Decizia civilă nr. 4041/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ Cod operator 8428
DECIZIA CIVILĂ NR. 4041/R/2013
Ședința publică din 18 octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. -A. P. JUDECĂTORI: C. -M. CONȚ
I. -D. C. GREFIER: A. -A. M.
P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, reprezentat prin procuror: A. S.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantele F. E. și F.
E. și, respectiv, de pârâtul S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, REPREZENTAT PRIN D.G.F.P. A JUD. C. împotriva sentinței civile nr. 333 din_ a Tribunalului C., pronunțată în dosar nr._, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentantul reclamantelor recurente, domnul avocat C. Bodes-cu, care depune la dosar delegația de substituire, care atestă împrejurarea că a fost împuternicit pentru a se prezenta în substituirea doamnei avocat B. M., cu împuternicire avocațială pentru redactare și susținere recurs, precum și pentru asistare și pentru reprezentare în fața Curții de A. C., care se află la f. 26 din dosar; reprezentanta P. ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror S.
A., lipsă fiind reclamantele recurente personal și reprezentantul pârâtului recurent.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamantele F. E. și F. E., a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art. 5 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.
Recursul declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. a jud. C., a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părților adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art. 5 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.
S-a făcut referatul cauzei după care C. constată următoarele:
Prin memoriul de recurs, pârâtul recurent a solicitat judecarea cauzei și în lipsa reprezentantului său de la dezbateri (pe verso-ul f. 2 din dosar).
La data de_ a fost înregistrată la dosar o întâmpinare, în 2 exemplare, care a fost formulată de reclamantele recurente F. E. și F. E., prin intermediul domnului avocat C. B., prin care se solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor
Publice, reprezentat prin D.G.F.P. a jud. C. împotriva sentinței civile nr. 333/2013 a Tribunalului C., cu cheltuieli de judecată.
La data de_ a fost înregistrată la dosar o întâmpinare, în 2 exemplare, care a fost formulată de pârâtul recurent S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. a jud. C., prin care se solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantele F. E. și F. E. și menținerea sentinței civile nr. 333/2013 a Tribunalului C. în ceea ce privește partea din dispozitiv prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune în despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun art. 998 C.civ. și prin care s-au respins pretențiile reclamantelor la despăgubiri întemeiate pe aceste dispoziții legale, precum și, partea din dispozitiv prin care s-au respins ca neîntemeiate pretențiile reclamantelor la despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
Reprezentantul reclamantelor recurente depune la dosar o copie certificată pentru conformitate cu originalul de pe chitanța nr. 101/_, care atestă plata onorariului de avocat, în cuantum de 6500 lei, achitat de reclamanta recurentă F.
E. . Arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Reprezentanta P. ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentantului reclamantelor recurente pentru susținerea recursului declarat de reclamantele F.
și F. E. și pentru a pune concluzii cu privire la recursul declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. a jud. C., iar reprezentantei P. ui de pe lângă C. de A. C. îi acordă cuvântul pentru a pune concluzii asupra celor două recursuri care formează obiectul prezentului dosar.
Reprezentantul reclamantelor recurente solicită admiterea recursului decla- rat de reclamantele F. E. și F. E. așa cum a fost formulat și, pe cale de consecință, schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul:
constatării caracterului politic și al pedepsei privative de libertate și al măsurii avertizării din anii 1956, respectiv 1970, aplicate față de antecesorul reclamantelor, F. Arpad;
acordării de despăgubiri materiale în cuantum total de 134.700 lei repre- zentând echivalentul bunului imobil confiscat (imobilul moară) și al bunurilor
imobile prin destinație (respectiv utilajele agricole: mașina de treierat, moara cu două pietre și cazan cu aburi), potrivit Deciziei nr. 6/2013 a I.C.C.J., prin care a fost soluționat recursul în interesul legii și în conformitate cu valorile stabilite de doamna expert Șerban A. ;
acordării de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin măsurile cu caracter politic luate față de reclamantele recurente și antecesorii lor, urmare a respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune;
De asemenea, reprezentantul reclamantelor recurente solicită obligarea pârâtului recurent la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de judecata în fond și în prezenta cale de atac.
Reprezentantul reclamantelor recurente arată că înțelege să critice sentința sub cele trei aspecte menționate în memoriul de recurs, respectiv:
măsura avertizării aplicată antecesorului reclamantelor este o măsură ce are caracter politic, iar instanța de fond nu a observat acest aspect (f. 36 - 38 din dosarul C.N.S.A.S.) și, totodată, arată că această măsură este una dintre măsurile administrative prevăzute de Legea nr. 221/2009, astfel încât, trebuia avută în vedere de către instanța de fond;
măsura pedepsei privative de libertate aplicată antecesorului reclamantelor, așa cum rezultă din dosarul C.N.S.A.S., este tot o măsură ce are caracter politic, sens în care, face referire la declarația martorului Bocșa Arpad, care a arătat că antecesorul reclamantelor a fost arestat și bătut, iar această măsură trebuia avută în vedere de către instanța de fond;
de asemenea, consideră că instanța de fond trebuia să acorde despăgubiri materiale pentru imobilul moară și bunurile imobile prin destinație, respectiv utilajele agricole: mașina de treierat, moara cu două pietre și cazanul cu aburi, potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 și Deciziei nr. 6/2013 a I.C.C.J., precum și despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin măsurile cu caracter politic luate față de reclamantele recurente și antecesorii lor, urmare a respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune.
Reprezentantul reclamantelor recurente arată că toate terenurile care au aparținut antecesorilor reclamantelor, al căror domiciliu a fost strămutat din jud. Covasna în jud. Sălaj, au fost retrocedate, iar bunurile confiscate, respectiv mașina de treierat, moara cu două pietre (există o fotografie la f. 45 din dosarul instanței de fond) și cazanul cu aburi au fost destinate bunei administrări a terenurilor, pentru că fam. F. a fost o familie înstărită de chiaburi. Apreciază că pentru aceste bunuri, reclamantele recurente sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri materiale, conform evaluării din raportul de expertiză și completarea la raportul de expertiză, întocmite în cauză de către doamna expert Șerban A. .
De asemenea, reprezentantul reclamantelor recurente arată că existența morii cu două pietre rezultă și din declarația martorului F. Arpad, precum și din declarația martorei N. Lenke M., care se află la dosarul instanței de fond. Totodată, precizează că acea moară cu două pietre deservea întreaga comunitate și, de asemenea, arată că din adresa Primăriei Mereni, rezultă că moara cu două pietre nu a făcut obiectul restituirii și acest imobil trebuie avut în vedere de către instanță, conform Deciziei nr. 6/2013 a I.C.C.J.
Reprezentantul reclamantelor recurente arată că nu împărtășește opinia instanței de fond în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la despăgubiri. Solicită cheltuieli de judecată pentru recursul reclamantelor F. E. și F. E. .
Reprezentanta P. ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de reclamantele F. E. și F. E. .
Reprezentanta P. ui de pe lângă C. de A. C. arată următoarele:
Fam. F. a fost deportată, astfel încât, i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu în jud. Sălaj, iar prin actele de la dosar s-a dovedit că această fam. a avut o atitudine dușmănoasă față de regimul comunist.
Apreciază că măsură administrativă privind stabilirea domiciliului obliga- toriu este una ce are caracter politic.
În ceea ce privește măsura arestului, aplicată antecesorului reclamantelor recurente, în anul 1956, arată că la dosar nu sunt dovezi în sensul că aceasta a fost o măsură administrativă cu caracter politic, aceasta fiind o măsură procesuală rezultată din procesul penal și chiar dacă a fost o măsură abuzivă, nu poate fi asimilată unei măsuri administrative cu caracter politic.
În ceea ce privește bunurile imobile, confiscate de la antecesorul reclaman- telor, arată că nu a fost urmată procedura în baza Legii nr. 10/2001, așa cum prevede art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce privește daunele morale, arată că nu se pot combina textele de lege obișnuite cu textele legii speciale.
C. reține cauza în pronunțare.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 333 din data de_ a Tribunalului C., pronunțată în dosar nr._ , s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele F.
și F. E. împotriva pârâtului S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul procesual ales la D.G.F.P. C. și s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a strămutării din comuna Mereni, jud. Covasna în Șimleul Silvaniei, aplicată reclamantelor și antecesorilor acestora F. Arpad și
L. în perioada 1950/1963.
S-a admis excepția dreptului la acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile dreptului comun - art. 998 C. civil și s-au respins pretențiile reclamantelor la despăgubiri întemeiate pe aceste dispoziții legale.
S-au respins ca neîntemeiate pretențiile reclamantelor la despăgubiri în temeiul disp. Legii 221/2009.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că din actele de stare civila dosar, rezulta ca reclamantele sunt fiicele lui F. Arpad si F.
L., sunt născute în 1945 reclamanta F. E. si în anul 1946 F. E., iar părinții acestora au decedat, tatăl în anul 1978, iar mama în anul 1989.
Prin cererea de chemare în judecata, reclamantele au arătat ca părinții lor au fost supuși masurilor administrative de dislocare si stabilire domiciliu obligatoriu, măsura dispusa în anul 1950.
Instanța de fond a solicitat de la C.N.S.A.S. comunicarea în copie a dosarelor deținute în legătura cu numiții F. Arpad si F. L. . Referitor la F. Arpad s-a comunicat copia dosarului informativ,insa din cuprinsul acestuia rezulta ca se refera la o perioada ulterioara anului 1956 când soții F. locuiau deja în Simleul Silvaniei si nu la perioada anului 1950 când sotii F. locuiau în Meren, jud.Covasna. Instituția solicitata a comunicat instanței ca dosarul transmis este singurul pe care îl dețin referitor la antecesorii reclamantelor.
Astfel, existenta măsurii administrative nu rezulta din înscrisurile comunicate la dosar, insa instanța de fond a apreciat că aplicarea acestei masuri fata de antecesorii reclamantelor si fata de reclamante personal, care la acea vreme erau minore în întreținerea părinților lor, rezulta din declarațiile martorilor Bocsa I., F. Albert Bela si decizia nr.496/_ emisa de către D.G.M.P.S C.
, probe din care rezulta ca în anul 1950 soții F. Arpad si F. L. împreuna cu copii lor, printre care si reclamantele au fost dislocați din localitatea de domiciliu satul Mereni, jud.Covasna si strămutați în localitatea Simleul Silvaniei, jud. Sălaj din considerente de ordin politic, fiind socotiți ostili noului regim instaurat. Masurile administrative au dăinuit în timp până în anul 1963.
Potrivit dispozițiilor art.4 alin.1 din Legea 221/2009 persoanele care au fost supuse masurilor administrative cu caracter politic, altele decât cele prevăzute de art.3 din Legea 221/2009 sau în cazul decesului acestora, descendenții lor pana la gradul 2 inclusiv, pot solicita instanței sa constate caracterul politic al măsurii.
Văzând starea de fapt ce rezulta din probe si prevederile legale invocate,
instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantelor si în consecință a constatat caracterul politic al măsurii administrative a strămutării din comuna Mereni, jud. Covasna în Simleul Silvaniei, jud.Sălaj, aplicata reclamantelor si antecesorilor acestora F. Arpad si F. L. în perioada 1950-1963.
Reclamantele au solicitat sa se constate si caracterul politic al arestării dispusa în anul 1956 împotriva antecesorului sau, însa aceasta pretenție este neîntemeiata, întrucât nu s-a dovedit aplicarea acestei masuri.
În ceea ce privesc despăgubirile, instanța de fond a reținut că cererea privind despăgubirile pretinse cu titlul de daune morale în temeiul art.5 lit.a din
Legea 221/2009 este neîntemeiata deoarece prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale acest text legal a fost declarat neconstituțional, astfel încât, văzând dispozițiile art.31 din Legea 47/1992, pretenția a rămas lipsita de temei legal,textul legal încetându-si efectele.
Aceeași pretenție întemeiată pe dispozițiile de drept comun este prescrisă prin raportare la dispozițiile art.1,3,7 din Decretul nr.167/1958, acțiunea fiind introdusa cu mult peste termenul de 3 ani din momentul în care reclamantele au recunoscut paguba.
Perioada regimului comunist poate fi socotita un termen în care cursul prescripției este suspendat, situația putând fi încadrată în prevederile art.13 alin.1 lit.a din Decretul 167/1958, însa odată cu instaurarea regimului democratic, a dispărut orice constrângere care împiedicau reclamantele sa acționeze pe cale judiciara pentru recuperarea pagubei.
Pentru considerentele arătate, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru despăgubirile morale întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și, în consecință, s-a respins cererea pe această excepție.
In ceea ce privesc despăgubirile pentru daunele materiale, instanța de fond a reținut că pretențiile pentru bunurile mobile sunt neîntemeiate, având în vedere ca prin Decizia nr. 6/2013 data de Î. Curte de C. si Justiție, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, s-a statuat ca Legea nr.221/2009 prin articolul 5 alin.1 lit.b permite acordarea despăgubirilor exclusiv pentru bunurile imobile. Așadar mai pot rămâne în discuție despăgubirile pentru bunurile imobile, respectiv moara.
Cu ocazia administrării expertizei, reclamantele au pretins ca aceasta moara era inclusa în clădirea de locuit si confiscată odată cu aceasta.
In fotografia de la fila 45 depusa de reclamante în probațiune, se face mențiunea olografa că aceasta ilustrează moara si cazanul cu aburi. Din fotografie rezulta că moara este un utilaj conectat la cazanul cu aburi si nicidecum o clădire. Astfel, moara intra în categoria bunurilor mobile, care nu sunt restituibile în temeiul legii 221/2009.
Pentru considerentele reținute, pretențiile reclamantelor la despăgubiri au foste respinse potrivit dispozitivului sentinței.
În temeiul dispozițiilor art.274 si 276 Cod.Pr.Civ. instanța de fond a obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 1000 lei reprezentând cheltuieli parțiale de judecată.
Împotriva acestei sentințe, pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat prin D.G.F.P. JUD. C. a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii reclamantelor, cu exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut caracterul politic al măsurii dislocării și stabilirii de domiciliul obligatoriu, deoarece art. 3 din Legea nr. 221/2009 arată care sunt măsurile administrative cu caracter politic. Prin urmare, doar dacă măsura domiciliului obligatoriu impusă familiei reclamantelor a fost dispusă în baza unui act normativ din cele expres și limitativ prevăzute de lege, s-ar fi putut constata caracterul politic al măsurii.
Atâta timp cât măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu este reglementată la art. 3, nu este îndeplinită condiția "altei măsuri"; decât cele de la art. 3, potrivit prevederilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.
Chiar dacă instanța de fond i-a dat o altă denumire "strămutare";, în fapt, este vorba despre stabilire de domiciliu obligatoriu, iar prevederile art. 4 alin. 2 nu sunt incidente. Măsura luată față de familia reclamantelor s-a luat pentru că
aceasta făcea parte din categoria chiaburi, fiind o măsură pentru înfăptuirea reformei agrare, dar astfel de legi, cum ar fi Legea nr. 187/1949, nu sunt enumerate prin actele normative arătate la art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul a fost parte în litigiu în temeiul legii, astfel încât nu i se poate reține vreo culpă care să atragă incidența art. 274 C.pr.civ., motiv pentru care se solicită exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, se invocă prevederile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C.pr.civ.
Împotriva aceleiași hotărâri judecătorești, reclamantele F. E. și F. E. au declarat recurs, în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, schimbarea în parte a hotărârii atacate astfel: să se constate caracterul politic și al pedepsei privative de libertate și al măsurii avertizării din anii 1956, respectiv 1970, aplicată față de antecesorul reclamantelor; acordarea de despăgubiri materiale în cuantum de 134.700 lei reprezentând echivalentul bunului imobil confiscat (moara) și al bunurilor imobile prin destinație (utilajele agricole: mașina de treierat, moara cu două pietre și cazan cu aburi); acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune.
În motivarea recursului, reclamantele au arătat că în mod greșit tribunalul a apreciat că nu s-a dovedit măsura privativă de libertate și că nu există nicio altă măsură cu caracter politic, în afara dislocării și stabilirii domiciliului forțat în Șimleu Silvaniei.
Din actele eliberate de C.N.S.A.S și adresa intitulată "către C.S.S. București"; rezultă că față de tatăl reclamantelor, numitul F. Arpad, s-a luat măsura avertizării, cu toate consecințele ei, măsură care are un caracter politic.
Deși în înscrisurile de la C.N.S.A.S. nu este menționată expres o măsură privativă de libertate, antecesorul reclamantelor a fost privat de libertate în absența unui temei legal (ordin de arestare sau hotărâre judecătorească), iar măsura a constat în detenția acestuia în beciurile organelor de securitate, așa cum rezultă din depoziția martorului Bocșa I. și celelalte dovezi testimoniale administrate în cauză.
Tribunalul a aplicat eronat decizia Î.C.C.J. nr. 6/2013 în sensul că nu a acordat despăgubiri pentru imobilele prin destinație, respectiv utilajele agricole constând în mașina de trierat, moara cu două pietre și cazan cu aburi.
În speță, din probele administrate, respectiv actele de la C.N.S.A.S. rezultă că antecesorul reclamantelor a deținut 2 ha. pământ până în anii 1945 - 1950, iar în scopul bunei exploatări a acestuia familia reclamantelor deținea utilajele agricole menționate care au fost confiscate odată cu întreaga avere imobiliară la momentul dislocării și strămutării în Șimleu Silvaniei.
Prin urmare, trebuiau admise pretențiile reprezentând acordarea de despăgubiri materiale echivalente acestor utilaje, conform, valorilor stabilite prin expertiza tehnică completată și întocmită de exp. Șerban A., respectiv suma de
14.450 lei.
În acest sens sunt declarațiile martorului F. Albert Bela și a numitei R. ly
Irma.
În mod greșit tribunalul nu a acordat despăgubiri pentru imobilul moară,
deoarece din declarațiile mai sus arătate a rezultat că moara reprezenta un imobil construcție și nu un utilaj, de altfel și expertul Șerban A. a stabilit la rândul ei că este vorba de casă de locuit la etaj și moară la parter care a fost evaluată la suma de 120.250 lei.
În mod eronat s-a admis de către prima instanță excepția prescripției dreptului la acțiune pentru acordarea despăgubirilor morale întrucât în speță nu sunt aplicabile prevederile generale ale Decretului nr. 167/1958, ci dispozițiile legii speciale cuprinse în art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009.
Termenul de prescripție începe să curgă doar la data constatării caracterului politic al condamnării sau de când a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009, astfel că acest act normativ a operat o repunere în termenul de prescripție a peroanelor cărora li se adresează.
Chiar și în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, reclamantele și-au întemeiat pretențiile și pe art. 5 pct. 1 și pct. 5 din Convenție și art. 998 C.civ. raportat la art. 1 alin. 1 și art. 2 din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, trebuie avut în vedere și principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive dacă s-ar aplica decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
Prin întâmpinare, reclamantele intimate F. E. și F. E. au solicitat
respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtul S. R. prin M.
publice, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată (f.28-30).
În susținerea poziției procesuale, reclamantele intimate au arătat că din probele administrate a rezultat că familia lor a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, respectiv strămutarea familiei din satul Mereni, jud. Covasna, în Șimleu Silvaniei, jud. Sălaj.
Acesta este de altfel și motivul pentru care reclamantele sunt beneficiarele Decretului-Lege nr. 118/1990 prin deciziile nr. 120/1999 și nr. 496/1999 aflate la dosar.
De vreme ce pârâtul s-a opus încă de la început la admiterea acțiunii reclamantelor, fiind partea căzută în pretenții, în mod judicios prima instanță a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul intimat S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat prin D.G.F.P. A JUD. C. a formulat întâmpinare prin care a solicit respingerea recursului reclamantelor ca nefondat (f.38-40).
În susținerea poziției procesuale, pârâtul intimat a arătat că nu s-a probat luarea unei măsuri administrative cu caracter politic referitor la vreo pedeapsă privativă de libertate din anul 1956.
Petitul de acordare a daunelor materiale a fost în mod corect respins, deoarece antecesorul reclamantelor nu figurează ca fiind persoana căreia i s-au confiscat bunuri și nici nu se află în inventarul bunurilor confiscate sau naționalizate.
Raportat la decizia nr. 6/2013 a Î.C.C.J., trebuie înlăturate ca inadmisibile pretențiile privind bunurile mobile și cele privind bunurile imobile pentru care nu s-a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005.
Pe de altă parte, reclamantele formulează un petit nou, în recurs,
inadmisibil, solicitând daune materiale pentru moara cu două pietre, cazan cu aburi și mașina de treierat, petit care oricum nu este dovedit că a format obiect al notificărilor conform Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005.
În privința petitului de acordare a daunelor morale, pârâtul arată că acesta a fost în mod corect soluționat de către prima instanță.
Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, C., în temeiul art. 3041C.pr.civ., reține următoarele:
Referitor la recursul declarat de pârâtul S. R., C. reține că, așa cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei, reclamantele sunt fiicele lui F. Arpad si F. L., iar părinții acestora au decedat, tatăl în anul 1978, iar mama în anul 1989.
Prin cererea de chemare în judecata, reclamantele au arătat ca părinții lor au fost supuși masurilor administrative de dislocare si stabilire domiciliu
obligatoriu, măsuri dispuse în anul 1950, precum și, a măsurii privative de libertate din anul 1956 dispusă față de antecesorul reclamantelor.
Motivul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.8 C.pr.civ. invocat de pârâtul recurent trebuie să precizeze în mod concret care este actul pretins denaturat de către instanța de judecată și în ce constă denaturarea lui, o simplă afirmație făcută în acest sens nefiind suficientă pentru a decide modificarea hotărârii recurate.
Denaturarea actului înțelesului actului juridic are loc atunci când concluziile instanțelor de fond deduse din interpretarea actului sunt în mod evident eliminate și contrazise prin sensul clar și vădit neîndoielnic al termenilor și conținutului actului interpretat.
Prin urmare, C. constată că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.pr.civ. a fost invocat de pârât în mod formal, fără ca acesta să dezvolte în vreun mod critica de nelegalitate raportat la vreun act juridic pretins interpretat greșit de către instanța de fond astfel încât C. se află în imposibilitatea verificării hotărârii atacate din această perspectivă, considerent pentru care sentința recurată urmează a fi analizată în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 coroborat cu art.3041C.pr.civ.
Conform art.3 din Legea nr.221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.
344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității P. orului;
Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale M. ui Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale M. ui Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al M. ui Securității S. ui.
Art.4 alin.2 din același act normativ stabilește că, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Aceste din urmă prevederi au următorul cuprins: "Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin.
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost
dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în R. ia, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare";.
Art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 214/1999, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 568/2001, de aprobare a ordonanței, prevede următoarele:
"Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica;
susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii fata de aceasta;
c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială";.
Potrivit art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data
intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: lit. b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Din conținutul art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 rezultă în mod evident faptul că instanța de judecată poate fi sesizată cu o cerere în constatarea caracterului politic al măsurii administrative, altele decât cele prevăzute la art.3 din lege, iar după decesul persoanei care a suferit o astfel de măsură, descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri în temeiul celorlalte legi de reparație adoptate de statul român.
În speță, din înscrisurile aflate în dosarele informative I 6562, I 6563 reiese că antecesorul reclamantelor, F. Arpad, a avut profesia de tâmplar, lucrând la domiciliul său din com. Mereni nr.3, raionul Tg. Secuiesc. În perioada anilor 1934 și până la dizolvare a fost membru în Partidul Ardelenesc Maghiar iar în perioada anilor 1942-1944 a fost membru în Partidul Crucea cu săgeți. În cuprinsul notelor informative se menționează faptul că F. Arpad este
nemulțumit de regimul comunist care i-a luat întreaga avere astfel că nu își mai poate întreține familia decât cu mari datorii. Din acest motiv îi înjura pe comuniști și afirma că milioane de oameni sunt săraci și sunt nemulțumiți de regimul comunist, iar până la urmă nu o să iasă bine lucrurile. Comuniștii susțin că în democrație toți cetățenii sunt egali în drepturi și obligații însă majoritatea oamenilor lucrează foarte mult, iar cei care vorbesc și dispun trăiesc de pe urma celor muncitori.
Din aceste motive, în raportul datat la_, s-a menționat împrejurarea că începând cu anul 1967 și până la data mai sus arătată, numitul F. Arpad a avut o serie de manifestări dușmănoase la adresa regimului comunist.
Prin Decizia nr.120/_ emisă de DGMPS Covasna, s-a admis cererea formulată de reclamanta F. E. și s-a stabilit că în perioada_ -_ reclamanta a fost strămutată din motive politice din loc. Mereni, jud. Covasna, în loc. Șimleul Silvaniei, jud. Sălaj, constatându-se calitatea de beneficiar al Decretului Lege nr.118/1990, modificat prin Legea nr.55/1998, conform art.1 alin.1 lit.e.
De asemenea, prin Decizia nr.496/_ emisă de DGMPS C., s-a admis parțial cererea formulată de reclamanta F. E. și s-a stabilit că în perioada _
-_ reclamanta a fost strămutată, împreună cu părinții săi, și în această calitate a urmat statutul juridic al părinților săi care au avut restricții domiciliare, din loc. Mereni, jud. Covasna, în loc. Șimleu Silvaniei, jud. Sălaj, constatându-se calitatea de beneficiar al Decretului Lege nr.118/1990, modificat prin Legea nr.55/1998, conform art.1 alin.1 lit.e.
Având in vedere starea de fapt mai sus arătată și prevederile art. 3 coroborat cu art.4 alin.2 și alin.4 din Legea 221/2009, art.2 alin. 1 lit. c teza II din O.U.G. nr. 214/1999 C. constată, contrar susținerilor pârâtului recurent care afirmă că este vorba de măsura dislocării și stabilirea domiciliului obligatoriu, că în mod legal tribunalul a admis in parte cererea reclamantelor și a constatat caracterul politic al măsurii administrative a strămutării din comuna Mereni, jud. Covasna în Șimleul Silvaniei, aplicată reclamantelor și antecesorilor acestora F. Arpad și F. L., în perioada 1950 - 1963.
Motivul de recurs ce vizează obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în opinia Curții, nu este întemeiat din considerentele ce urmează a fi expuse.
C. reține, contrar susținerilor recurentului, că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 274 alin. 1 C.pr.civ. potrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Din interpretarea acestui text legal rezultă cu evidență că temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții.
Prin urmare, în mod corect instanța de fond a stabilit că pârâtul este în culpă procesuală deoarece acțiunea reclamantelor a fost admisă în parte, iar cheltuielile de judecată au fost acordate proporțional cu pretențiile admise, conform art.274 alin.1 coroborat cu art.276 C.pr.civ.
Referitor la recursul declarat de reclamante, C. constată că, așa cum de altfel recunosc reclamantele, din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu rezultă luarea vreunei măsuri privative de libertate față de antecesorul reclamantelor. Este real că martorul propus de reclamante, Bocșa I., a declarat că știe că F. Arpad a fost urmărit de securitate, arestat în mai multe rânduri și bătut deoarece au existat informatori puși anume să îl urmărească, fiind ținut în arest câte o săptămână, după care era lăsat acasă, iar peste o săptămână îl luau din nou însă această relatare, pe lângă faptul că este subiectivă, nu poate fi reținută deoarece nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de_ reclamantele au solicitat instanței să constate caracterul politic al pedepsei privative de libertate din anul 1956 dispusă față de antecesorul reclamantelor, F. Arpad, precum și, a măsurii administrative de dislocare si stabilire a domiciliului obligatoriu, dispuse față de antecesorii reclamantelor și față de reclamante.
Conform art. 316 C.pr.civ., dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, iar art. 294 alin. 1 C.pr.civ. prevede că, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.
Cererea reclamantelor având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii avertizării din data de_, aplicată față de antecesorul reclamantelor
Arpad reprezintă o cerere nouă, formulată pentru prima dată în calea de atac extraordinară a recursului motiv pentru care C. în temeiul art. 137 alin. 1 coroborat cu art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 C.pr.civ., va admite excepția inadmisibilității cererii noi invocată de pârât prin întâmpinare.
Critica reclamantelor recurente referitoare la aplicarea greșită a deciziei nr.6/2013 a ÎCCJ de către prima instanță în sensul că nu a acordat despăgubiri pentru imobilele prin destinație, respectiv utilajele agricole constând în mașina de trierat, moara cu două pietre și cazan cu aburi, în opinia Curții nu este fondată.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, menționând în cuprinsul cererii că acestea sunt: moara și mașina de treierat, 20 stupi de albine cu câte 4 familii fiecare, o plantație nouă și echivaletul sumei de 580 lei pe care tatăl lor îi obținuse din credit și îi folosise pentru investiții în cultura ce a fost confiscată, sumă pe care a trewbuit să o returneze cu titlu de împrumut și dobânzi legale.
Ulterior, prin înscrisul "Note de ședință"; înregistrat la data de_, reclamantele au indicat valorile bunurilor confiscate: mașina de treierat - 40000 lei; moara cu două pietre - 1. lei; cazan cu aburi - 40000 lei; 20 buc. Stupi - 1. lei; plantație livadă - 2. lei și plantație nouă de vie - 70000 lei.
Prin urmare C. constată că cererea reclamantelor având ca obiect acordarea despăgubirilor materiale pentru cazanul de aburi este formulată de recurente pentru prima dată în calea de atac a recursului motiv pentru care în temeiul art. 137 alin. 1 coroborat cu art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 C.pr.civ. va admite excepția inadmisibilității acestei cereri invocată de pârât prin întâmpinare.
Prin decizia nr. 6/2013 a ÎCCJ, decizia fiind obligatorie pentru instanțele judecătorești, potrivit art.3307alin.4 din Codul de procedură civilă, s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al P. ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, s-a statuat că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Art. 6 din Legea nr.10/2001 prevede următoarele:
Prin imobile, in sensul prezentei legi, se inteleg terenurile, cu sau fara constructii, cu oricare dintre destinatiile avute la data preluarii in mod abuziv, precum si bunurile mobile devenite imobile prin incorporare in acest constructii.
Masurile reparatorii privesc si utilajele si instalatiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odata cu imobilul, in afara de cazul in care au fost inlocuite, casate sau distruse.
Așa cum rezultă din cuprinsul său, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reglementează dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, "dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) , precum și utilajele și
instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație ).
Deși în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul reglementează acordarea de "despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate", fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.
Concluzia este susținută și de o interpretare sistematică a dispozițiilor art.
5 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, potrivit alin. (5) al acestui articol: "Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare".
Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau a Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, se justifică reglementarea enunțată anterior, cuprinsă în alin. (5) al aceluiași articol, și al
cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate.
Intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
Interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, C. Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care C. Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Din adresa nr.152/C/_ emisă de Arhivele Naționale - Biroul Județean Covasna, reiese că din cercetarea fondului arhivistic care cuprinde documentele referitoare la naționalizarea unor imobile și confiscări de bunuri de la anumite persoane în baza unor acte normative s-a constatat că nu figurează numele F. Arpad din loc. Mereni.
Din adresa nr.11033/_ emisă de Primarul orașului Șimleu Silvaniei rezultă că reclamantele în calitate de moștenitoare a defunctului F. Arpad au formulat cereri de reconstituire în baza legilor fondului funciar. Pentru cererile depuse în baza Legii nr.18/1991 s-au eliberat Ordinul 91/_ pentru suprafața de 1000 mp și ordinul nr.99/_ pentru suprafața de 3000 mp. Pentru cererile depuse în baza Legii nr.1/2000 s-a eliberat TP nr.1202/111381 pentru suprafața de 1,96 ha, TP nr. nr.1205/111607 pentru suprafața de 5,45 ha și Procesul verbal de punere în posesie nr.122/_ pentru suprafața de 2,70 ha pentru care urmează a se elibera TP, iar pentru suprafața de 0,86 ha este validată pe anexa 50, poziția 248 și urmează a fi puse în posesie. Cererea nr.27/_ depusă în baza Legii nr.247/2005 a fost invalidată întrucât se solicită aceleași suprafețe de tren solicitate și anterior în baza legilor fondului funciar.
Din adresa nr.1168/_ emisă de Primăria com. Mereni reiese că reclamantele nu au depus cerere la această primărie pentru restituirea imobilului moară cu două pietre, în baza Legii nr.10/2001 și a legilor fondului funciar.
Prin urmare, C. constată că reclamantele nu au probat, cel puțin printr- un înscris valorând un început de dovadă scrisă, împrejurarea din care să rezulte că toate bunurile arătate prin acțiune au fost confiscate de la autorul lor.
Pe de altă parte, reclamatele au efectuat procedura prevăzută de legile fondului funciar (Legea nr.18/1991, Legea nr.1/2000 și Legea nr.247/2005) doar în privința imobilelor constând în terenuri, fără a face proba că bunurile pentru care au cerut acordarea de despăgubiri materiale au fost solicitate în condițiile acestor acte normative și ale Legii nr.10/2001.
Aceeași este situația și în privința imobilului cu destinația de moară, C. constatând că reclamantele nu au dovedit confiscarea acestui imobil și că nu au solicitat restituirea acestuia în baza Legii nr.10/2001 astfel încât să fie aplicabile în speță prevederile art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009. În plus, în mod corect a reținut instanța d e fond că în fotografia de la fila 45 din dosarul de fond depusa de reclamante în probațiune, se face mențiunea olografa că aceasta ilustrează moara si cazanul cu aburi ori din fotografie rezulta că moara este un utilaj conectat la cazanul cu aburi si nicidecum un imobil în sensul Legii nr.10/2001.
Motivul de recurs privitor la greșita admitere a excepției prescripției dreptului la acțiunea pentru acordarea daunelor morale, în opinia Curții, nu este fondat din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată,_, nu exista un temei juridic în legea specială, nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.12/_ pronunțată în dosarul nr.14/2011, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al P. ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de A. București și Colegiul de conducere al Curții de A. Galați și a stabilit că "urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial";, decizia fiind obligatorie pentru instanțele judecătorești, potrivit art.3307alin.4 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamantele și-au întemeiat în subsidiar cererea de chemare în judecată, respectiv art. 998-999 C.civ., C. constată că art. 998 C.civ. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
Corect a reținut prima instanță că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a S. ui R., în temeiul art. 998 C.civ. întrucât S.
nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist însă, C. constată că în mod legal, cu respectarea art.137 alin.1 C.pr.civ., prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S. ui R., instanța de fond a analizat dacă în cauză este incidentă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului la acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.civ.
Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamante este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamantele și-au fundamentat cererea introductivă de
instanță, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de Decretul nr. 167/1958.
În temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 C.civ., S. R. este ținut, în opinia reclamantelor, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C.civ., cererea de chemare în judecată trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 raportat la art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, stabilit de art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, reclamantele ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C.civ., în termen de 3 ani, termen care a început să curgă, fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care reclamantele trebuiau ori puteau să cunoască aceste elemente, moment ce urmează a fi determinat de instanța de judecată.
Raportat la starea de fapt reținută de instanța de fond este de subliniat faptul că reclamantele au cunoscut atât paguba, ce a fost cauzată atât lor, cât și antecesorilor lor, prin stabilirea măsurii administrative cu caracter politic, cât și pe cel răspunzător de pagubă, S. R. prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989, chiar la momentul punerii în aplicare a acestei măsuri.
Având în vedere că în perioada de timp în care au fost luate și executate măsurile represive orânduirea comunistă nu permitea o manifestare, nici expresă și nici tacită, a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, se poate aprecia în sensul că reclamantele au cunoscut paguba, precum și pe cel vinovat de producerea pagubei, cel mai târziu la data de_, când regimul comunist din R. ia a fost răsturnat.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989 este evident că reclamantele, nu au putut, în perioada anterioară datei de_, să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce le-a fost cauzată prin măsura represivă mai sus arătate.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care este momentul la care reclamantele ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C.civ., pentru repararea pagubei morale ce le-a fost cauzată - pagubă care în niciun caz nu poate fi negată - ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
C. apreciază că după data de_, reclamantele erau libere să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral mai ales că, la data de_, în Monitorul Oficial al R. iei nr. 50/_, a fost publicat Decretul-Lege nr. 118/_, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de_ .
Este adevărat că acest act normativ nu conține nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de_, se pot adresa instanțelor de
judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor materiale și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezentă un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între_ -_, în R. ia au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi, respectiv cele expres prevăzute de actul normativ: recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc.
Dacă, totuși, reclamantele nu au înțeles să se prevaleze de această posibilitate, probabil datorită inexistenței unei prevederi speciale în textul acestui act normativ, care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de_, se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, pecuniară, a daunelor materiale și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, C. apreciază că reclamantele aveau deschisă calea unei astfel de acțiuni în justiție din momentul în care a intrat în vigoare Constituția R. iei, publicată în Monitorul Oficial nr. 233/_ și care în art. 21 alin. 1 consacra accesul liber la justiție, prevăzând că "orice persoana se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime";, și că "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept"; (art. 21 alin. 2).
Având în vedere că prin măsurile represive s-au încălcat drepturi și libertăți fundamentale ale omului - dreptul la libertatea de exprimare, dreptul la domiciliu, dreptul la liberă muncă remunerată, etc. - este de apreciat în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă este data la care R. ia a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin Legea nr. 30/_, publicată în Monitorul Oficial nr. 135/_ .
C. constată, așadar, că în speță termenul de prescripție extinctivă a început să curgă, cel mai târziu, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 30/1994, respectiv, de la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, conform art. 78 din Constituția R. iei nerevizuită.
În sprijinul acestei opinii a Curții stă faptul că, deși și Constituția R. iei din 1991 recunoștea și garanta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor - dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, la libertate individuală, la libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la ocrotirea sănătății etc. -, totuși, legea fundamentală a țării nu prevedea nici un mijloc efectiv de înlăturare a efectelor acestor încălcări și de reparare a prejudiciilor cauzate prin încălcarea acestor drepturi și libertăți fundamentale, o atare posibilitate efectivă fiind reglementată prin prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care permit persoanei, ale cărei drepturi și libertăți fundamentale au fost nesocotite ori încălcate, de a se adresa cu o cerere Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a se constata
încălcarea de către statul al cărui resortisant este respectiva persoană, a unuia dintre drepturile reglementate de Convenție și de a dispune în sensul obligării acelui stat la o reparație echitabilă.
Prin urmare, prin prisma considerentelor mai sus expuse, C. constată că momentul obiectiv de la care a început să curgă, cel mai târziu, termenul de prescripție extinctivă, în cazul prezentei acțiuni, termen reglementat de art. 8 alin. 1 raportat la art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958 este data intrării în vigoare a Legii nr. 30/1994, respectiv, 31 mai 1994.
Ori, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost promovată de către reclamante la data de_ , cu depășirea evidentă a termenului de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 raportat la art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958,
Este adevărat că art.2 din Legea nr.221/2009 prevede că "Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor";, însă este de observat că norma juridică înlătură de drept doar efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic pentru condamnările prevăzute la art. 1 din Legea nr.221/2009.
În speță, textul legal invocat de reclamante nu este aplicabil deoarece nu reglementează niciun termen de prescripție a acțiunii având ca obiect plata despăgubirilor reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurilor represive sau repunerea în termenul de prescripție general astfel încât potrivit regulii de interpretare logică exprimată prin adagiul exceptio est strictissimae interpretationis (et aplicationis), adică excepția este de strictă
interpretare și aplicare, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică instituie o excepție de la regulă, această excepție nu trebuie extinsă la alte situații, pe care norma juridică nu le prevede.
Tot astfel, în aplicarea aceluiași principiu de interpretare logică, C. nu poate reține, contrar susținerilor reclamantelor, faptul că prin art.2 din Legea nr.221/2009 este înlăturat efectul prescripției, fiind vorba de o repunere în termenul de prescripție prevăzută de lege.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse, C. constată că acțiunea formulată de reclamante, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.civ. este prescrisă extinctiv, în condițiile în care reclamantele nu a dovedit existența niciunui caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției și nu au înțeles să formuleze o cerere de repunere în termenul general de prescripție, făcând inutilă orice cercetare a îndeplinirii în speță a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S. ui R. .
De asemenea, prevederile art.5 pct.1 și pct.5 din Convenție nu sunt aplicabile în speță deoarece, așa cum s-a arătat deja, reclamantele nu au dovedit luarea unei măsuri privative de libertate, arestare sau deținere în condiții contrare dispozițiilor acestui text legal.
Critica recurentelor referitoare la încălcarea principiului egalității și a principiului nediscriminării datorită deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.5 alin.1 lit .a din Legea ne.221/2009 este nefondată deoarece C. constată că prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamantele nu au putut dobândi o "speranță
legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la pretinsa situație de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept C., în temeiul art.312 alin.1 coroborat cu art.3041C.pr.civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele F. E. și F. E. și, respectiv, de pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat prin D.G.F.P. A JUD. C. împotriva sentinței civile nr. 333 din_ a Tribunalului C., pronunțată în dosar nr._, pe care o menține ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE, IN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele F. E. și F.
și, respectiv, de pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat prin D.G.F.P. A JUD. C. împotriva sentinței civile nr. 333 din_ a Tribunalului C., pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 octombrie 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
A. -A. P. C.
-M.
CONȚ
I. -D. C.
GREFIER,
-A. M.
Red.A.A.P./_ .
Dact.H.C./2 ex. Jud.tribunal: C.V. B. .
| ← Decizia civilă nr. 294/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009 | Sentința civilă nr. 2934/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009 → |
|---|
