Restituirea comisionului de administrare a creditului şi obligarea băncii la revizuirea marjei sale. Clauze abuzive.
| Comentarii |
|
Legea nr. 193/2000, art. 11-13, art. 14
O.U.G. nr. 50/2010, art. 85 alin. 2
C. proc. civ., art. 2 pct. 1 lit. a (în vigoare la data de 10.12.2010)
Legea nr. 71/2011, art. 223
Pe lângă posibilitatea aplicării sancţiunii contravenţionale şi a eliminării clauzelor abuzive în cadrul procedurii reglementate de art. 11-13, art. 14 din Legea nr. 193/2000 prevede expres: „Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă".
De asemenea, art. 12 alin. 4 din lege stipulează că dispoziţiile alin. 1-3 nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.
Reclamantul a ales această procedură de drept comun (drept recunoscut expres şi prin art. 85 alin. 2 din O.U.G. nr. 50/2010) şi, potrivit principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, instanţa civilă e obligată să soluţioneze cauza în limitele şi condiţiile învestirii sale, ţinând cont de temeiurile de fapt şi de drept invocate în cererea de chemare în judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sentinţa nr. 11 din 27 ianuarie 2012, nepublicatâ
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 10.12.2010, reclamantul C.M.G., în contradictoriu cu pârâta B.R. SA, a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună restituirea comisionului de administrare a creditului plătit (aproximativ 500 euro), precum şi obligarea pârâtei la revizuirea marjei sale, în sensul revenirii acesteia la valoarea iniţială, în cuantumul stipulat în contractul de credit nr. 83973563/05.11.2007, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 9880/29.06.2011, s-a admis excepţia necompe-tenţei materiale a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia comercială.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de credit nr. 83973563/05.11.2007. La data semnării acestui contract, s-a prevăzut un comision de monitorizare, în cuantum de 0,2000% calculat asupra sumei creditului, iar prin actul adiţional la contractul de credit, act ce nu a fost semnat de către reclamant, s-a
prevăzut un comision de administrare de credit în acelaşi cuantum, deşi acesta nu fusese stipulat iniţial. De asemenea, prin actul adiţional, s-a prevăzut o marjă a băncii de 7,38 %, în locul celei de 4,975%, prevăzute în contractul de credit iniţial.
Faţă de obiectul cererii (obligaţie de a face - obligarea pârâtei la revenirea la marja sa iniţială de 4,975%) şi faţă de natura actului juridic care a dat naştere raportului juridic, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 („Legea consideră ca fapte de comerţ operaţiunile de bancă şi schimb") coroborate cu cele ale art. 7 C. com. („Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită şi societăţile comerciale."), instanţa a apreciat că raportul juridic existent între părţi are o natură comercială.
Faţă de toate aceste considerente şi ţinând cont că obiectul cererii este neevaluabil în bani, în baza art. 2 pct. 1 lit. a coroborat cu art. 159 pct. 2 C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti şi, în baza art. 158 alin. 1 C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia comercială.
Prin sentinţa comercială nr. 487/13.01.2012, tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul Curţii de Apel Bucureşti (Secţie civilă) în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Tribunalul a reţinut că reclamantul a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care, urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze inserate în contractul de credit pe care l-a încheiat în calitate de consumator cu un profesionist, în speţă cu o bancă, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate anterior introducerii cererii cu titlu de comision de administrare a creditului, precum şi modificarea unei alte clauze în sensul revenirii marjei băncii la 4,975%, în loc de 7,38%.
Constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale, deşi nu a fost solicitată distinct, are caracter principal faţă de restul cererilor formulate.
între cererea de restituire a sumei încasate cu titlu de comision de risc şi cererea de modificare a unei clauze contractuale, respectiv a clauzei care stipulează marja băncii, nu există un raport de accesorietate.
După enumerarea dispoziţiilor legale considerate relevante, tribunalul a reţinut că între art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000, pe de o parte, şi art. 5 alin. 1-4 şi 21 alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 2/2001, pe de altă
parte, există un raport de tipul lege generală - lege specială, art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000 fiind dispoziţiile legale speciale şi derogatorii, ce se aplică prioritar.
Din interpretarea literală a art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000 rezultă că modificarea clauzelor contractuale apreciate ca având caracter abuziv, inclusiv eliminarea acestora, este posibilă numai dacă se aplică amenda prevăzută la art. 16 din Legea nr. 193/2000, care este încadrată expres în categoria sancţiunilor contravenţionale.
Coroborând prevederile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000 cu cele ale legii generale - art. 5 alin. 1-4 şi 21 alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 2/2001, rezultă că modificarea şi eliminarea clauzelor abuzive din contract reprezintă o sancţiune contravenţională complementară.
întrucât prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat aplicarea unei sancţiuni contravenţionale complementare pârâtei, litigiul are natură contravenţională, nu civilă.
Cum atât aplicarea sancţiunii contravenţionale principale (amenda contravenţională), cât şi aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare (modificarea ori eliminarea clauzelor abuzive) sunt date de lege în competenţa unei instanţe de alt grad, respectiv a judecătoriei, aceasta constituind de altfel şi instanţa de drept comun pentru soluţionarea în primă instanţă a litigiilor contravenţionale, conform art. 32 alin. 2 din
O.G. nr. 2/2001, văzând că tribunalul nu are competenţa de a soluţiona în primă instanţă litigii contravenţionale, excepţia necompetenţei materiale a fost admisă.
Pe de altă parte, cererea având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de administrare a creditului constituie o cerere accesorie de despăgubire pentru prejudiciul produs prin săvârşirea contravenţiei, formulată pe calea dreptului comun, conform art. 23 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001, şi faţă de obiectul său, respectiv obligaţie de a da, iar nu obligaţie de a face, şi valoarea acestuia, inferioară pragului de 100.000 lei, trebuie soluţionată în primă instanţă de judecătorie.
Analizând actele dosarului asupra conflictului de competenţă ivit, curtea a constatat că reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată restituirea comisionului de administrare a creditului plătit (aproximativ 500 euro), precum şi obligarea pârâtei la revizuirea marjei sale, în sensul revenirii acesteia la valoarea iniţială, în cuantumul stipulat în contractul de credit nr. 83973563/05.11.2007.
La momentul sesizării judecătoriei, respectiv 10.12.2010, litigiul era de natură comercială potrivit art. 3 pct. 11 şi art. 56 C. corn., derivând dintr-un contract de credit bancar, astfel că primul capăt de cerere, evaluabil în bani, era de competenţa judecătoriei, iar cel de-al doilea, având un obiect neevaluabil în bani, era de competenţa tribunalului conform art. 2 pct. 1 lit. a şi art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Cum această instanţă nu a considerat oportună soluţia disjungerii celor două capete de cerere având în vedere că nu există un raport de accesorialitate între ele şi nici legătură, competenţa de soluţionare a cauzei revenea tribunalului, ca instanţă superioară, care putea să judece mai mult conform principiului „qui potest moius potest et minus".
în mod greşit tribunalul a considerat însă litigiul ca fiind de natură contravenţională. Pe lângă posibilitatea aplicării sancţiunii contravenţionale şi a modificării clauzelor abuzive în cadrul acestei proceduri, art. 14 din Legea nr. 193/2000 prevede expres: „Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă".
Reclamantul a ales această procedură de drept comun (drept recunoscut expres şi prin art. 85 alin. 2 din O.U.G. nr. 50/2010) şi, potrivit principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, instanţa e obligată să soluţioneze cauza în limitele şi condiţiile învestirii sale, ţinând cont de temeiurile de fapt şi de drept invocate în cererea de chemare în judecată.
Faţă de cele arătate, în baza art. 22 C. proc. civ., curtea a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti faţă de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a C. proc. civ. (în vigoare la data formulării cererii şi sesizării tribunalului) şi art. 223 din Legea nr. 71/2011.
| ← Clauze abuzive într-un contract de prestări servicii... | Clauze abuzive. Criterii de apreciere → |
|---|
