Succesiune. Pretins act de acceptare voluntară tacită. Expirarea termenului de opţiune succesorală. Vacanţă succesorală. Lipsa cererii de prelungire. Nedovedirea forţei majore
| Comentarii |
|
Interpretarea dată de instanţa de apel este eronată, pentru că actul de deplasare în comuna natală, prin el însuşi, nu implică intenţia de acceptare a succesiunii şi, mai mult decât atât, nu există nici o dovadă că pârâtul s-a deplasat în comuna natală a tatălui său, pentru a se interesa de averea acestuia, simpla lui afirmaţie nefiind concludentă.
Chiar şi acest act (pretins ca Fiind de acceptare a succesiunii) a fost făcut de către intimat cu mult după expirarea termenului de 6 luni, stabilit de art. 700 din Codul civil şi nu s-a dovedit că ar fi fost împiedicat de motive de forţă majoră de a se folosi de dreptul său şi nici nu a cerut prelungirea termenului de 6 luni, aşa cum prevede alin. 2 al articolului citat.
(Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, decizia nr. 579IR din 28 martie 2003)
CURTEA,
Asupra recursului, deliberând, constată:
Prin acţiunea înregistrată la nr. 15178/2001 D. G. F. P. Argeş a solicitat ca, în contradictoriu cu D. Gh. M. şi cu A. T., să pronunţe o hotărâre prin care să se constate că succesiunea lui I. E. este vacantă şi ca atare să se emită certificat de moştenitor în acest sens.
în motivarea cererii se arată că la data de 2 iunie 1998, a decedat I. E., cu ultimul domiciliu în municipiul Piteşti, str. D. nr. 1 şi reclamanta a sesizat Biroul Notarial - C. F. M., pentru deschiderea procedurii succesorale notariale.
Ca urmare a acestor demersuri, Biroul Notarial a identificat pe fiul defunctului, respectiv pârâtul D. Gh. M., care însă nu a acceptat succesiunea tatălui său, în termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 din Codul civil.
Prin sentinţa civilă nr. 4726 din 5 iulie 2002, Judecătoria Piteşti a respins acţiunea, reţinând că pârâtul a făcut acte de acceptare tacită a succesiunii, deplasându-se la casa părintească a defunctului din comuna Stroeşti, jud. Vâlcea, interesându-se de componenţa masei succesorale.
A considerat instanţa că, în aceste condiţii, acţiunea pârâtului este o acceptare a succesiunii în întregul ei, pentru că actul acceptării este indivizibil în principiu, cu privire la toate bunurile şi nu distinct pentru fiecare dintre acestea.
Sentinţa a fost atacată cu apel de D. G. F. P. Argeş, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, constând în aceea că a fost reţinută greşit acceptarea tacită a succesiunii, prin simpla deplasare a pârâtului la locul de naştere al defunctului.
Prin decizia civilă nr. 1789 din 25 noiembrie 2002, Tribunalul Argeş a respins ca nefondat apelul, reţinând că potrivit art. 85 din Legea nr. 36/1995, pentru ca o succesiune să fie declarată vacantă şi să se elibereze certificatul în acest sens, trebuie să se facă dovada că nici un moştenitor cu vocaţie succesorală nu a acceptat în termen succesiunea defunctului, or, din înscrisul de la fila 37 din dosar, rezultă că intimatul-pârât este fiul din afara căsătoriei al autorului, că are vocaţie la succesiune şi că, la data decesului tatălui său, se afla la muncă în Iugoslavia şi nu a luat cunoştinţă despre deschiderea succesiunii, decât după revenirea în ţară.
Ulterior, fiul autorului s-a deplasat la ultimul domiciliu al acestuia, interesându-se despre succesiunea acestuia, dovedindu-şi astfel interesul de a accepta şi deci nu poate fi considerat străin de moştenire.
împotriva acestei decizii a declarat recurs D. G. F. P. Argeş, invocând motivele prevăzute de pct. 8 şi 9 ale art. 304 din Codul de procedură civilă.
Susţine recurenta că eronat instanţa a respins apelul trecând peste excepţia prescrierii dreptului de acceptare a succesiunii, în ceea ce îl priveşte pe pârât; că această excepţie era întemeiată dat fiind că fiul defunctului nu a făcut acte de acceptare a succesiunii în termenul de 6 luni de la deschiderea succesiunii; că nu a făcut nici o dovadă în acest sens.
Recurenta consideră eronată opinia instanţei, conform căreia declaraţia dată de intimatul-pârât la notar, că nu se afla în ţară, la data decesului tatălui său şi a luat act despre aceasta abia la întoarcerea în ţară, când a mers la casa părintească a tatălui său, interesându-se de succesiune, ar constitui dovezi că acest intimat a acceptat succesiunea şi nu este cazul să se declare vacanţa succesorală.
Criticile sunt întemeiate şi se vor admite, pentru cele ce urmează.
într-adevăr, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, cu nesocotirea prevederilor art. 689 şi 700 din Codul civil.
Astfel, potrivit prevederilor art. 700 din Codul civil, dreptul de a accepta succesiunea se prescrie într-un termen de 6 luni, socotit de la deschiderea acesteia.
Art. 689 din Codul civil prevede că acceptarea poate fi expresă sau tacită şi este considerat acceptare tacită orice act făcut de erede pe care nu l-ar putea face decât în calitate de erede şi care lasă a se presupune neapărat intenţia sa de acceptare.
în primul rând, se observă că instanţa de apel a considerat că simpla deplasare a pârâtului în localitatea de naştere a tatălui său ar constitui un act pe care acesta nu l-ar fi putut face decât în calitate de erede.
Această interpretare este eronată, pentru că actul de deplasare în comuna natală, prin el însuşi, nu implică intenţia de acceptare a succesiunii şi, mai mult decât atât, nu există nici o dovadă că pârâtul s-a deplasat în comuna natală a tatălui său, pentru a se interesa de averea acestuia, simpla lui afirmaţie nefiind concludentă.
De altfel, pârâtul nu avea nevoie să se deplaseze în comuna natală a tatălui, pentru a se interesa de averea sa, de îndată ce avea cunoştinţă despre proprietatea lui asupra casei de locuit din municipiul Piteşti, pentru că, o perioadă de timp, el însuşi a locuit cu tatăl în această casă.
în sfârşit, chiar şi acest act (pretins ca fiind de acceptare a succesiunii) a fost făcut de către intimat cu mult după expirarea termenului de 6 luni, stabilit de art. 700 din Codul civil şi nu s-a dovedit că ar fi fost împiedicat de motive de forţă majoră de a se folosi de dreptul său şi nici nu a cerut prelungirea termenului de 6 luni, aşa cum prevede alin. 2 al articolului citat.
Oricum, intimatul, la solicitarea instanţei, nu a putut face nici o dovadă că, la data decesului şi în
următoarele 6 luni, a fost plecat să lucreze în străinătate.
Aşadar, se reţine că pârâtul-intimat nu a acceptat succesiunea în termenul legal şi urmează să se admită recursul, să se modifice decizia şi, admiţându-se apelul reclamantei, să se schimbe sentinţa în sensul admiterii acţiunii şi constatării calităţii de moştenitor a statului faţă de defunctul I.
E., decedat la 2 iunie 1998, a cărui succesiune este vacantă.
NOTĂ
Deşi apreciem că soluţia la care s-a oprit completul Curţii de Apel este corectă pe fond, unele aspecte legate de motivare impun câteva observaţii, inclusiv în ceea ce priveşte argumentaţia pe care s-au sprijinit hotărârile pronunţate de instanţele inferioare.
1. în primul rând, să remarcăm raţionamentul utilizat de prima instanţă, care a considerat că „acţiunea pârâtului (constând în deplasarea sa la casa părintească ) este o acceptare a succesiunii în întregul ei, pentru că actul acceptării este indivizibil în principiu, cu privire la toate bunurile şi nu distinct pentru fiecare dintre acestea.”
Lăsând la o parte greşeala de fond - îndreptată la nivelul Curţii de Apel -, ne reţine atenţia explicaţia subsecventă, care, în opinia noastră, ar fi fost adecvată în cazul unei acceptări voluntare tacite printr-un act de dispoziţie juridică având ca obiect un bun succesoral privit ut singuli. într-adevăr, în temeiul principiului indivizibilităţii opţiunii succesorale, un asemenea act valorează acceptare pură şi simplă a întregii moşteniri, chiar dacă obiectul său îl formează numai un bun ori anumite bunuri din moştenire.1
Or, activitatea de deplasare a pârâtului - fiu din afara căsătoriei al defunctului - la casa părintească (localitatea de naştere a lui de cuius) ar fi putut primi, eventual, încadrare în sfera actelor (faptelor) materiale având semnificaţia acceptării voluntare tacite a moştenirii, ceea ce însă oricum nu este de admis, întrucât - cum bine a evidenţiat Curtea de Apel, şi nu este cazul să insistăm - nu suntem în prezenţa unui act pe care succesibilul, în temeiui art. 689 C. civ., nu l-ar putea face decât în calitate de erede şi care „trebuie să implice, cu puterea necesităţii, intenţia de a accepta”.2
Pe de altă parte, chiar dacă acţiunea pârâtului ar fi avut valoarea unui act (fapt) material din a cărui săvârşire să rezulte intenţia sa de acceptare a succesiunii - aşa cum a considerat Judecătoria, soluţie susţinută şi de Tribunal -, apare ca lipsită de sens învederarea modului de operare a principiului indivizibilităţii opţiunii succesorale, de vreme ce în speţă nu era vorba de o manifestare de voinţă - fie şi sub forma unui act de dispoziţie materială -privitoare la un anume bun ori la anumite bunuri aparţinând moştenirii, în măsură să justifice, la cazul concret, sublinierea mecanismului juridic al indivizibilităţii acceptării.
2. în al doilea rând, să examinăm raţionamentul identificat de completul Tribunalului în vederea consolidării dezlegării date de judecătorie: „fiul autorului s-a deplasat la ultimul domiciliu al acestuia, interesându-se despre succesiunea acestuia, dovedindu-şi astfel interesul de a accepta şi deci nu poate fi considerat străin de moştenire.”
Dincolo de latura morală a unei asemenea „acceptări” a moştenirii, care ar putea lăsa loc interpretării, ideea că, o dată dovedit interesul de a accepta moştenirea, se înlătură automat sancţiunea considerării succesibilului ca fiind străin de moştenire, nu-şi află suport în realităţile juridice care guvernează această materie. Din perspectiva propusă de instanţă, succesibilul, după deschiderea moştenirii, şi-ar putea manifesta oricând interesul în sensul acceptării, consolidându-şi titlul de moştenitor, ceea ce, desigur, este inadmisibil în condiţiile existenţei unui termen de opţiune succesorală fixat de legiuitor.
Observăm totodată că acelaşi complet al Tribunalului a făcut anterior trimitere la art. 85 din Legea nr. 36/1995 (M. Of. nr. 92 din 16 mai 1995), ce stabileşte clar că certificatul de vacanţă succesorală se eliberează de către notarul public, la cererea reprezentantului statului, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii.
Singura explicaţie pentru acest mod de soluţionare constă în întrevederea de către instanţă a unei cauze de repunere în termen - justificată prin lipsa succesibilului din ţară instituţie la care însă nu a făcut referire.
3. în al treilea rând, în considerentele deciziei Curţii de Apel se precizează că intimatul nu a dovedit „că ar fi fost împiedicat de motive de forţă majoră de a se folosi de dreptul său şi nici nu a cerut prelungirea termenului de 6 luni, aşa cum prevede alin. 2 al articolului citat (art. 700 C. civ)”. Două observaţii avem de făcut asupra fragmentului reprodus.
3.1. Prima, în legătură cu instituţia forţei majore în cadrul materiei de care ne ocupăm. Este adevărat că în art. 700 alin. 2 C. civ., conform modificării aduse prin Decretul nr. 73/ 1954 (publicat în B. Of. nr. 14 din 19 martie 1954), se face vorbire de „motive de forţă majoră”.
Dar, problema este de mult tranşată, în jurisprudenţă şi doctrină, în sensul că dispoziţiile art. 700 alin. 2 C. civ. au devenit inaplicabile, întrucât au fost tacit abrogate prin efectul Decretului nr. 167/1958 (publicat în B. Of. nr. 19 din 21 aprilie 1958 şi republicat în B. Of. nr. 11 din 15 iulie 1960), act normativ care a făcut din forţa majoră un caz de suspendare de drept a cursului prescripţiei extinctive (v. art. 13 lit. a)9, nu unul de repunere în termen. Această din urmă instituţie devine aplicabilă în prezenţa altor motive, temeinic justificate, lăsate la aprecierea instanţei0, ce pot fi dispuse chiar din oficiu1.
3.2. A doua, referitoare la constatarea de către instanţă a lipsei cererii de prelungire a termenului stabilit de lege pentru acceptarea succesiunii.
Astfel, completul Curţii de Apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 700 alin. 2 C. civ., în temeiul cărora succesibilului i se acordă posibilitatea de a cere instanţei judecătoreşti prelungirea termenului în discuţie cu cel mult 6 luni din momentul când a luat sfârşit împiedicarea datorată forţei majore. Amintim însă aici prevederile art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia: „Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie”.
Repunerea în termen este deci condiţionată de introducerea cererii la instanţă într-un anumit termen, socotit de la încetarea cauzelor temeinic justificate - altele decât forţa majoră - aspect pe care Curtea de Apel, în pofida soluţionării corecte a fondului pricinii, nu l-a avut în vedere.
| ← Teren preluat abuziv. Cerere de restituire în natură. Art. 8... | Pensii. Decizie de pensionare. Retribuţie minimă iniţială.... → |
|---|
