Teren intrat în proprietatea statului anterior anului 1989. Curgerea termenului uzucapiunii chiar în lipsa distincției domeniu public/ domeniu privat al statului.
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2, reclamanții N.E., N.D. și U.D., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului B., prin Primar General, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate prin prescripția achizitivă de 30 de ani asupra imobilului situat în B., sector 2, compus din teren în suprafață de 250 mp și prin accesiune asupra construcțiilor aferente, operând intervertirea precarității posesiei și să se ia act de joncțiunea posesiei reclamanților cu cea a autorilor acestora, N.M. și D.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că autorilor reclamanților N.M. și D., ca urmare a activității de curățare asupra terenului din B. str. (...), le-a fost recunoscut, în anul 1958, dreptul de folosință asupra acestui teren prin repartiția nr. (...), pentru parcela (...), de către Sfatul Popular al „Raionului 1 Mai” - Secția de Gospodărie Locativă, teren pe care ulterior au edificat o construcție, respectiv o casă de locuit din paiantă, cu anexe, conform procesului-verbal de impunere nr. (...), calculându-se și regularizându-se la zi impozitul pe clădire și teren încă din anul 1958, în toți acești ani autorii reclamanților comportându-se ca adevărați proprietari. În urma decesului lui N.M. În anul 1983, s-a eliberat certificatul de moștenitor nr. 631/16.05.1984, de către notariatul de Stat Sector 2, în care se stipulează în masa succesorală și imobilul în cauză, dobândit fără acte de proprietate, deși autoritățile au recunoscut calitatea de proprietari ai imobilului în cauză, înregistrându-se certificatul de moștenitor în situația juridică a imobilului, la Direcția de Buget Local Sector 2.
Reclamanții arată că, în anul 1997, au edificat un atelier modern, pentru care au fost obținute certificate de urbanism nr. (...), autorizație de construire nr. (...) și proces-verbal de recepție din 06.09.1999, eliberate de Departamentul de Urbanism și Amenajarea Teritoriului de la Primăria Municipiului B., pe toate aceste documente menționându-se „teren proprietate particulară” sau „stăpânit în indiviziune” în baza certificatului de moștenitor nr. 631/1984. Se susține în continuare de către reclamanți că în toată această perioadă s-au comportat ca proprietari exclusivi asupra întregului imobil, procedând precum autorii acestora, cu a căror posesie solicită joncțiunea, făcând acte de administrare și conservare, achitând impozitul corespunzător întregii proprietăți.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 482, art. 1890, art. 1847, art. 1860, art. 1858 și urm. C. civ., art. 111 C. proc. civ.
La data de 15.10.2007, pârâtul Municipiul B., prin Primar General, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pe capătul de cerere ce privește uzucapiunea, întrucât reclamanții nu au făcut dovada că ultimul proprietar al imobilului în litigiu ar fi statul. Pe fondul cauzei, arată că uzucapiunea sau prescripția achizitivă este un mod de dobândire a proprietății, prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a exercitării posesiei asupra lucrului și a termenilor și condițiilor stabilite de lege, respectiv posesia, împlinirea termenului, buna-credință, justul titlu și existența unui lucru susceptibil de a fi uzucapat, or, în privința imobilului de față a operat întreruperea termenului de prescripție înainte de 1991, lucrul fiind declarat neprescriptibil potrivit art. 1864 pct. 2 C. civ., neputând fi uzucapat. (...) Prin sentința civilă nr. 11123/19.12.2008, Judecătoria Sectorului 2 București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului B., prin Primar General, ca neîntemeiată, a admis cererea, a constatat că reclamanții au dobândit prin efectul prescripției achizitive dreptul de proprietate asupra terenului situat în B., (...), sector 2, în suprafață de 360,80 mp, identificat conform raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză și au dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe teren. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul B., prin Primar General, raportat la cererea reclamanților având ca obiect constatarea dreptului de proprietate ca urmare a prescripției achizitive, care este o excepție de fond, absolută și peremptorie, că a avea calitate procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, iar calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul reclamantului. De asemenea, reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată, motiv pentru care instanța a unit excepția cu fondul cauzei în vederea administrării probatoriului. (...)
Cererea, astfel cum rezultă prin interpretarea coroborată a art. 1890 și art. 1895 C. civ., presupune soluționarea ei în contradictoriu cu fostul proprietar, respectiv fostul adevărat proprietar, din moment ce uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil, reprezintă în mod indirect și o sancțiune la adresa fostului proprietar care, prin pasivitatea lui, a lăsat timp îndelungat bunul în posesia altei persoane ce s-a comportat ca un adevărat proprietar.
Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că același imobil, alcătuit din teren în suprafață de 240 mp și construcție din paiantă, cu o suprafață construită de 40 mp, a fost preluat de stat prin Decretul nr. 44/1960 de la proprietarul O.T.J. (ori O.S.J.). Reprezentând un bun preluat de stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989 și prezumându-se că a fost preluat cu titlu valabil, cât timp acest fapt nu a fost contestat, imobilul teren și construcție fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Având în vedere faptul că imobilul nu face parte dintre bunurile aparținând domeniului public al statului ori unităților administrativ-teritoriale, nefiind enumerat printre bunurile prevăzute de art. 1-3 din același act normativ, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, care prevede că domeniul privat al statului sau al unor unități administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public, asupra acestora, statul și unitățile administrativ-teritoriale având drept de proprietate privată, imobilul în litigiu a intrat în proprietatea privată a Municipiului B.
Instanța de fond a apreciat că singurul care ar putea avea calitate procesuală pasivă în cauza de față este Municipiul B., ca unitate ad-ministrativ-teritorială, fiind de altfel singurul împotriva căruia și-ar putea realiza interesul reclamantii. 9
Potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, republicată, unitățile admi-nistrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, au capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat, în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice și juridice în condițiile legii.
Mai mult, în același art. 21 din Legea nr. 215/2001, republicată, la alin. (2), se prevede că în justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean, iar în art. 62 din aceeași lege se arată că primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoane fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție. Având calitate procesuală pe capătul de cerere privind uzucapiu-nea, potrivit dispozițiilor art. 488 C. civ., instanța a apreciat că fostul proprietar al terenului este cel care are calitate procesuală pasivă și pe capătul de cerere având ca obiect constatarea proprietății recla-manților asupra construcțiilor de pe terenul respectiv, dobândite prin accesiunea imobiliară artificială.
Raportat la cele arătate, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul B., prin Primarul General, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un bun, prin posedarea neîntreruptă a acestui bun în tot timpul fixat de lege. Pentru a se putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiune prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții, cumulativ: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, și anume 30 de ani, și posesia sa să fie utilă, adică neafectată de vicii.
Susținerea pârâtului în sensul că terenul se află în domeniul public al statului nu a fost dovedită, iar instanța a reținut deja, pe baza probatoriului administrat, că acesta face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, nefiind inalienabil și imprescriptibil achizitiv. În ceea ce privește condiția referitoare la termenul prescripției achizitive, instanța de fond a constatat că aceasta este îndeplinită, întrucât autorii reclamantilor au dobândit folosința imobilului încă din 1958, intervertind detenția în posesie utilă, potrivit art. 1858 pct. 2 C. civ., ulterior anului 1960, când imobilul a trecut în proprietatea statului, fapt constatat de instanță pe baza probelor cu înscrisuri și martori, astfel că aceștia au posedat terenul o durată mai mare de 30 de ani, nefiind necesar a se aplica regulile de la joncțiunea posesiilor.
Din declarațiile martorilor și adresele emise de instituțiile statului arătate anterior rezultă cu certitudine faptul că autorii reclamanților au înțeles să se comporte ca adevărați proprietari, potrivit art. 1851 pct. 2 C. civ., prin achitarea impozitului aferent construcțiilor, neplata vreunei sume reprezentând contravaloarea folosinței terenului, declararea ca proprietate particulară a terenului și construcțiilor în 1986 și obținerea unei autorizații de construire în 1998.
În ceea ce privește condiția posesiei utile a terenului, instanța de fond a constatat că aceasta este îndeplinită, mai ales că regularitatea posesiei se prezumă, iar pârâta nu a făcut dovada contrară. În acest mod, reclamanții se pot prevala de o posesie continuă și neîntreruptă (fapt atestat de declarațiile celor doi martori audiați în cauză, care sunt vecini cu autorii acestora din anii 1955, respectiv 1960), netulburată (în declarațiile martorilor se susține faptul că dreptul de proprietate al acestora nu a fost contestat, intrând în posesia terenului la momentul la care și I-au îngrădit), publică și sub nume de proprietar (fapt atestat de plata impozitului în nume propriu, precum și de declarațiile martorilor).
În ceea ce privește susținerea pârâtului din întâmpinare, în sensul că termenul de prescripție nu putea să curgă înainte de 1991, potrivit art. 1864 pct. 2 C. civ., instanța de fond a arătat că imobilul nu a fost niciodată declarat imprescriptibil ca urmare a unei transformări legale a naturii ori destinației sale, nefiind declarat de uz sau de interes public ori ca făcând parte dintre bunurile prevăzute de art. 135 din Constituție ori de art. 1-3 din Legea nr. 213/1998.
Împrejurările că unitatea administrativ-teritorială, prin aparatul care o reprezintă, nu cunoaște regimul juridic al imobilului în litigiu, nu s-a interesat vreodată de situația juridică a acestuia, invocând chiar faptul că nu ar avea calitate procesuală pasivă, nerecunoscându-și calitatea de adevărat proprietar al acestuia, împotriva căruia a curs termenul de prescripție achizitivă de 30 de ani, sunt aspecte de natură a forma convingerea instanței că pârâtul nu a negat niciodată dreptul autorilor reclamanților și nu le-a tulburat exercitarea utilă a posesiei, înregis-trându-le imobilul la nivelul anului 1986 ca proprietate particulară pe numele acestora și acordându-le dreptul de a construi pe terenul deținut, în 1998. (...)
Potrivit dispozițiilor art. 488 C. civ., „tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului”, dreptul de proprietate asupra bunului încorporat fiind dobândit prin accesiune. Având în vedere că uzucapiunea produce efect retroactiv, în sensul că uzucapantul va fi considerat proprietar nu din momentul împlinirii termenului de prescripție achizitivă, ci din ziua în care a intrat în posesie, orice construcție edificată de acesta pe terenul dobândit prin uzucapiune va deveni proprietatea sa.
Față de împrejurarea că autorii reclamanților au edificat actuala construcție ulterior intrării în posesia terenului, iar acesta a fost dobândit prin uzucapiune, cu efect retroactiv, reclamanții și autorii lor fiind singurii posesori, instanța a constatat că reclamanții au dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe acest teren.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Municipiul B., prin Primar General, solicitând admiterea excepției invocate și să se dispună respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta, întrucât, din analiza actelor și lucrărilor aflate la dosarul cauzei, nu rezultă că terenul în litigiu a aparținut vreodată municipalității sau că aceasta ar fi avut raporturi juridice cu persoanele fizice, drept pentru care consideră, în ceea ce privește capătul de cerere privind uzucapiunea, că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece reclamanții nu fac dovada că ultimul proprietar al imobilului în litigiu ar fi statul, cu atât mai mult cu cât uzucapiunea curge față de ultimul proprietar. Or, în speță, terenul a aparținut unei persoane fizice și nu statului. Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată în calitate de pârât și persoana obligată prin raportul juridic născut între părți, fondat pe un act sau fapt juridic. În speță, această identitate nu există, statul nefiind parte în niciun act translativ de proprietate.
Pe fond, s-a arătat că uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietății, prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex, constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul și condițiile prevăzute de lege. Pentru a-și produce efectele sunt necesare unele condiții: posesia, împlinirea termenului, buna-credință, justul titlu și mai ales existența unui lucru susceptibil de a fi uzucapat (res habilis). într-adevăr, conform art. 1844 C. civ., „nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”.
9
De la intrarea în vigoare a Codului civil, în 1864, practica instanțelor judecătorești și doctrina au apreciat că nu pot fi uzucapate în general bunurile inalienabile, deoarece imprescriptibilitatea este un corolar al inalienabilității. (...) Constituțiile anterioare anului 1991 nu făceau distincție între domeniul public și domeniul privat al statului. Această stare de fapt a fost consfințită și prin decizii ale Tribunalului Suprem, chiar în legătură cu prescriptibilitatea/imprescriptibilitatea proprietății statului. Astfel, termenul de prescripție asupra terenului nu putea să curgă înainte de 1991, astfel că în mod greșit s-a apreciat că uzucapiunea de 30 de ani a activat în cazul imobilului în cauză.
Pe capătul de cerere privind accesiunea imobiliară, a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, cât timp este terț față de reclamanți și nu are cu aceștia raporturi juridice în ceea ce privește terenul, construcția sau materialele folosite. Faptul că s-a ridicat o construcție și nu s-au solicitat aprobările necesare nu justifică calitatea sa procesuală în cauză. (...)
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (...) Calea de atac exercitată împotriva sentinței civile nr. 11123/19.12.2009 a fost calificată drept apel, iar prin decizia civilă nr. 820/A/12.06.2009, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul B.
În motivarea deciziei, s-a reținut că prima instanță a stabilit în mod justificat că terenul în suprafață de 360,80 mp situat în B., (...), sector 2, urmează regimul juridic al unui bun preluat cu titlu valabil de către stat, conform dispozițiilor Decretului nr. 44/1960. În aceste condiții, terenul menționat, precum și construcția amplasată pe acesta fac parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, respectiv Municipiul B. Calitatea procesual-pasivă a apelantului-pârât a fost astfel corect reținută de către prima instanță, neprobându-se susținerea referitoare la apartenența bunului imobil la domeniul public al statului.
Nu poate fi primită nici susținerea apelantului-pârât conform căreia termenul de prescripție asupra terenului nu putea să curgă înainte de anul 1991, întrucât nu poate fi recunoscută începerea vreunui termen de prescripție achizitivă. Caracterul util al posesiilor exercitate și anterior acestui moment, precum și aptitudinea acestora de a-și produce efectul achizitiv de proprietate asupra terenurilor rezultă, pe de o parte, din faptul că nu a avut loc o trecere a tuturor terenurilor din sfera circuitului civil în aceea a domeniului public socialist, iar pe de altă parte, cât timp posesorii acestor terenuri au început și au continuat să le stăpânească și în acea perioadă, se poate vorbi cel mult despre o severă restrângere a atributului de dispoziție juridică din conținutul dreptului de proprietate, care nu poate fi asimilată unei declarări ope legisa inalienabilității sau imprescriptibilității terenurilor în general. Întregul fundament al uzucapiunii, funcția sa economică și efectele sale pe tărâm probator conduc la ideea că în asemenea situații, disocierea între starea de fapt și starea de drept se impune a fi rezolvată în favoarea celei dintâi. Adoptarea soluției opuse ar avea ca efect menținerea în viață și aplicarea unor dispoziții legale restrictive, în prezent abrogate, asupra unor subiecți de drept și asupra unor raporturi actuale. Având în vedere cele reținute cu privire la capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în cauză prin efectul uzucapiunii, Tribunalul a constatat că în mod corect a fost soluționat și capătul de cerere referitor la accesiunea imobiliară, în speță probându-se faptul că autorii reclamanților au edificat construcțiile de pe teren ulterior intrării în posesia terenului.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs la data de 25.11.2009 pârâtul Municipiul B., prin Primar General, care a solicitat modificarea deciziei recurate, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, în motivarea cererii de recurs se arată că hotărârea este dată cu încălcarea și greșita aplicare a legii, conform dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (...)
Proprietatea publică nu poate fi sub nicio formă uzucapată. (...) Constituțiile anterioare anului 1991 nu făceau distincție între domeniul public al statului și domeniul privat al statului. Astfel, se consideră că termenul de prescripție asupra imobilului nu putea începe să curgă decât după 1991, iar, cât privește construcțiile, intimații încearcă eludarea normelor legale în vigoare referitoare la obligativitatea obținerii unei autorizații de construcție. Astfel, pentru a intra în legalitate, nu era necesară o acțiune în vederea constatării ca fiind dobândit dreptul de proprietate prin accesiune, ci trebuia să își obțină autorizația de construire.
Analizând recursul, Curtea a reținut următoarele:
În fapt, s-a stabilit de către instanțele de fond că imobilul teren de 240 mp și construcția din paiantă cu o suprafață construită de 40 mp au fost preluate de stat prin Decretul nr. 44/1960 de la proprietarul O.T.J. Reprezentând un bun preluat de stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989 și prezumându-se că a fost preluat cu titlu valabil cât timp acest fapt nu a fost contestat, imobilul - teren și construcție - face parte din domeniul public sau privat al statului sau al unității adminis-trativ-teritoriale, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. (...) în esență, recurentul susține caracterul de domeniu public al acestui imobil, pe de o parte, dar pe de altă parte, arată că acest caracter a putut totuși înceta, dar numai după 1991.
Cu privire la problema de drept dacă imobilul în litigiu face parte din domeniul public sau privat, numai în această ultimă situație fiind susceptibil de uzucapare, Curtea a reținut faptul că în mod corect instanța de apel a calificat natura juridică a terenului ca fiind de domeniul privat. Astfel, existența unor clasificări diferite a dreptului de proprietate înainte și după anul 1991 nu poate reprezenta în sine un argument de respingere automată a acestor cereri de chemare în judecată, pentru că altfel ar îngrădi accesul liber la justiție, ceea ce ar face incident art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Legislația de după 1991 s-a preocupat de stabilirea regimului juridic al proprietății publice și private, regula fiind proprietatea privată. (...) Raportat la prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cât timp recurentul nu a dovedit existența fie a unui act juridic de declarare a utilității publice a acestui imobil, fie a unui uz sau interes public în fapt cu privire la acest imobil, față de principiul că excepția trebuie prevăzută în mod expres (regula fiind proprietatea privată), Curtea a reținut caracterul privat al dreptului de proprietate exercitat de recurent asupra imobilului.
Cât privește argumentul recurentului în sensul că termenul de prescripție achizitivă nu putea curge anterior anului 1991, Curtea a folosit drept contraargument o parte din considerentele expuse la motivul anterior de recurs, și anume cea referitoare la caracterul privat al dreptului de proprietate exercitat asupra acestui teren.
S-a coroborat acest contraargument cu un alt argument dedus din practica judiciară, confirmată prin Decizia LC.C.J. nr. IV/16.01.2006, referitoare la faptul că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.
Prin urmare, această decizie cu caracter obligatoriu a confirmat posibilitatea curgerii termenului de prescripție achizitivă și pe durata Legilor nr. 58 și nr. 59/1974, prin efectul cărora terenul devenea proprietatea statului; prin analogie, trebuie aplicată aceeași soluție problemei de drept.
Astfel, cu atât mai mult nu există un temei de drept care să împiedice aplicarea dispozițiilor legale din Codul civil referitoare la prescripția achizitivă pentru perioada ulterioară preluării imobilului în speță în 1960 de către stat, iar o limitare, de orice natură, trebuie să fie prevăzută în mod expres de lege, iar nu prezumată.
În sfârșit, se mai invocă de către recurent faptul că intimații încearcă eludarea normelor legale în vigoare referitoare la obligativitatea obținerii unei autorizații de construcție. (...) Curtea a reținut că acest motiv de recurs nu are relevanță pentru soluționarea cauzei de față, reprezentată de constatarea uzucapiunii și a accesiunii, iar eludarea vreunei dispoziții legale referitoare la construirea fără autorizație nu este în sine un impediment pentru îndeplinirea condițiilor uzucapiunii, după cum obținerea de către reclamanți a unei astfel de hotărâri nu este de natură să înlăture aplicarea dispozițiilor legale referitoare la eventuale nerespectări a legii în materie de construire. Curtea a mai reținut că, de altfel, sarcina asigurării respectării acestor dispoziții legale revine chiar recurentului.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat (C.A. București, s. a IX-a civ. și pt. cauze priv. propr. int., decizia nr. 95/R/18.02.2010, LegeAZ.net).
| ← Servitutea de trecere. Caracter necontinuu. Imposibilitatea... | Interpretarea Deciziei-RIL nr. IV/16.01.2006 a ÎCCJ în... → |
|---|
