Stabilire program vizitare. Cerere de sesizare a CJUE. Necompetenţa generală a instanţelor române.
| Comentarii |
|
Tribunalul GALAŢI Decizie nr. 6 din data de 13.01.2015
Dispozițiile art. 1 alin. 1 lit. b și alin. 2 lit. a raportate la dispozițiile art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 își găsește aplicabilitatea ori de câte ori, în privința unui minor, legea, o hotărâre judecătorească sau o convenție recunoaște dreptul la vizită. Aplicabilitatea Regulamentului nu este, astfel, limitată la acțiunile părinților referitoare la dreptul la vizită. Întrucât aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune într-un mod evident, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară se va respinge ca neîntemeiată.
Conform art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/27.11.2003, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată, sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12. Interesul superior al copilului impune ca o cauză care îl privește să fie soluționată de instanța apropiată reședinței obișnuite a acestuia care este prezumată a fi mai bine plasată pentru a evalua situația copilului și cererile ce îl privesc.
Secția civilă decizia nr. 6 din 13 ianuarie 2015
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Reclamanta V I a chemat în judecată pe pârâții T C și T A , solicitând instanței să stabilească un program de vizitare a minorei T E , după cum urmează:
- comunicare prin intermediul internetului timp de 30 minute la un interval de 2 săptămâni;
- comunicare prin intermediul internetului timp de 60 minute în zilele de Crăciun, Paști, precum și în ziua de 22 iunie (ziua de naștere a minorei);
- vizitarea minorei cel puțin o săptămână pe an la domiciliul reclamantei, putând fi însoțită de oricine.
În fapt, reclamanta a precizat că este mama biologică a pârâtului T C , dar după naștere, neavând sprijin și supusă presiunilor familiei, a acceptat să dea copilul, semnând un document al cărui conținut nu îl cunoaște, iar ulterior copilul a fost adoptat.
Prin sentința civilă nr. ……../16.04.2014, pronunțată de Judecătoria Galați în dosarul nr. …../2014, instanța a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române și a respins cererea având ca obiect "stabilire domiciliu minor";, formulată de reclamanta V I , în contradictoriu cu pârâții T C și T A , ca nefiind de competența instanțelor române.
S-a reținut că, potrivit susținerilor ambelor părți, precum și din transcrierea conversațiilor atașate la dosar, rezultă că pârâții au domiciliul în Anglia, împreună cu minora T E .
Regulamentul (CE) nr. 2201/27.11.2003 privind competența în materia divorțului și a încredințării copiilor se aplică întotdeauna atunci când cel puțin una dintre părți este cetățean al unui stat membru. Potrivit art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/27.11.2003, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată, sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.
În aplicarea acestor dispoziții legale în cauza de față, instanța a constatat că statul român nu este competent să soluționeze cererea, câtă vreme din probele administrate în cauză, a rezultat că în prezent, reședința obișnuită a minorei este în Anglia.
Împotriva sentinței civile nr. …../16.04.2014, pronunțate de Judecătoria Galați în dosarul nr. …../2014,a declarat apel reclamanta V I . A solicitat apelanta - reclamantă admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
În motivare, apelanta - reclamantă a arătat că soluția criticată încalcă dispozițiile Regulamentului CE nr. 2201/2003 și cele ale art. 6 CEDO privind un proces echitabil, dar și principiul liberului acces la justiție.
Prin cererea formulată la data de 20.05.2014, apelanta a solicitat o trimitere preliminară la Curtea de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare cu privire la următoarele întrebări:
1. dacă instanța națională, aplicând dispozițiile Regulamentului CE nr. 2201/2003, respinge în mod corect acțiunile privind încredințarea și dreptul la vizită în cazul minorilor, ca nefiind de competența instanțelor române, atunci când minorul sau minorii au reședința, în mod obișnuit, în alt stat membru decât România?
2. Dacă răspunsul la întrebarea anterioară este negativ, potrivit aceluiași Regulament CE nr. 2201/2003, instanța națională învestită cu soluționarea unei acțiuni privind stabilirea dreptului de a avea legături personale cu minorul, în cazul bunicii paterne a minorei, ar trebui să respingă acțiunea și atât sau ar trebui să sesizeze instanța competentă potrivit Regulamentului CE nr. 2201/2003 din statul membru unde minora își are reședința obișnuită?
3. Regulamentul CE nr. 2201/2003 se aplică dreptului la vizită doar pentru părinții minorului sau și pentru alte rude apropiate ale acestuia?
În motivarea cererii formulate, apelanta - reclamantă a arătat că soluția pronunțată în cauză încalcă atât Regulamentul CE nr. 2201/2003, cât și art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil, dar și principiul liberului acces la justiție. A subliniat apelanta că, la nivel național, există o practică neunitară asupra problemei competenței instanțelor române în acest tip de cauze.
Apelanta a solicitat și suspendarea judecății recursului până la pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
În ședința publică din data de ……….2015 instanța a recalificat calea de atac incidentă în cauză ca fiind recursul, conform dispozițiilor art. 132 alin. 4 C.proc.civ., iar nu apelul.
În aceeași ședință publică, apelanta - reclamantă, prin reprezentant convențional, a menționat că nu mai susține cererea de sesizare a Curții de Justiție în ceea ce privește primele două întrebări formulate.
Cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară s-a reținut că potrivit art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea tratatelor;
(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii;
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.
S-a reținut de către Tribunal că întrebările preliminare menționate la pct. 1 și 2 ce s-au solicitat a fi adresate Curții de Justiție nu privesc interpretarea unor norme comunitare ci se referă, în esență, la interpretarea normelor naționale de către instanța națională și legalitatea unor soluții pronunțate, respectiv interpretarea acestora prin prisma dreptului comunitar. Or, competența Curții Europene de Justiție, conform art. 267 alin. 1 din TFUE, se referă exclusiv la statuări asupra validități și interpretării actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, respectiv asupra interpretării tratatelor. De altfel, în ședința publică din data de …...2015, reprezentantul convențional al recurentei a învederat că renunță la cererea de sesizare a Curții de justiție cu primele două întrebări preliminare formulate anterior.
În sensul NOTEI INFORMATIVE cu privire la introducerea de către jurisdicțiile naționale a recursului prealabil nr. 2005/C 143/01, emise de Curtea de Justiție, o jurisdicție ale cărei decizii nu sunt susceptibile de recurs jurisdicțional intern este în principiu ținută să sesizeze Curtea cu o asemenea chestiune, cu excepția situației în care există deja o jurisprudență în materie (și dacă, eventualul nou cadru nu ridică dubii reale cu privire la posibilitatea de a aplica această jurisprudență) sau dacă maniera corectă de interpretare a regulii comunitare este evidentă.
Mai mult, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, așa cum a fost aceasta dezvoltată și în Cauza 238/81 - SRL CILFIT, instanțele vizate de cel de-al treilea alineat al art. 267 TFUE (fostul art. 177 din Tratatul CEE), se bucură de aceeași putere de apreciere ca toate celelalte instanțe naționale pentru a evalua dacă, pentru a pronunța o hotărâre, este necesară o decizie asupra unui aspect de drept comunitar. Prin urmare, aceste instanțe naționale nu sunt obligate să trimită o întrebare referitoare la interpretarea dreptului comunitar formulată în cauza dedusă judecății lor în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă.
S-a statuat, în aceeași decizie de speță (Cauza 238/81 - SRL CILFIT), că aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile privind modul de rezolvare a întrebării adresate. Într-o asemenea situație, instanța solicitată trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune într-un mod la fel de evident și instanțelor naționale ale celorlalte state membre și Curții de Justiție, iar convingerea instanței trebuie să aibă în vedere diferitele versiuni lingvistice ale normelor comunitare, terminologia proprie dreptului comunitar și ansamblul dispozițiilor normei.
Cu referire la normele comunitare invocate, în cadrul celei de-a treia întrebări propuse a fi adresate Curții Europene de Justiție, tribunalul reține că dispozițiile Regulamentului CE 201/2003 , nu sunt susceptibile de interpretări diferite sub aspectul invocat de recurentă. Astfel potrivit art. 1 alin. 1 lit. b din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, acesta se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești, iar, potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din același Regulament, materiile prevăzute la alineatul (1) litera (b) cuprind în special, încredințarea și dreptul de vizită.
Pe de altă parte, conform art. 2 pct. 7 din Regulament, "răspundere părintească"; înseamnă ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită.
În consecință, contrar susținerilor recurentei, nu pot fi identificate probleme de interpretare a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 în ceea ce privește aplicabilitatea sa. Așa cum, în mod clar, indică dispozițiile art. 1 alin. 1 lit. b și alin. 2 lit. a raportate la dispozițiile art. 2 pct. 7 din Regulament, acesta își găsește aplicabilitatea ori de câte ori, în privința unui minor, legea, o hotărâre judecătorească sau o convenție recunoaște dreptul la vizită. Aplicabilitatea Regulamentului nu este, astfel, limitată la acțiunile părinților referitoare la dreptul la vizită.
Pentru aceste argumente, apreciind că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune într-un mod evident, Tribunalul a respins, ca nefondată, cererea recurentei de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară.
Recursul este nefondat.
În fapt, recurenta nu a contestat faptul că minora T E locuiește în Anglia, împreună cu părinții săi. În mod corect a reținut prima instanță că acest lucru rezultă și din transcrierea conversațiilor atașate la dosar.
Așa cum am menționat anterior, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. b și alin. 2 lit. a raportate la dispozițiile art. 2 pct. 7 din Regulament, acesta își găsește aplicabilitatea ori de câte ori, în privința unui minor, legea, o hotărâre judecătorească sau o convenție recunoaște dreptul la vizită. Aplicabilitatea Regulamentului nu este, astfel, limitată la acțiunile părinților referitoare la dreptul la vizită.
Or, conform art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/27.11.2003, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată, sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.
Prin prisma considerentelor de mai sus, în mod corect a reținut prima instanță că, potrivit regulilor indicate în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, este competentă de a soluționa cererea de chemare în judecată instanța în circumscripția căreia se află reședința obișnuită a minorei în Anglia.
Eventuale dispoziții ale Convenției Internaționale privind Drepturile Copilului nu pot avea incidență în speță, față de dispozițiile speciale cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, aplicabile în materie, în condițiile în care ambele părți sunt cetățeni ai unui stat membru al Uniunii Europene.
Contrar susținerilor recurentei, este de reținut că dispozițiile pct. 13 din expunerea de motive a Regulamentului nr. 2201/2003 nu sunt obligatorii din punct de vedere legal, acestea nefiind cuprinse, în mod efectiv, în textul unui act adoptat de instituțiile Uniunii Europene.
Pe de altă parte, dispozițiile pct. 13 din expunerea de motive sunt preluate, în esența lor, de dispozițiile art. 15 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 potrivit cărora cu titlu de excepție, instanțele judecătorești dintr-un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond pot, în cazul în care consideră că o instanță dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluționa cauza sau o parte specifică a acesteia și atunci când acest lucru servește interesul superior al copilului:
(a) să suspende procedura sau respectiva parte a acesteia și să invite părțile să depună o cerere la instanța judecătorească din acest alt stat membru în conformitate cu alineatul (4) sau
(b) să solicite instanței judecătorești din alt stat membru să-și exercite competența în conformitate cu alineatul (5).
Este de remarcat că doar instanța competentă pentru a soluționa cauza pe fond, conform Regulamentului, poate aprecia asupra sesizării unei instanțe mai bine plasate pentru ca aceasta din urmă să își exercite competența asupra problemei deduse judecății.
Or, nefiind competentă a soluționa cauza conform criteriilor indicate de Regulament, prima instanță nu era în măsură a face aplicarea dispozițiilor mai sus citate.
Totodată, reține că, în speță, interesul superior al copilului impune ca o cauză care îl privește să fie soluționată de instanța apropiată reședinței obișnuite a acestuia care este prezumată a fi mai bine plasată pentru a evalua situația copilului și cererile ce îl privesc.
Nu pot fi reținute argumentele recurentei legate de încălcarea dreptului său de acces la justiție în condițiile în care prima instanță a evaluat exclusiv un aspect procedural prealabil oricăror discuții pe fond, ce ține de competența indicată de Regulamentul (CE) mr. 2201/2003, iar soluția pronunțată nu exclude posibilitatea recurentei de a se adresa instanței competente cu aceeași cerere.
| ← Căsătorie minori, vârsta matrimonială. Căsătoria minorei... | Cererea de sesizare a Curţii Europene de justiţie cu o... → |
|---|
