pretenții de despăgubire formulate pentru daune produse cu intenție de către Asigurat ori pentru daune provenind din operațiuni/acțiuni/omisiuni efectuate de către Asiguratul care are un interes actual sau de perspectiva in producerea acestora, pentru daune provenind din indiferenta deliberata, conștienta sau intenționată a conducerii administrative sau tehnice a Asiguratului de a lua toate masurile rezonabile pentru a le preveni;(iii)pretenții de despăgubire formulate pentru daune produse ca urmare a comiterii unei infracțiuni";.
Judecătorul-sindic a reținut că fapta invocată de reclamant nu constituie eveniment asigurat in temeiul contractului de asigurare încheiat cu pârâtul întrucât prin contractul de asigurare sunt acoperite doar acele daune cauzate de fapta comisa din culpa de către asigurat, nicidecum daunele produse cu intenție de asigurat sau cele provenind din indiferenta deliberata, conștienta sau intenționata așa cum corect a susținut și pârâta în prezenta cauză.
Față de cele reținute, judecătorul sindic a admis în parte cererea formulată de reclamantul C. F-L. în calitate de administrator special al debitorului SC F. SRL, cu sediul în localitatea D. și a obligat pârâtul Cabinetul Individual de Insolvență A. F., cu sediul în Oradea, să restituie debitoarei SC F. SRL suma de 110.000 lei ridicați din contul de lichidare al debitoarei, și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului formulată împotriva pârâtei SC O. SA.
Împotriva aceste sentințe, legal timbrat, a formulat recurs C. F-L., în calitate de administrator special al SC F. SRL societate în faliment, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate iar în urma reanalizării probelor aflate la dosarul cauzei obligarea intimatei SC O. SA la plata sumei de 110.000 lei în contul SC F. SRL, societate în insolvență în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. 3 și 4 din Legea nr. 85/2006.
În motivare, apreciază ca nefondată parțial sentința atacată, sub aspectul exonerării de la răspundere alături de asiguratul ei, a societății SC O. SA, în condițiile în care nu a fost dovedit faptul că îndeplinirea atribuțiilor fostului lichidator judiciar nu intră sub incidența evenimentelor asigurate prin polița de asigurare seria G nr. xxxxxx/01.02.2011.
Arată că fostul lichidator judiciar Cabinet de Insolvență A. F., prin activitatea lui defectuoasă, din culpă gravă, a cauzat debitoarei SC F. SRL societate în lichidare și implicit creditorilor săi un prejudiciu în cuantum de 110.000 lei.
La data de 25.03.2011 a fost virat în contul de lichidare al SC F. SRL suma de 110.000 lei prin OP de către SC L. F. SRL, în cauză acest aspect fiind probat cu extrasul de cont și cu copia ordinului de plată.
Cea mai evidentă faptă culpabilă o constituie plata la data de 28.03.2011 a sumei de 26.000 lei către o societate - SC M. SRL - cu titlu de distribuire parțială sume - societate care nu era creditor al SC F. SRL. De asemenea, ridicări de bani, așa cum rezultă din extrasul de cont de lichidare, s-au realizat și la datele de: 25.03.2011 - 7000 lei, 30.03.2011 - 6000 lei, 02.04.2011 - 10.000 lei, 26.05.2011 - 4800 lei și în final 22.12.2012 - 9.700 lei, față de aceste împrejurări fiind evidentă încălcarea atribuțiilor sale din culpă gravă, astfel încât în cauză, dispozițiile art. 22 alin. 3 și 4 din Legea nr. 85/2006 sunt aplicabile.
Mai arată că judecătorul sindic, în mod întemeiat a constatat prin hotărârea recurată că activitatea fostului lichidator judiciar se circumscrie prevederilor art. 22 alin. 3 și 4 din Legea nr. 85/2006, însă a respins cererea formulată împotriva asigurătorului de răspundere civilă, constatând în mod neîntemeiat că în speță, faptele invocate de recurent nu constituie eveniment asigurat, fără însă să indice din ce motiv nu s-ar încadra în această noțiune.
Recurentul apreciază că în cauză este evidentă culpa gravă a fostului lichidator, asigurat al SC O. Sa, astfel încât apărările acesteia privitor la o exonerare a răspunderii ei ca urmare a săvârșirii faptelor reclamante cu intenție este una nefondată.
Împotriva aceleiași sentințe, scutit de plata taxelor judiciare de timbru, a formulat recurs și Cabinet de Insolvență A. F., solicitând casarea sentinței atacate și ca urmare a rejudecării cauzei, respingerea cererii de despăgubire.
Prin recursul formulat, invocă excepția de necompetență generală a instanței, conform art. 94 lit. j din Cod procedură civilă, care atribuie în competența judecătoriilor cererile evaluabile în bani până la suma de 200.000 lei, inclusiv. Cererea formulată în cauză nu este o cerere împotriva actelor întocmite de lichidatorului judiciar ci o cerere de despăgubire, formulată pe dreptul comun și de competența instanței arătate.
De asemenea, invocă lipsa calității procesuale active și lipsa interesului legitim al reclamantului pentru următoarele considerente: nici interesele fostului administrator statutar și nici interesele personale ale numitului C. F-L. nu coincid procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, acestea tinzând spre evitarea sau micșorarea debitelor pe care falita le are de achitat și eventual amânarea valorificării bunurilor acesteia.
Lipsa calității procesuale active a reclamantului se află în strânsă corelație cu lipsa interesului legitim în această cauză, ori de a formula o astfel de cerere. Astfel, reclamantul nu este creditor sau persoana îndreptățiră la plata vreunei sume conform planului de distribuire încuviințat în dosarul de fond, nu a fost în nici un fel prejudiciat în cursul procedurii și nu i-a fost încălcat niciun drept prin derularea procedurii sau modul de distribuire a sumelor obținute.
Pe fondul cauzei solicită casarea hotărârii arătate ca neîntemeiată, pentru greșita aplicare a stării de fapt și de drept.
În acest sens susține că judecătorul sindic a reținut în mod eronat că nu s-au efectuat plăți către R., deși a admis ca plată către contul debitoarei deschis la acea bacă. Din consultarea contului de lichidare se poate constata efectuarea plăților conform planului de distribuție, astfel: la 30.03.2011, respectiv la 27.01.2012 către R., către DGFP la 28.03.2011, respectiv 27.01.2012 și către UNPIR la 27.01.2012.
Ultimele plăți au fost efectuate ulterior tocmai din cauza contestațiilor formulate de reclamant la planul de distribuire. Mai arată că a fost virat și onorariul încuviințat și au fost achitate comisioanele de administrare cont.
Susține că obligarea sa la returnarea întregii sume, după ce s-a încuviințat un plan de distribuție care nu a fost contestat la vremea respectivă, este nejustificată și nelegală. Judecătorul sindic a apreciat în mod greșit și în contradicție cu extrasul de cont că nu au fost virate către creditori, respectiv către UNPIR sumele indicate.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 3 și 6, art. 130 Cod procedură civilă.
În ședința publică din data de 25.09.2014, instanța de recurs a invocat excepția tardivității declarării recursurilor, recurenta SC O. V. I. G. SA solicitând repunerea în termenul de recurs pe considerentul că în cuprinsul sentinței atacate se prevede calea de atac ca fiind apelul în 30 zile de la comunicare.
Tot împotriva aceleiași sentințe, scutit de plata taxelor judiciare de timbru, a formulat recurs și SC O. V. I. G. SA, solicitând admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării reclamantului C. F-L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4960 lei reprezentând onorariu avocațial.
În motivare critică hotărârea primei instanțe ca fiind nelegală și netemeinică atât în ceea ce privește reducerea onorariului de avocat de la suma de 4960 lei la suma de 3000 lei, cât și în ce privește obligarea debitoarei SC F. SRL la plata cheltuielilor de judecată în loc de reclamantul C. F-L.
Raportat la activitatea avocatului, arată că acestea au constat în apărările formulate, studierea dosarului de fond, consultații acordate pârâtei, formularea întâmpinării, răspunsul la interogator, prezentarea la termenele de judecată și altele. Mai mult, față de obiectul cauzei, onorariul avocatului nu apare ca fiind nepotrivit de mare și este în conformitate, ba chiar sub uzanțele în materie, menționând de asemenea că onorariul de avocat efectiv este în suma de 4000 lei, diferența de 960 lei reprezentând TVA.
Referitor la partea care a căzut în pretenții, arată că cererea de chemare în judecată a fost formulată de persoana fizică C. F-L., în calitate de administrator special al debitoarei SC F. SRL și nu de către persoana juridică SC F. SRL prin administrator special C. F-L., respingerea cererii de chemare în judecată având ca efect obligarea celui care a pierdut procesul să achite părții care a câștigat procesul cheltuieli de judecată.
La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a reclamantului C. F-L. astfel că, acesta este cel care trebuie să plătească aceste cheltuieli.
În drept au fost invocate prevederile art. 466 - 482 Cod procedură civilă.
Asupra cererii recurentei O. V. I. G. SA de repunere în termenul de recurs, instanța a reținut următoarele:
Conform prevederilor art. 103 Cod procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării.
Împrejurarea mai presus de voința părții, vizată de legiuitor în textul de lege mai sus citat, trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici depășită de parte. Unei asemenea situații nu-i poate fi asociată menționarea în cuprinsul sentinței atacate a unei căi de atac și a unui termen de exercitare eronat deoarece calea de atac și termenul în care se exercită acesta este stabilită de legiuitor și nu de instanța de judecată.
Potrivit principiului nemo legem ignorare censetur, nimeni nu poate fi considerat ca nu cunoaște legea, adagiu latin potrivit căruia se prezumă ca toata lumea cunoaște legea si nimeni nu poate fi apărat de răspundere invocând necunoașterea prevederilor ei. Ori, în condițiile în care recurenta, atât în fața primei instanțe, cât și in calea de atac a beneficiat de serviciile unui apărător ales nu poate invoca cu drept temei necunoașterea prevederilor legale care deschideau dreptul de a exercita calea de atac împotriva hotărârii pronunțare de prima instanță și termenul în care trebuie exercitată.
În consecință, instanța de recurs a dispus în temeiul prevederilor art. 103 Cod procedură civilă respingerea ca nefondată a cererii de repunere în termenul de recurs formulată de recurenta O. V. I. G. SA.
Analizând recursurile declarate prin prisma excepției tardivității invocate, instanța a reținut că potrivit prevederilor art.8 alin.2 din Legea 85/2006, în varianta textului de lege în vigoare la data sesizării primei instanțe cu cererea de insolvență, termenul de recurs este de 7 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu prevede altfel.
În speță, hotărârea pronunțată de prima instanță a fost comunicată recurenților O. V. I. G. SA și Cabinetului de Insolvență A. F. la data de 13.06.2014, iar recurentului C. F-L. la data de 16.06.2014, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la filele 68-70 în dosarul de fond. De la data comunicării hotărârii a început să curgă termenul de recurs de 7 zile prevăzut de lege, termen care s-a împlinit la data de 23.06.2014 pentru primii doi recurenți și la data de 24.06.2014 pentru recurentul C. F-L..
Recurenții au declarat calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe la data de 14.07.2014 - recurenta O. V. I. G. SA, la data de 24.06.2014 (data poștei) - recurentul Cabinet de Insolvență A. F. și la data de 01.07.2014 (data poștei) - recurentul C. F-L., toate recursurile fiind declarate după împlinirea termenului de recurs prevăzut de lege ce a curs separat pentru fiecare recurent.
Dosarul de insolvență în care s-a pronunțat această hotărâre s-a înregistrat pe rolul instanței de judecată în anul 2010. Față de această situație, raportat la prevederile art.8 alin. 1 și 2 din Legea 85/2006, art. 7 alin. 1 și 2 și art. 82 din Legea 76/2012, toate hotărârile judecătorești pronunțate în acest dosar vor fi susceptibile de recurs, iar modificările aduse prevederilor art. 8 alin. 1 și 2 din Legea 85/2006, prin art. 59 pct. 2 din Legea 76/2012 (prin care s-a prevăzut calea de atac a apelului împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorul-sindic) se vor aplica doar dosarelor în care cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost formulată ulterior intrării în vigoare a acestei legi.
Într-adevăr, în cuprinsul dispozitivul sentinței atacate se prevede un termen de apel de 30 zile de la comunicare în loc de recurs în 7 zile de la comunicare, cum este prevăzut expres de lege, însă acest aspect nu face ca declararea peste termenul prevăzut de lege a căii de atac să fie considerată ca fiind făcută cu respectarea prevederilor legale.
Exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalității, potrivit căruia căile de atac sunt instituite de lege, fapt ce înseamnă că o hotărâre judecătorească să nu poată fi atacată pe alte căi decât cele prevăzute de lege.
Deoarece calea de atac și termenul în care aceasta se declară sunt date de lege și nu de către instanța de judecată, indicarea sau calificarea greșită în dispozitiv a căii de atac ori a termenului în care aceasta se exercită nu poate deschide părții un alt drept decât cel pe care legea îl prevede.
Drept urmare, deoarece declararea recursurilor a avut loc după împlinirea termenului de recurs, în temeiul prevederilor art.8 alin.2 din Legea 85/2006, art.312 Cod procedură civilă, instanța a dispus respingerea ca tardiv formulate a recursurilor declarate în cauză.
| ← Contestaţie la executare; Expertize. Jurisprudență... | Recurs litigii cu profesionişti. Procedura insolvenţei.... → |
|---|
