Ferestre spre curtea vecinului. Posesia. Servitute de lumină. Acte de posesiune. Lucrări aparente.
| Comentarii |
|
Având în vedere sentința supusă recursului, din care rezultă că în 1923 intimata S.M.R. a cumpărat de la defunctul P.R.B., autorul recurenților, imobilul din str. D. nr. 58, vecin cu cel de la nr. 56, aparținând azi în indiviziune recurenților, moștenitori ai zisului defunct; că prin clauza nr. 11 din actul de vânzare se specifică că imobilul vândut are trei ferestre de vedere ce dau în curtea recurenților, fiind situate în peretele aflat pe hotarul despărțitor al acestor proprietăți; că, după ce arată locul și dimensiunile acestor ferestre, actul mai prevede textual: „acest drept de servitute activă rămâne dobândit d-nei cumpărătoare și ea, sau un eventual proprietar ulterior, va avea dreptul a-l exercita pururea, în condițiunile de astăzi, fără însă a schimba fie mărimea ferestrelor, fie locul în care sunt plasate și bineînțeles, fără să aibă dreptul să deschidă alte ferestre sau vederi noi”.
Că, în 1926, intimata S.M.R., ridicând un etaj la imobilul cumpărat, compus până atunci numai din parter, a deschis la acest etaj, pe linia ce merge în prelungirea uneia din cele trei ferestre aflate la parter, o altă fereastră; iar în altă parte a aceluiași zid despărțitor și tot la etaj, a deschis un intrând, având trei ferestre de vedere, din care una în peretele din fund al intrândului, iar celelalte două în pereții lui laterali; că acest intrând, dânsa l-a acoperit în partea lui superioară, prelungind și acolo acoperișul casei până la limita peretelui despărțitor.
Că, în urma acestor fapte, recurenții au chemat în judecată pe intimată, cerând să fie obligată a desființa și astupa fereastra ce a deschis-o la etaj, întrucât are vedere directă asupra proprietății lor și actul de vânzare nu-i dă dreptul a deschide altă fereastră în afara celor existente și au mai cerut să fie obligată a desființa acoperișul aflat deasupra intrândului, pentru ca în acest mod ferestrele aflate acolo să primească lumină pe deschizătura din sus a lui, iar nu de pe proprietatea lor, motivând această cerere pe faptul că acel intrând fiind acoperit, intimata ar putea prin prescripție să dobândească un drept de servitute care să-i împiedice pe dânșii de a mai putea clădi contra calcanului ei, deoarece clădind, ar astupa deschizătura lui și deci camerele respective ar rămâne fără aer și lumină.
Că Tribunalul, judecând în apel această acțiune, a admis, pentru con-siderațiuni ce nu interesează prezentul recurs, cererea cu privire la închiderea ferestrei construite la etaj și a respins cererea de a se desființa acoperișul de la intrând, constatând în fapt că ferestrele de vedere acolo aflate respectă distanțele de 19 și 6 decimetri prevăzute de art. 612 și art. 613 C. civ. și ca atare, a motivat Tribunalul, intrândul în care ele au fost practicate este perfect admisibil în drept.
Văzând motivul de casare astfel formulat: „Exces de putere și omisiune esențială, nemotivare și greșită aplicațiune a art. 612, art. 622, art. 623 și art. 635 C. civ., combinate cu art. 969 și art. 1890 din același cod.
Pentru a ajunge la această soluțiune, adică pentru a respinge cel de al doilea cap de cerere, Tribunalul, în primul rând, se întemeiază pe considerațiunea că cele trei ferestre practicate în interiorul intrăturei ar avea distanța prescrisă de art. 612 și art. 613 C. civ., lucru pe care nu l-am contestat. Însă, Tribunalul se mărginește numai la această considerațiune, fără a lua în discuțiune mijloacele noastre de drept, și anume că noi nu cerem închiderea acelor ferestre, dar cerem ca ele să nu primească lumină de pe fondul nostru și această cerere o întemeiem pe dispozițiunile citatelor texte de lege, cari sunt categorice. Tribunalul, neluând în considerare aceste mijloace ale noastre, comite mai întâiu un exces de putere, pentru că obligat era să discute aceste mijloace ale noastre și să arate pentru ce nu le găsește întemeiate, astfel că comite în acelaș timp și o omisiune esențială și dă o hotărâre nemotivată asupra acestui punct.
Tribunalul nu răspunde nici la mijlocul nostru tras din stipulațiunea prevăzută în actul de vânzare sub nr. 11.
Noi, invocând art. 612, art. 622 și art. 623, cât și art. 635 C. civ., arătam că după aceste texte de lege, proprietarul vecin, deși are dreptul să deschidă ferestrele la distanțele arătate de art. 612 și art. 613, nu are dreptul ca, prin lucrările sale, să-și creeze o servitute asupra fondului vecin de a primi lumina, servitute care, dacă ar continua, s-ar dobândi prin prescripțiunea de 30 de ani.
Tribunalul, când decide că intrătura zidită în modul cum există azi, adică cu dreptul de a primi lumina de pe proprietatea noastră, violează zisele texte de lege, iar când dă de o parte discuțiunea pe care am angajat-o în instanță, comite un învederat exces de putere, încât dacă s-ar confirma judecătorește starea actuală de lucruri în viitor, d-na S.R. ar avea, în conformitate cu art. 1890 C. civ., un drept dobândit de servitute activă asupra imobilului nostru, de a primi lumina la cele trei ferestre, iar noi ne-am găsi în imposibilitate de a construi pe propriul nostru fond în dreptul deschiderei intrăturei din casa d-nei R.
Excesul de putere mai rezultă și din faptul că Tribunalul nu respectă convențiunea părților, adică art. 11 din actul de vânzare, astfel că violează și art. 969 C. civ.”
Considerând că recurenții se plâng prin motivul de casare că Tribunalul și-a fondat sentința de respingere pe considerațiunea că cele trei ferestre de vedere din intrând sunt la distanța legală față de linia despărțitoare a imobilelor, omițând să discute obiecțiunea ridicată de dânșii la aceasta, și anume că, deși toate acele trei ferestre din intrând sunt construite la distanța legală, câtă vreme intimata a acoperit intrândul în partea superioară, prelungind acoperișul casei și deasupra intrândului până la linia despărțitoare a imobilelor, din care cauză aceste ferestre își primesc aerul și lumina în mod excesiv de pe proprietatea lor, prin aceasta, intimata urmărește a le aservi proprietatea lor, tinzând a câștiga prin prescripție o servitute, care să aibă ca urmare pentru ei pierderea dreptului de a-și mai înălța în viitor un zid despărțitor pe linia de hotar, care să acopere acel intrând.
Considerând că, în adevăr, Tribunalul omite să discute această obiec-țiune ridicată de recurenți, că este locul de a vedea dacă omisiunea este și esențială, adică dacă luată în considerațiune această susținere, ar fi schimbat soluțiunea procesului.
Considerând că a primi aer și lumină de pe proprietatea vecinului este un act de folosință normală, atunci când acest fapt este urmarea firească a unei situațiuni, fără niciun fel de voință de a restrânge dreptul vecinului, deci de a impieta asupra dreptului lui; că, dacă un atare act, denumit act de pură facultate, nu este susceptibil de a servi de fundament unei prescripțiuni, neexistând niciunul din cele două elemente ale posesiunei, lucrul se schimbă atunci când proprietarul întovărășește actul său de folosință în această direcțiune de o lucrare vizibilă și aparentă, făcută chiar pe terenul său și care evidențiază începutul unei adevărate posesiuni susceptibile de a servi drept fundament unei prescripțiuni; că, într-un atare caz, se poate vorbi de o contrazicere din partea acestui proprietar a dreptului de proprietate al vecinului; că, în adevăr, în speța de față, intimata construind deschizătura intrândului pe linia de hotar și acoperind-o deasupra, și-a exteriorizat în mod neîndoios voința ca cele trei ferestre din intrând să-și aibă vederea de la vecin și tot de la el să-și primească întotdeauna și în mod exclusiv aerul și lumina; că o atare situațiune mai implică în mod necesar manifestarea voinței sale ca deschizătura intrândului să 9
nu poată fi niciodată astupată, fiindcă în momentul când un atare fapt ar avea loc, dreptul său de vedere cu cele trei facultăți ce le implică: vedere, aer și lumină, ar fi complet anihilat.
Considerând că lunga posesiune, exercitată în condițiunile legale, are ca efect să transforme o situațiune de fapt în una de drept; că doar modul și condițiile de fapt în care intimata înțelege a se folosi de acel intrând și ferestrele lui, o va putea conduce prin prescripție, în baza art. 623 C. civ., să-și fondeze din toate acestea un drept pe care îl va putea opune cu succes recurenților de astăzi, atunci când dânșii, înțelegând a uza și ei de dreptul lor, ar voi să ridice pe linia de hotar un zid despărțitor de o așa înălțime, încât să astupe deschizătura intrândului; că, în atare condițiuni, fiindcă obiecțiunea recurenților, ridicată în fața instanței de fond, dacă ar fi fost luată în consideratiune, era de natură a schimba soluțiunea procesului, de aceea și omisiunea instanței de fond este esențială și prin urmare, motivul de casare și recursul sunt întemeiate (Curtea de Casație, decizia nr. 1126/13.05.1929, în P.R., 1930 și în I. Ninu, Uzucapiunea și accesiunea imobiliară, Practică judiciară, p. 153).
| ← Calitatea procesuală pasivă a statului în uzucapiune, când... | Uzucapiune. Proba elementului intențional al posesiei - animus. → |
|---|
