Decizia civilă nr. 2373/2013. Legea 10/2001
| Comentarii |
|
R O M Â N I A CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ Cod operator 8428
DECIZIA CIVILĂ NR. 2373/R/2013
Ședința publică din 17 mai 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. -D. C. JUDECĂTORI: A. -A. P.
C. -M. CONȚ GREFIER: A. -A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta R. A., împotriva deciziei civile nr. 96/A din 10 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._, privind și pe pârâtul intimat MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, PRIN D.G.F.P. A JUD. C., având ca obiect Legea nr. 10/2001 - restituirea prețului de piață al imobilului.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanta R. A., a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea lasă cauza la a doua strigare, pentru a da părților posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, nu se prezintă nimeni.
Curtea constată că prin încheierea ședinței publice din data de_ s-a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ. pentru lipsa nejustificată a părților de la dezbateri.
Totodată, Curtea constată că la data de_, reclamanta recurentă R.
A., prin intermediul doamnei avocat, Ana-M. Budișan, a formulat și a înregistrat la dosar o cerere, prin care solicită repunerea pe rol a cauzei care formează obiectul dosarului nr._ al Curții de Apel C. .
Curtea a dispus citarea părților pentru prezentul termen de judecată, iar procedura de citare este legal îndeplinită cu toate părțile.
Curtea dispune repunerea pe rol a cauzei și constată că la data de_, reclamanta recurentă R. A., a înregistrat la dosar o cerere, prin care, în temeiul art. 242 alin. 2 C.pr.civ., solicită soluționarea recursului care formează obiectul prezentului dosar și în lipsa ei de la dezbateri. Totodată, constată, că prin aceiași cerere, reclamanta recurentă arată că susține în totalitate motivele de recurs redate pe larg în cuprinsul recursului formulat și înaintat în termen legal.
În baza actelor de la dosar, Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr.11046/_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N. , s-a respins ca fiind nefondată acțiunea civilă formulată de reclamanta R. A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 31175/_ încheiat de SC Constructardealul S.A., în calitate de mandatar al Consiliului Local C. -N., cu numita Boros E., antecesoarea reclamantei, aceasta a achiziționat apartamentul cu nr. 3 situat în C. -N., str. Baba Novac, nr. 19, jud. C., în condițiile Legii nr. 112/1995.
Prin decizia civilă nr. 87/_ pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 3175/2003, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 325/2007 pronunțată de aceeași Curte în dosarul nr._, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, cu motivarea că ambele părți contractante au eludat dispozițiile art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, deoarece vânzătorul a ignorat faptul că succesorii în drepturi ai foștilor proprietari ai imobilului înstrăinat formulaseră o cerere de restituire a acestuia în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu fusese încă soluționată la data vânzării, iar cumpărătoarea nu a dat dovadă de minimă diligență pentru a verifica, cel puțin din poziția unui bun gospodar, care este situația apartamentului pe care l-a cumpărat și, prin urmare, nu a acționat onest și conștiincios pentru a se putea reține că a contractat cu bună-credință.
Prin sentința civilă nr. 5885/2008 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul din prezentul dosar, care a fost obligat să-i plătească reclamantei suma de 18.853,75 lei reprezentând prețul actualizat al imobilului cumpărat prin contractul anulat și dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data de_ și până la data efectuării plații.
Prin expertiza tehnică efectuată în cauză de expert Șomlea M. R. s-a stabilit că valoarea de piață a imobilului în discuție este de 217.554 lei (echivalentul a 52.665 euro).
Potrivit disp. art. 50 și 50¹ din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, chiriașii imobilelor care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt îndreptățiți la restituirea prețului imobilelor, cu precizarea că dacă aceste contracte au fost încheiate cu eludarea disp. art. Legii nr. 112/1995, foștii chiriași pot pretinde doar prețul actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului, în condițiile prevăzute de art. 50 al. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, iar dacă, dimpotrivă, contractele desființate au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, chiriașii pot pretinde prețul de piață al
imobilului, în condițiile prevăzute de art. 50 al. 2¹ și 3, precum și art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.
Față de aceste dispoziții legale, prima instanță a apreciat că pentru ca reclamanta să beneficieze de restituirea prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 31175/_, acesta trebuia să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Or, așa cum s-a arătat mai-sus, Curtea de Apel Timișoara a decis în mod irevocabil că acest contract a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995 și respectiv că antecesoarea în drepturi a reclamantei a fost de rea credință la încheierea acestui contract, situație în care aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuție în prezenta cauză, în privința lor existând autoritate de lucru judecat.
Prin decizia civilă nr. 96/A/din_ a T. ului C. pronunțată în dosarul nr._ s-a respins apelul declarat de R. A. împotriva Sentinței civile nr. 11046/_, pronunțată în dosarul civil nr._, pe care a păstrat-o în întregime
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că atâta timp cât printr-o hotărârea judecătorească irevocabilă, pronunțată în contradictoriu cu reclamanta s-a analizat contractul de vânzare-cumpărare nr._ încheiat de Boroș E. cu Consiliul local al municipiului C. -N. cu privire la apartamentul nr. 3 situat în C. -N., str. Baba Novac, nr. 19, jud. C., rediscutarea acelorași aspect în prezentul cadrul procesual nu a mai fost posibilă. A fost într-adevăr posibilă analizarea altor aspecte legate de același contract, dacă nu au fost supuse anterior analizei. Astfel, conform deciziei civile nr. 325/2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar civil nr._, pârâții persoane fizice în calitate de cumpărători ai apartamentelor în cauză nu au dat dovadă de minimă diligență pentru a verifica, cel puțin din poziția bunului gospodar, care este situația apartamentelor pe care intenționează să le cumpere. Ei nu au acționat onest și conștiincios pentru ca instanța să poată reține că au acționat cu bună credință.
reținut, de asemenea, că pârâții, între care și reclamanta din prezenta cauză, respectiv antecesoarea sa au încheiat contractele cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995. Condițiile esențiale prevăzute de art. 948 cod civil pentru încheierea valabilă a contractelor de vânzare-cumpărare nu au fost îndeplinite. Părțile, nu au respectat Protocolul încheiat la_ între Consiliul local al Municipiului C. -N. și unitatea specializată în vânzarea imobilelor în care s-a menționat că se vor încheia contracte de vânzare- cumpărare numai după ce titularii contractelor de închiriere vor obține viza de vânzare de la Direcția de Administrare a Imobilelor de Stat.
Se poate cu ușurință observa că rolul obținerii acestor vize era tocmai de a se verifica de către serviciul imobiliar din cadrul Consiliului local C. -N. a posibilității de restituire sau de vânzare a imobilului respectiv. Ori, antecesoarea reclamantei nu a îndeplinit nici această obligație. Dacă ar fi făcut demersuri pentru obținerea vize ar fi aflat că imobilul a fost revendicat de moștenitorii foștilor proprietari și că până la soluționarea acestei cereri, cererea sa de cumpărare a fost sub semnul incertitudinii. În aceste condiții, a susține că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare doar pe baza culpei și a relei credințe a Consiliului local, ar fi total neîntemeiat.
Atâta timp cât s-a reținut fără nici un dubiu că Boroș E. a eludat dispozițiile legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu a prezentat nici un fel de relevanță dacă culpa acesteia a fost mai mare sau mai mică decât cea a Consiliului local.
În cauză, deși au fost invocate Hotărârile CEDO Pinc și Pincova împotriva Bulgariei și cauza Stăin împotriva României, situația foștilor cumpărători nu a fost aceeași. Pe de o parte, era necesar ca cei care au dobândit să fie de bună- credință, ceea ce nu a fost cazul în speță, iar pe de altă parte noțiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 CEDO nu a fost îndeplinită în cauză în ceea ce o privește pe antecesoarea reclamantei și, implicit pe reclamantă. În cauza Străin, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de chiriaș a fost confirmat în instanță, reținându-se că acesta a respectat condițiile prevăzute de lege și a fost de bună- credință. Ori în cauză situația a fost total diferită, reclamanta neputând invoca propria culpă pentru a obține o despăgubire de 11 ori mai mare decât cea la care a fost îndreptățită.
Așa cum am menționat mai sus, existența unei cereri de restituire din partea moștenitorilor foștilor proprietari putea fi cunoscută și de către
antecesoarea reclamantei. Cu diligențe minime, aceasta avea posibilitatea de a solicita Consiliului local să-i comunice dacă proprietatea a fost sau nu revendicată. Se pare că acesta nu a făcut nici un fel de verificare, astfel că a pune totul pe seama Consiliului local a fost total neîntemeiat. Exista posibilitatea de a verifica și afla dacă s-a solicitat sau nu restituirea imobilului, chiar și în situația în care acesta nu figura pe lista imobilelor revendicate publicată în ziar. Acesta presupunea o diligență minimă și nu necesita eforturi deosebite pentru a se putea susține că i se impunea o sarcină disproporțională sau greu de îndeplinit. Așadar, nu doar Consiliul local cunoștea cine au fost persoanele care au depus cereri de revendicare, ci orice persoană, cu pregătire și eforturi minime avea posibilitatea de a obține aceste informații.
Chiar dacă dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare prevedeau că se restituie în natură doar apartamentele locuite de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, existența unei cereri de restituire a moștenitorilor foștilor proprietari, puneau sub semnul incertitudinii vânzarea apartamentului în favoarea chiriașului, cu atât mai mult cu cât aceștia aveau la îndemână mai multe posibilități de a acționa, inclusiv pe dreptul comun.
În fine, titlul antecesoarei reclamantei nefiind confirmat în instanță, acesta nu a deținut un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 CEDO.
Raportat la considerentele mai sus invocate, în baza dispozițiilor art. 296 Cod de procedură civilă tribunalul a respins ca nefondat apelul și a menținut integral sentința atacată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta R. A. solicitând în baza disp. art. 312 Cod proc.civ., admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate în sensul admiterii apelului, modificării în totalitate a Sentinței civile nr. 11046/2011 pronunțata de Judecătoria Cluj-Napoca în dos. nr._ și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că apreciază hotărârea pronunțată de instanța de apel nelegală, în cauza fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod proc. civ., pentru următoarele considerente:
Intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 și implicit a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin introducerea art. 50l, impun o reapreciere a Contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995. Aceasta întrucât instanțele de judecata trebuie să aprecieze și să analizeze respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare strict raportat la situația cumpărătorilor, iar nu a Statului R. prin organele sale, care, în mod evident, a fost de rea-credință în majoritatea situațiilor.
Consideră astfel că este total prejudiciabil pentru un cumpărător ca situația sa să fie analizată prin raportare la culpa Statului R. prin organele sale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru ca în acest caz ar beneficia sau nu de restituirea prețului de piață al imobilului în funcție de culpa unei terțe părți si, mai grav, a Statului R., reparația oferita de acesta fiind astfel total iluzorie.
În acest sens a statuat expres și Curtea de Apel Oradea prin Decizia civila nr. 1177/2009-R pronunțata în data de 1 iulie 2009, reținând că "cererea formulată de reclamantă este justificată și potrivit dispozițiilor art. l din Protocolul nr. l al CEDO, iar dispozițiile legale interne mai sus enunțate vin în confirmarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind necesar ca despăgubirea să fie reală, corespunzătoare prejudiciului suferit, urmare a anularii unui act ce conferă proprietatea asupra unui bun, în înțelesul convenției, cu atât mai mult cu cât în speță, chiar dacă reclamanta a cunoscut
existenta litigiului privind bunul, culpa acesteia este apreciată ca nerelevantă în raport de culpa Statului R., în condițiile în care acesta a creat aparența unei înstrăinări valabile."
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii de speța (Cauza Pinvoca și Pine contra Republica Ceha, Cauza Raicu împotriva României) că "diminuarea vechilor atingeri (ale dreptului de proprietate ale foștilor proprietari deposedați) nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri". S-a statuat de asemenea că "este încălcat dreptul de proprietate al reclamanților ..., dacă au cumpărat acel bun cu buna credința și au primit o indemnizație la valoarea la care 1-au cumpărat în timp și nu la valoarea lui actuală".
De asemenea, Curtea de Apel C. a apreciat recent, în analizarea unor astfel de cereri, că deși "nu se mai poate repune în discuție valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, este necesar să se facă o scurtă trimitere la dispozițiile Legii nr.112/1995, pentru a se putea reaminti ce anume prevedea acest act normativ cu privire la posibilitatea acordată chiriașilor de a cumpăra apartamentele ce făceau obiectul acestei legi"; "în esență, dacă toate aceste cerințe au fost respectate cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, se poate aprecia în sensul că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995" (Decizia civila nr. 947/R/_ ).
De aceea și în speța de față se impune a fi analizată strict culpa recurentei la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, iar nu să fie ținuți de culpa Statului R., a Consiliului Local al mun. C. -N., pe care s-a întemeiat soluția pronunțată prin Decizia nr. 87/2003 a Curții de Apel Timișoara.
Astfel, recurenta deține apartamentul cu titlu de chirie, se încadrează în prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și a respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, contractul fiind încheiat în noiembrie 1996. I s-a imputat faptul că ar fi existat o cerere, formulată în baza Legii nr. 112/1995, de către moștenitorii fostului proprietar la data de 27 iunie 1996. Dar, despre aceasta cerere a avut cunoștință numai vânzătorul, nu a fost notată în Cartea Funciara a imobilului, iar recurenții nu au fost notificați decât în anul 1999, mult după încheierea Contractului de vânzare-cumpărare. Mai mult, imobilul în care se afla apartamentul nu a apărut pe Lista imobilelor exceptate de
la înstrăinare, publicată în acea perioadă în cotidianul "Adevărul de C. ".
Prin urmare, i se impută de fapt numai culpa vânzătorului, a Consiliului Local al mun. C. -N., de care nu puteau fi ținuți răspunzătorii.
Reținerile instanței de apel cu privire la culpa recurentei sunt nelegale și total desprinse de realitatea legislativa de la momentul vânzării-cumpărări apartamentului în litigiu.
Astfel, la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare, prevederile legale statuau, conform art. l alin. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii fir. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20/1996, ca imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost trecute în proprietate statului "în baza legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum ar fi Decretul nr. 92/1950...". Așadar, la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare Decretul nr. 92/1950 era considerat un titlu valabil.
De asemenea, la acel moment art. 2 alin. l din Legea nr. 112/1995 prevedea expres că se restituie în natură în favoarea foștilor proprietari sau a
moștenitorilor acestora doar apartamentele în care foștii proprietari sau moștenitorii lor locuiau sau erau libere. Raportat la aceasta realitate legislativa de la acel moment, chiar Curtea de Apel C. a reținut (Decizia civila nr. 2274/R/2009 pronunțata în dos. nr._ ) că "este fără însemnătate că reclamantele solicitaseră, anterior datei de_, restituirea imobilului în condițiile Legii nr. 112/1995, iar cererea lor nu se afla încă soluționată, căci prin art. 2 alin. l din aceasta lege se afla stabilit că se restituie în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate, doar apartamentele în care foștii proprietari sau moștenitorii lor locuiesc în calitate de chiriași sau sunt libere".
În ceea ce privește reținerea instanței de apel că antecesoarea recurentei ar fi putut afla de Notificarea înregistrată de foștii proprietari (care nu a fost notata în Cartea Funciara), dacă ar fi făcut mai multe demersuri în acest sens, arătă că la acel moment Consiliul Local al mun. C. -N., care trebuia în mod cert să cunoască existența Notificării și să e comunice despre existența acesteia, le-a asigurat că totul este în regulă și nu există nici un impediment legal pentru cumpărarea apartamentului, că acesta nu este restituibil în natura, astfel că nimeni nu-și punea la acel moment problema unor suprademersuri și supraverificări peste asigurările date de Consiliul Local. Apartamentul în litigiu nu a fost singurul vândut din imobil, toate apartamentele fiind vândute în aceeași perioada chiriașilor care le ocupau și pentru toate situația juridică era clară.
Pe de alta parte, se ignora constant faptul că suma de bani pe care antecesoarea recurentei a plătit-o pentru apartament în anul 1996, reprezenta la acel moment prețul de vânzare-cumpărare a unui apartament, nu era un preț derizoriu. Cu această sumă de bani antecesoarea recurentei ar fi putut cumpăra la acel moment un apartament într-un bloc construit din fonduri de stat, în vreme ce suma primită cu titlu de preț actualizat nu mai are, nici pe de parte, aceeași putere de cumpărare. Din acest punct de vedere despăgubirea primită este una vădit derizorie, față de pierderea suferită.
Raportat la toate aceste aspecte, care reflectă realitatea legislativă de la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 va solicită să se observe că în sarcina recurentei nu poate fi reținută o nerespectare a prevederilor acestei legi, aceasta revenindu-i în exclusivitate vânzătorului, astfel ca este îndreptățită să beneficieze de disp. art. 50ldin Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, antecesoarei recurentei, care deținea un spațiu cu destinația de locuința, era chiriașă, știa că imobilul aparținuse anterior unor persoane fizice și a respectat termenul stabilit de art. 14 din lege, nu i se poate imputa vreo culpa.
În plus, cererea se impune a fi admisă și raportat la prevederile art. l din Protocolul 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului fiind îndreptățiți la restituirea valorii reale a apartamentului, pe care l-a pierdut din culpa exclusivă a Statului Român prin instituțiile sale, care au creat aparenta unei înstrăinări valabile. S-a reținut în mod nelegal de către instanța de apel că, raportat la considerentele Curții din Cauza Străin c/a României antecesoarea recurentei nu ar fi deținut un bun, dreptul sau de proprietate nefiind validat de către instanțele de judecată, ori, în realitate, antecesoarea recurentei a deținut "un bun" în înțelesul Convenției, respectiv suma de bani cu care a cumpărat apartamentul care reprezenta la acel moment contravaloarea unui apartament tranzacționat pe piața imobiliară. Ea a deținut un titlu de proprietate asupra apartamentului, a fost înscrisa în Cartea Funciara ca proprietar și a pierdut apartamentul.
Pârâtul intimat MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, PRIN D.G.F.P. A
JUDEȚULUI C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Recurenta arată că intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 și implicit a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin introducerea art. 50l, impun o reapreciere a Contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995. Aceasta întrucât instanțele de judecată trebuie să aprecieze și să analizeze respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare strict raportat la situația cumpărătorilor, iar nu a Statului R. prin organele sale, care, în mod evident, a fost de rea-credință în majoritatea situațiilor.
Curtea constată că acest motiv de recurs este nefondat deoarece contractele încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 nu trebuie reapreciate ci trebuie analizat dacă sunt întrunite condițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.
O modificare legislativă nu poate repune în discuție puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, pentru că ar semnifica imixtiunea puterii legislative în domeniul puterii judecătorești, ceea ce nu este admisibil, deoarece ar lăsa fără efecte decizia civilă nr. 325/2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar civil nr._ .
Ceea ce interesează în cauză nu este reaua credință a vânzătorului Statul Român ci îndeplinirea de către reclamantă a condițiilor prevăzute de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.
Cât timp prin decizia civilă nr. 87/_ pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 3175/2003, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 325/2007 pronunțată de aceeași Curte în dosarul nr._, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, cu motivarea că ambele părți contractante au eludat dispozițiile art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, este foarte clar că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.
Art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Prima condiție este încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Ori prin decizia civilă nr. 87/_ s-a constatat eludarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, prin urmare această condiție nu este îndeplinită.
Situația reclamantei a fost analizată strict prin raportare la culpa sa și la nerespectarea de către ea a dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Invocarea art. l din Protocolul nr. l al CEDO nu schimbă situația reclamantei pentru că era necesar ca cei care au dobândit să fie de bună- credință, ceea ce nu a fost cazul în speță, iar pe de altă parte noțiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 CEDO nu a fost îndeplinită în cauză în ceea ce o privește pe antecesoarea reclamantei și, implicit pe reclamantă.
Corect reține aceste considerente instanța de apel, și că în cauza Străin, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de chiriaș a fost confirmat în instanță, reținându-se că acesta a respectat condițiile prevăzute de lege și a fost de bună- credință. Ori în cauză situația a fost total diferită, reclamanta neputând invoca propria culpă și reaua sa credință la încheierea contractului pentru a obține o despăgubire de 11 ori mai mare decât cea la care a fost îndreptățită.
Cumpărătoarea nu a dat dovadă de minimă diligență pentru a verifica, cel puțin din poziția unui bun gospodar, care este situația apartamentului pe care l- a cumpărat și, prin urmare, nu a acționat onest și conștiincios pentru a se putea reține că a contractat cu bună-credință.
Părțile nu au respectat Protocolul încheiat la_ între Consiliul local al Municipiului C. -N. și unitatea specializată în vânzarea imobilelor în care s-a menționat că se vor încheia contracte de vânzare-cumpărare numai după ce titularii contractelor de închiriere vor obține viza de vânzare de la Direcția de Administrare a Imobilelor de Stat.
Rolul obținerii acestor vize era tocmai de a se verifica de către serviciul imobiliar din cadrul Consiliului local C. -N. a posibilității de restituire sau de vânzare a imobilului respectiv. Ori, antecesoarea reclamantei nu a îndeplinit nici această obligație. Dacă ar fi făcut demersuri pentru obținerea vize ar fi aflat că
imobilul a fost revendicat de moștenitorii foștilor proprietari și că până la soluționarea acestei cereri, cererea sa de cumpărare a fost sub semnul incertitudinii.
Existența unei cereri de restituire din partea moștenitorilor foștilor proprietari putea fi cunoscută și de către antecesoarea reclamantei.
Cu diligențe minime, aceasta avea posibilitatea de a solicita Consiliului local să-i comunice dacă proprietatea a fost sau nu revendicată.
Se pare că acesta nu a făcut nici un fel de verificare, astfel că a pune toată culpa pe seama Consiliului local a fost total neîntemeiat.
Exista posibilitatea de a verifica și afla dacă s-a solicitat sau nu restituirea imobilului, chiar și în situația în care acesta nu figura pe lista imobilelor revendicate publicată în ziar. Acesta presupunea o diligență minimă și nu necesita eforturi deosebite pentru a se putea susține că i se impunea o sarcină disproporțională sau greu de îndeplinit. Așadar, nu doar Consiliul local cunoștea cine au fost persoanele care au depus cereri de revendicare, ci orice persoană, cu pregătire și eforturi minime avea posibilitatea de a obține aceste informații.
Oricum reclamanta nu a indicat dacă antecesoarea ei a efectuat vreo oricare altă diligență pentru a se interesa de situația imobilului pe care se pregătea să îl cumpere.
Situația imobilului putea fi aflată în orice alt mod, nu doar dacă era pe Lista imobilelor exceptate de la înstrăinare, publicată în acea perioadă în cotidianul "Adevărul de C. ", care avea doar rolul unei publicități mai extinse, dar informală, pentru că situația o afla oricine dorea dacă se interesa la Consiliul local.
De asemenea este fără relevanță că nu era notată în Cartea Funciara a imobilului o cerere, în condițiile în care legea nu impune notarea în cf a cererii de restituire formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 sau a vreunei alte cereri și nici măcar notificarea prezumtivilor cumpărători de către fostul proprietar.
Nu reiese de nicăieri că în speță Consiliul Local al mun. C. -N. le-a asigurat că totul este în regulă și nu există nici un impediment legal pentru cumpărarea apartamentului, că acesta nu este restituibil în natură
Oricum nu a reieșit de nicăieri că antecesoarea reclamantei a adresat o cerere pentru a se interesa de situația imobilului sau că a făcut orice alt minim demers pentru a afla aceasta.
Faptul că apartamentul în litigiu nu a fost singurul vândut din imobil, toate apartamentele fiind vândute în aceeași perioada chiriașilor care le ocupau, nu înseamnă că pentru toate situația juridică era clară, ceea ce din contră s-a dovedit în cauză, și oricum interesează situația apartamentului reclamantei, fiind indiferentă situația altor apartamente din același imobil.
Susținerea că suma de bani pe care antecesoarea recurentei a plătit-o pentru apartament în anul 1996, reprezenta la acel moment prețul de vânzare- cumpărare a unui apartament, și că nu era un preț derizoriu, nu poate fi primită pentru că este de notorietate că acela apartamente s-au vândut la un preț social, mult sub prețul pieței de la acel moment, astfel că despăgubirea primită nu este una derizorie, ci este una pe măsura prețului plătit.
În temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta R. A. împotriva deciziei civile nr. 96/A/din_ a T. ului C. pronunțată în dosar nr. _
, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
I. -D. C.
A. -A.
P.
C.
-M. CONȚ
GREFIER,
A. M.
Red. I.D.C./Dact. R.V.
2 ex./_
Jud. fond: M. Lazăr - Judecătoria Cluj-Napoca
Jud. apel: O. R. Ghișoiu/Ana-S. Seleșiu - Tribunalul Cluj
| ← Decizia civilă nr. 371/2013. Legea 10/2001 | Încheierea civilă nr. 46/2012. Legea 10/2001 → |
|---|
