Când se poate invoca uzucapiunea. Opunerea hotărârii judecătorești anterioare în revendicare cu autoritate de lucru judecat.
| Comentarii |
|
La data de 04.03.2007, reclamanții E.E. și E.H. au chemat în judecată pe pârâții T.E., E.N. și T.T.H., solicitând să se constate în favoarea reclamanților dobândirea dreptului de proprietate, prin joncțiunea posesiilor, cu privire la terenul în suprafață de 200 mp, situat în B., (...), sector 1, și prin accesiune imobiliară artificială, asupra construcției edificate de către reclamanți pe terenul sus-menționat.
În subsidiar, s-a solicitat, pe calea acțiunii oblice, să se constate că numitul J.Z.O. a dobândit, prin uzucapiunea de peste 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului de 200 mp, situat în B., (...), sector 1. În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanții au dobândit deplina posesie a imobilului la data de 4 iunie 2003, prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare de la posesorul anterior al imobilului, J.Z.O., care, la rândul său, a preluat-o de la N.N. În baza unui înscris sub semnătură privată încheiat în anul 1968 și atât reclamanții, cât și autorul lor au stăpânit și respectiv stăpânesc imobilul în mod netulburat, sub nume de proprietari, posesiile acestora, prin joncțiune, fiind utile și neîntrerupte din 1968, respectiv din 2003 până în prezent.
S-a mai arătat că, ulterior încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare la data de 4 iunie 2003, reclamanții s-au comportat ca adevărați proprietari, au desființat construcția existentă pe teren la acea dată și au edificat un alt imobil în care locuiesc și în prezent, astfel că în baza accesiunii imobiliare artificiale, ei sunt proprietari și asupra construcției, fiind înregistrate pe numele lor toate contractele de utilități aferente imobilului și achitând, ca și autorul lor, toate taxele și impozitele legale, în drept s-au invocat prevederile art. 1843, art. 1846, art. 1847 și urm., art. 1860, art. 1890, art. 969, art. 970, art. 1436 și urm. C. civ.
Pârâții au depus întâmpinare la dosar, prin care au solicitat să se respingă acțiunea reclamanților, urmând a se reține autoritatea de lucru judecat în raport cu sentința civilă nr. 5255/27.05.2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. 6186/2005, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului, prin care s-a admis acțiunea în revendicarea imobilului formulată de T.E., E.N. și T.T.H., în contradictoriu cu E.H., E.F., E.Ș., E.B. și E.E., constatân-du-se calitatea de proprietari a reclamanților asupra imobilului în litigiu, conform certificatului de moștenitor nr. 224/27.10.2003, imobil ce a aparținut bunicilor acestora, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4582/1937, transcris sub nr. 1943/1937 de Tribunalul Ilfov, potrivit temeiului invocat - art. 480-481 C. civ.
S-au administrat probele cu înscrisuri, declarații de martori, interogatorii și expertize tehnice în construcții și topografică privind identificarea și evaluarea imobilului.
Prin sentința civilă nr. 9025/27.06.2008, Judecătoria Sectorului 1 București a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâți și a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.
Pentru a se respinge excepția autorității de lucru judecat, s-a reținut că deși în ambele cauze - cea prezentă și cea care a făcut obiectul soluționării prin sentința civilă nr. 5255/27.05.2005 a Judecătoriei Sectorului 1 - părțile sunt aceleași, ca și obiectul dedus judecății, cauza este distinctă, întrucât în sentința sus-menționată, temeiul juridic l-a constituit acțiunea în revendicare potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., în timp ce în cauza pendinte, temeiul juridic invocat al dobândirii dreptului de proprietate este uzucapiunea de peste 30 de ani, respectiv accesiunea artificială imobiliară, potrivit art. 1847 și urm., respectiv art. 492 C. civ. Pentru a respinge acțiunea pe fond, instanța de judecată a reținut că la data de 17.11.1971, prin Ordinul de repartizare nr. 2863 emis de Consiliul Popular al sectorului 1, autorul reclamanților, J.O., a primit în folosință imobilul situat în B., (...), sector 1, pe care l-a utilizat în calitate de chiriaș.
S-a constatat astfel că autorul reclamantilor a deținut imobilul în cali-> >
tate de simplu detentor precar, ce exclude calitatea de stăpânire sub nume de proprietar, iar autorul J.O. nu a notificat pe autorii pârâților N. și N.N. cu privire la schimbarea calității din detentor precar, în posesor.
Din relațiile comunicate la dosar de Direcția de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 B. rezultă că J.O. nu a achitat taxele și impozitele aferente imobilului, acestea fiind suportate de către autorii pârâților, respectiv de către pârâții în cauză.
Declarațiile martorilor nu sunt suficiente pentru a se reține îndeplinirea uzucapiunii, iar singurul act ce poate fi calificat de instanță ca opunere la dreptul de proprietate al pârâților este antecontractul din 4 iunie 2003, în raport de care termenul de prescripție achizitivă ar urma să fie împlinit abia peste 25 de ani.
S-a reținut ca fiind aplicabil speței și principiul securității și stabilității raporturilor juridice consacrat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, pârâții beneficiind de o hotărâre definitivă și irevocabilă, anterioară, prin care li s-a constatat dreptul de proprietate asupra imobilului.
Față de soluția referitoare la uzucapiune, s-a respins și capătul de cerere privind accesiunea, reținându-se că reclamanții recunosc prin acțiune faptul că lucrările de construcții au fost edificate de către aceștia.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții E.E. și E.H., având consecința respingerii acțiunii reclamanților.
În motivarea apelului s-a susținut încălcarea flagrantă a prevederilor art. 129 alin. (5), art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța neară-tând motivele pentru înlăturarea probelor, de neaplicare a art. 225 C. proc. civ., iar motivele privind justificarea precarității sunt contradictorii și ireconciliabile, ignorându-se înscrisul sub semnătură privată încheiat de autorul J.Z.O., care a preluat posesia imobilului de la N.N. În anul 1968 și a exercitat-o până la data predării către apelanți, demolarea construcției și edificarea uneia noi, înregistrarea contractelor de utilități în nume propriu și achitarea taxelor și impozitelor relevând în mod clar, voința univocă a acestuia de a se comporta ca un adevărat proprietar, respectiv a apelanților potrivit înscrisului de la data de 4 iunie 2003, cu susținerea că în speță nu sunt aplicabile nici principiul securității raporturilor juridice, nici art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Intimații-pârâți au depus întâmpinare la dosar, prin care au solicitat respingerea apelului reclamanților și au formulat și o cerere de aderare la apelul reclamanților, la care ulterior au renunțat.
Prin decizia civilă nr. 252/A/25.02.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a lll-a civilă, s-a respins apelul ca nefondat.
Critica privind nesocotirea prevederilor art. 129 alin. (5), art. 261 pct. 5 și neaplicarea art. 225 C. proc. civ., ce a făcut obiectul primului motiv de apel, nu a fost primită, cu motivarea că apelanții au arătat în concret care sunt probele ce nu au fost analizate de instanță, constatându-se, dimpotrivă, că în motivarea sentinței apelate se regăsesc referiri la toate probele administrate în cauză, pe de o parte, iar pe de altă parte, neprezentarea părții spre a-i fi luat interogatoriul poate fi socotită potrivit art. 225 C. proc. civ. ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice numai în situația în care nu s-ar fi administrat și alte probe, astfel că simpla aplicare a art. 225 C. proc. civ. nu este concludentă pentru soluționarea cauzei.
Cel de-al doilea motiv de apel, potrivit căruia autorul reclamanților ar fi exercitat o posesie utilă, iar nu o detenție precară, a fost de asemenea respins, reținându-se că actul inițial de stăpânire a bunului de către autorul reclamanților este ordinul de repartizare nr. 2863 emis de Consiliul Popular la Sectorului 1 B., prin care autorul reclamanților, J.O., a primit în folosință imobilul situat în B., (...), sector 1, pe care l-a utilizat în calitate de chiriaș, iar potrivit art. 1855 C. civ., când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie.
Înscrisul sub semnătură privată invocat, din anul 1968, nu s-a depus în cauză, iar față de existența ulterioară a ordinului de repartizare din anul 1971, se prezumă calitatea autorului reclamanților de detentor precar.
Cu privire la construcția de pe teren, din probele administrate s-a reținut că nu este vorba de o construcție nou edificată, ci de îmbunătățiri și reparații aduse vechii construcții, care nu pot fi calificate drept acte de intervertire a detenției precare în posesie, inclusiv construirea a noi camere, alăturate celor vechi.
Încheierea contractelor de utilități pe numele recurenților-reclamanți nu prezintă relevanță, întrucât acestea pot fi încheiate și de un proprietar și de un simplu detentor precar.
Susținerea că impozitele și taxele aferente imobilului au fost achitate de către reclamanți, respectiv de către autorul acestora, a fost înlăturată, chitanțele în acest sens datând doar din anii 1984-1985, dar pentru imobilul aflat în evidențele fiscale pe numele pârâților.
În ceea ce privește argumentul legat de principiul securității raporturilor juridice și de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, Tribunalul a reținut că intră în autoritatea de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranșează litigiul, și motivele care susțin soluția, precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora.
Astfel, deși nu sunt îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ. pentru reținerea excepției autorității de lucru judecat, considerentele sentinței civile nr. 5255/27.05.2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. 6186/2005, se impun cu putere de lucru judecat pe aspectul reținerii calității de detentor precar al autorului reclamanților.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții E.E. și E.H., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Potrivit primului motiv de recurs, s-a arătat că actul juridic dedus judecății, respectiv ordinul de repartizare nr. 2863/1971, a fost interpretat greșit, schimbându-i-se natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic. Astfel, ordinul sus-menționat este inexistent ca act juridic, lipsind originalul său; în plus, el nu îndeplinește cerința formalității multiplului exemplar și a datei certe potrivit art. 1179 și art. 1182 C. civ., el neavând calitatea de contract de închiriere și nefiind urmat de încheierea unui astfel de contract care să menționeze calitatea de chiriaș, astfel cum au declarat și martorii audiați în cauză.
Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs, s-a arătat că în apel s-a formulat critica privind încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul omisiunii primei instanțe de a arăta motivele pentru care a înlăturat probele administrate și cererea reclamanților de a se face aplicarea art. 225 C. proc. civ., or, instanța de apel, încălcând, la rândul său, prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a considerat că nu s-au arătat probele care ar fi fost ignorate de către prima instanță, în realitate fiind vorba de toate probele administrate în cauză și tot astfel, nu a răspuns criticii privind existența în hotărâre a unor motive contradictorii, ireconciliabile, care conduc la un fapt inadmisibil, că proprietatea, deși exclusivă, este deopotrivă publică și privată, instanța de apel copiind argumentele sentinței apelate, lăsând practic aceeași motivare contradictorie.
S-a arătat că decizia din apel este și vădit neîntemeiată, soluția instanței de apel fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1847 C. civ., fiind interpretate în mod greșit cerințele uzucapiunii, solicitându-se a se constata, pe baza tuturor probelor administrate, posesia utilă, ca stare de fapt a recurenților și autorului J.O., care a preluat din anul 1968 posesia în nume propriu în baza unui înscris sub semnătură privată, de la numitul N.N.: martorii audiați, contractele de utilități încheiate pe numele recurenților-reclamanți, chitanțele de plată a taxelor și impozitelor la administrația financiară etc.
Instanța de apel a depășit și limitele învestirii sale, contravenind prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. prin reținerea autorității de lucru judecat constând în sentința civilă nr. 5255/2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, privind revendicarea imobilului în litigiu de către intimații-pârâți, deși recurenții nu o ceruseră prin criticile din apel, pe de o parte.
Pe de altă parte, puterea de lucru judecat nu este reglementată de nicio dispoziție legală, iar potrivit art. 1201 C. civ., autoritatea de lucru judecat se poate stabili doar în raport de dispozitiv și nu de considerentele din cele două hotărâri, sentința nr. 5255/2005 confirmă doar dreptul intimaților asupra imobilului, or, uzucapiunea este sancțiunea îndreptată împotriva proprietarului care a stat în pasivitate, permițând altei persoane să posede timp îndelungat imobilul; uzucapiunea, este adevărat, nu a fost invocată în dosarul intimaților de revendicare, pe cale de excepție sau cerere reconvențională, având însă deschisă calea unei acțiuni, cea prezentă, iar acțiunea în revendicare poate fi analizată prin constatarea prescripției achizitive, principiu care prevalează față de principiul securității raporturilor juridice, în consecință, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în tot, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. Intimații-pârâți au depus întâmpinare la dosar, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât în perioada comunistă, proprietarii erau obligați de Stat să închirieze camerele ce depășeau nevoile proprii, Consiliul Popular fiind cel ce emitea ordinele de repartiție, ca și cel în cauză, Ordinul de repartiție nr. 2863/1971, fără ca imobilele să fie preluate efectiv în proprietatea statului, N.N. rămânând proprietar, acesta solicitând în 1966 recalcularea suprafeței de teren pe care-l deținea, iar în 1999 acesta a înregistrat la Administrația Financiară o declarație pentru stabilirea impozitului. În plus, nu există niciun document care să contrazică cele susținute de intimati, nefiind >J 9 administrat în speță nici înscrisul sub semnătură privată din anul 1968 invocat.
Astfel, Ordinul de repartiție s-a interpretat în mod corect de către instanța de apel.
Privitor la criticile subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că acestea sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, pentru că tind către o reanalizare a faptelor, ceea ce nu este permis în recurs, criticile fiind oricum nefondate, fiind prezentate argumente detaliate la dosar. (...)
Curtea a privit însă recursul ca fiind nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Se constată mai întâi că în speță nu suntem în prezența unui act juridic dedus judecății spre a fi interpretat cu privire la natura acestuia, astfel cum susțin recurenții - respectiv Ordinul de repartiție nr. 2863/1971 emis de Consiliul local, acesta fiind un mijloc de probă administrat în cauză, analizarea acestuia ținând de aprecierea probatoriului în cauză.
Pe cale de consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit spre a fi analizat ca și motiv de nelegalitate, inclusiv a aspectelor invocate privind neîndeplinirea formalității multiplului exemplar și a datei certe conform art. 1179 și art. 1182 C. civ., eficiența și natura actului juridic, în lipsa încheierii contractului de închiriere, lipsa calității de chiriaș, neplata chiriei la stat și solicitarea ca actul să fie apreciat ca marcând intrarea imobilului în posesia anterioară începând din 1968, în baza unui pretins înscris sub semnătură privată din 1968, de la N.N., proprietar.
Toate aceste critici vizează o reapreciere a probelor administrate în cauză, care nu este admisibilă în faza procesuală a recursului, unde pot fi analizate doar motive de nelegalitate.
Nici criticile din cel de-al doilea motiv de recurs, subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi analizate ca motive de nelegalitate în recurs, pentru aceleași considerente, după cum urmează: Astfel, solicitarea de analizare a cerințelor uzucapiunii prevăzute de art. 1837 C. civ. vizează, de asemenea, o reapreciere a probelor administrate în cauză, respectiv declarațiile de martori, înscrisuri etc., spre a se reține o altă situație de fapt decât cea stabilită în prima instanță și în apel - aspect inadmisibil în recurs.
În fapt, criticile care țin strict de nelegalitate și care pot fi invocate în recurs în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt cele privind încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 cu raportare la art. 225, la art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și la motivarea pretins contradictorie și ireconciliabilă a primei hotărâri, neanalizate ca și critici în apel.
Curtea a constatat că aceste critici nu sunt fondate.
Astfel, instanța de apel a constatat, dimpotrivă, nu numai că nu s-ar fi arătat care anume probe nu ar fi fost analizate de către prima instanță, dar a precizat că întregul probatoriu a fost analizat la fond, neputându-se reține doar aplicarea art. 225 C. proc. civ. solicitată de către recurenții-reclamanți, care poate prezenta relevanță doar în lipsa altor probe apreciate ca neconcludente în speță, aceasta ținând de operațiunea de apreciere a probelor, de principiile aplicabile în această operațiune, instanța reținând pentru soluția pronunțată probele cu relevanță și care o susțin, fiind clară nerelevanța în cauză a interogatoriului.
Acest aspect reiese cu claritate din motivarea deciziei recurate, fiind înlăturată critica în sensul că s-ar fi încălcat rolul activ al acestei instanțe conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Nefondată este și susținerea privind motivarea contradictorie și ireconciliabilă a primei hotărâri, care nu ar fi fost analizată drept critică formulată în apel, întrucât prin decizia recurată se precizează că, dimpotrivă, „în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești se regăsesc referiri la toate probele administrate în cauză”, în propria motivare, instanța de apel procedând, tocmai spre a se răspunde criticilor apelanților, la reanalizarea și reaprecierea probelor administrate în cauză, apelul fiind devolutiv, astfel încât permite completarea motivării soluției primei instanțe, cu noi argumente juridice în susținerea acesteia.
Critici de nelegalitate sunt și cele în sensul că instanța de apel ar fi reținut, dincolo de limitele sesizării sale, puterea de lucru judecat decurgând din sentința civilă nr. 5255/2005 a Judecătoriei Sectorului 1 prin care, cu privire la același imobil, intimații-pârâți ar fi obținut revendicarea, în contradictoriu cu recurenții-reclamanți din cauza pendinte, deși nu erau formulate astfel de critici în recurs.
Curtea a constatat că nu suntem într-o situație de depășire a limitelor sesizării instanței de apel, reținerea sentinței sus-menționate în motivarea deciziei recurate constituind unul dintre argumentele în plus, care justifică menținerea soluției primei instanțe și netemeinicia criticilor din apel.
Susținerea că puterea lucrului judecat nu ar fi reglementată printr-o dispoziție legală este greșită, fiind contrazisă de prevederile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.
Este corectă susținerea că acțiunea în revendicare poate fi paralizată prin constatarea prescripției achizitive, numai că recurenții nu au formulat o cerere reconvențională, respectiv apărarea pe excepție, în cadrul dosarului având ca obiect acțiunea în revendicare formulată de intimații-pârâți.
În cauza pendinte, un astfel de efect nu mai poate avea invocarea uzucapiunii, întrucât revendicarea în contra recurenților-reclamanți s-a produs, în mod definitiv și irevocabil, astfel că instanța de apel a constatat doar că această sentință irevocabilă nr. 5255/2005 nu poate fi ignorată, fiind tranșată problema dreptului de proprietate între părți, cu autoritate de lucru judecat, potrivit art. 480 C. civ., în favoarea pârâ-ților din prezenta cauză, respectiv calitatea recurenților-reclamanți de detentori precari asupra imobilului.
Prin această sentință, se exclude practic starea de pasivitate pretinsă a proprietarului, reținându-se în mod corect ca argument judicios și principiul securității raporturilor juridice în motivarea deciziei recurate, de către instanța de apel, potrivit cu jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului în materia proprietății.
Pentru aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat (C.A. București, s. a IIl-a civ., min. și fam., decizia nr. 81/25.01.2010, LegeAZ.net).
Comentariu. Apreciem câ primul motiv pentru respingerea cererii în uzucapiune era, în acest caz, autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate anterior între aceleași părți în acțiunea în revendicare în care reclamanții din pricina de față nu au înțeles să invoce uzucapiunea. Acest aspect făcea inutilă administrarea altor probe și analiza asupra calității posesiei autorilor reclamanților. În speță, se punea problema decăderii reclamanților din dreptul de a mai invoca uzucapiunea, în condițiile în care nu au invocat-o în acțiunea în revendicare, până la soluționarea apelului. Aceasta era cauza primă a respingerii, iar nu precaritatea posesiei autorului reclamanților.
| ← Interpretarea Deciziei-RIL nr. IV/16.01.2006 a ÎCCJ în... | Grănițuire. Servitute de vedere. Anexe gospodărești.... → |
|---|
