CSJ. Decizia nr. 1408/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1408Dosar nr. 5809/2001
Şedinţa publică din 8 aprilie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3745 din 8 iunie 2000 la Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, reclamanţii I.R. şi I.A.M. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca, în baza probelor ce se vor administra, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 1969 din 9 decembrie 1986 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti în aplicarea Decretului nr. 223/1974, de trecere fără plată, în proprietatea statului, a apartamentului proprietatea acestora situat în Bucureşti,revenirea la situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la a le restitui apartamentul în liberă şi netulburată posesie.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt adevăraţii proprietari ai apartamentului situat la adresa mai sus menţionată şi că prin Decizia nr. 1969 din 9 decembrie 1986 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti în aplicarea Decretului nr. 223/1974 acest apartament a fost trecut în proprietatea statului, în schimbul unui echivalent bănesc sub valoarea lui reală şi sub constrângere psihică, fiindu-le viciat consimţământul, astfel că titlu statului nu este valabil.
În drept, reclamanţii au indicat ca temei de drept al acţiunii lor art. 480 şi art. 481 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
La data de 14 decembrie 2000reclamanţii au solicitat introducerea în cauză a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul general,S.C. R. SAşiS.D. şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 827/1996 încheiat între S.C. R. SA şi S.D. ca având o cauză ilicită, susţinând că Statul Român, nu putea înstrăina în 1996, în calitate de vânzător, unei terţe persoane, bunul imobil revendicat, întrucâtnu a avut niciodată titlu valabil şi în consecinţă nici drept de dispoziţie asupra acestui bun.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin sentinţa nr. 444 din 19 aprilie 2001 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii I.A.M. şi I.R.
Pentru a decide astfel, instanţa de fond a reţinut că preluarea imobilului s-a efectuat la cererea reclamanţilor, cu plată, aceştia nefăcând dovadavicierii consimţământului la momentul înstrăinării imobilului, astfel încât acesta a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, fiind respectate dispoziţiile Decretului nr. 223/1974 iar cu privire la cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de pârâtaS.D. a apreciat că aceasta a fost de bună credinţă la data cumpărării apartamentului (25 noiembrie 1996), reclamanţii formulând cererea de revendicare la data de 8 iunie 2000.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, care, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie au susţinut că în mod greşit s-a considerat de către instanţa de fond că apartamentul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului întrucât un imobil expropriat de stat pentru care se plătesc despăgubiri proprietarilor expropriaţinu echivalează cu o cedare de bună voie din partea foştilor proprietari , pentru că, potrivit Codului civil şi legii fundamentale a statului, actul de expropriere nu se face la cererea proprietarilor expropriaţi ci numai prin voinţa exclusivă a statului, aceştia neputând să-şi exprime un consimţământ valabil în condiţiile unei prejudicieri implicite a acestora. Reclamanţii au mai susţinut că, atâta timp cât statul cunoştea faptul că imobilul a intrat în patrimoniul său fără titlu valabil, în mod eronat s-a considerat că în speţă operează buna credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărarecu privire la care a solicitat constatarea nulităţii absolute şi că, de altfel, pârâta S.C. R. S.A. nu a dovedit la data încheierii contractuluicalitatea sa, fie de proprietară a imobilului, fie de mandatară a statului pentru înstrăinarea imobilului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, prin Decizia nr. 432 A din 10 octombrie 2001, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor reţinând, în esenţă, că din probele administrate, rezultă că statul a devenit proprietar cu titlu valabil al apartamentului în litigiu, reclamanţii necontestând Decizia nr. 1969 din 9 decembrie 1986, care a devenit astfel definitivă şi executorie, aşa încât art. 480 C. civ.nu este incident în raportul juridic dedus judecăţii. A mai motivat instanţa că în speţă nu poate fi vorba de fraudarea legii ca şi cauză de nulitate absolută a contractului prin care pârâta S.D. a cumpărat imobilul în litigiu deoarece vânzarea s-a realizat anterior revendicării acestuia de către reclamanţi, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, neputându-se reţine reaua credinţă a pârâţilor în calitate de părţi contractante. Cu privire la faptul că S.C. R. SA nu apare în contract în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului Bucureşti, instanţa de apela apreciat că în cazul vânzării locuinţelor în temeiul Legii nr. 112/1995 către chiriaşi erau de notorietate publică raporturile de mandat dintrePrimăria Municipiului Bucureşti şi societăţile care au preluat în administrare fondul locativ din cadrul primăriilor, printre care şi S.C. R. SA, lipsa menţiunii exprese a raporturilor de mandat în contract neputând afecta valabilitatea acestuia.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanţii care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au reiterat motivele invocate în apel.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, sunt considerate ca fiind trecute cu titlu valabil în proprietatea statului, bunurile imobile cu privire la care s-au respectat dispoziţiile legale în vigoare la data preluării. Totodată, potrivit art. 6 alin. (2) din acelaşi act normativ "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie", alin. (3) al aceluiaşi articol stabilind că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului de proprietate.
Examinându-se întregul material probator administrat în cauză se reţine că imobilul revendicat a fost proprietatea reclamanţilor care l-au dobândit de la stat, în baza contractului de construire încheiat cu ICVL nr. 1613 din 19 decembrie 1979 şi a contractului de împrumut nr. 180187 din 19 decembrie 1979 pentru suma de 35.992 lei, acte în baza cărora li s-a emis, în conformitate cu art. 48 al Legii nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcţiei delocuinţe, vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie şi construirea de case de odihnă proprietate personală (în prezent abrogată) titlul de proprietate nr. 274/I din 19 octombrie 1991.
Prin Decizia nr. 1969 din 9 decembrie 1986 a fostului Birou permanent al Comitetului executiv din cadrul Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti acest imobil a trecut cu plată în proprietatea statului în baza art. 2 alin. (1) şi art. 4 aleDecretului nr. 223/1974,urmare a cererii nr. 13682 din 13 noiembrie 1986, prin care reclamanţii I.R. şi I.M.A. au solicitat preluarea de către stat, cu plată, a apartamentului nr. 3 din Bucureşti, evaluarea imobilului făcându-se în conformitate cu actele normative în vigoare la data preluării în proprietatea statului a acestuia, respectiv Decretul fostului Consiliu de Stat nr. 467/1979 privind evaluarea construcţiilor, terenurilor şi plantaţiilor ce se preiau, cu plată, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute de lege.
Este de reţinut că, deşi reclamanţii au susţinut în mod constant despre cuantumul despăgubirilor că le-ar fi fost impus, fiind stabilit sub valoarea reală a imobilului, aceştia nu auprodus nici o dovadă în acest sens. Mai mult, astfel cum reiese dinprocesul-verbal pentru plata despăgubirilordepus în copie ladosar fond, reclamanţii au înţeles să primească suma de 126.561 lei, semnând pentru primirea preţului imobilului aşa cum a fost evaluat.
Aceasta în condiţiile în care, în conformitate cu prevederile art. 8 al Decretului fostului Consiliu de Stat nr. 467/1979, reclamanţii aveau posibilitatea de a formula contestaţie privind cuantumul sumei stabilită ca despăgubire, lucru care însă nu s-a întâmplat.
Aşa fiind, se constată că preluarea în proprietatea statului a apartamentului în litigiu s-a făcut la cererea reclamanţilor cu plata unui preţ just, pe care aceştia de altfel au şi înţeles să-l primească, fără a-l contesta,printr-o decizie împotriva căreia nu a fost formulată plângere la instanţele judecătoreşti, deşi art. 4 din Decretul nr. 223/1974 prevedea, de asemenea, această posibilitate, fiind respectate toate condiţiile impuse de actele normative de la acea dată, susţinerile reclamanţilor în sensul că le-ar fi fost viciat consimţământul fiind nefondate.
Cu privire la critica reclamanţilor conform cărora, în mod nelegal, s-a respins cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 827/112/1996 încheiat între S.C. R. SA şi S.D., întrucât statul, care nu a deţinut cu titlu valabil bunul imobil, fiind posesor neproprietar, a încălcat în mod deliberat dispoziţiile imperative ale art. 1306,art. 475 C. civ.precum şi pe cele ale art. 948 raportat la art. 966-968C. civ.,înstrăinând un bun imobil asupra căruia nu avea drept de dispoziţie, contractul având o cauză ilicită şi lipsind consimţământul adevăratului proprietar, se constată că aceasta este nefondată.
Potrivit art. 966 C. civ., obligaţia fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect, iar potrivit art. 968 din acelaşi cod, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.
Cauza, fiind una dintre condiţiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziţiei subiective a părţilor faţă de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoaşterea de către cumpărător a faptului că bunului înstrăinat nu aparţine vânzătorului, poziţie subiectivă în funcţie de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau rea credinţă, îşi are reflexul la nivelul cauzei.
Un act de înstrăinare încheiat în condiţiile în care ambele părţi au fost de rea credinţă este considerat nul absolut în aplicarea principiului „fraus omnia corrumpit" al cărui temei legal îl constituie art. 966 C. civ.
per a contrario, în măsura în care ambele părţi, sau cel puţin cumpărătorul, au fost de bună credinţă, intenţia de fraudare a legii nu există şi, drept urmare, nici cauza ilicită. Aşadar, sub acest aspect, actul ar putea fi deplin valid.
Validitatea sa rămâne însă discutabilă sub un alt aspect, şi anume acela al obiectului. În astfel de situaţii, obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun care nu aparţinea vânzătorului, fiind, în consecinţă, sustras prerogativei de dispoziţie a acestuia, recunoaşterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act contravenind principiului „nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet".
În speţă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.D. şi S.C. R. SA Bucureşti la 25 noiembrie 1996 s-a făcut cu respectarea legislaţiei în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului şi HG nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 (modificată ulterior prin HG nr. 11 din 29 ianuarie 1997 publicată în M. Of. Partea I nr. 16 din 4 februarie 1997). Art.1 alin. (2) din HG nr. 20/1996 stipulează că imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, enumerând printre acestea şi Decretul nr. 223/1974 iar alin. (3) din HG nr. 20/1996 prevede că imobileleconsiderate ca fiind trecute fără titlu în proprietatea statului şi care nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 sunt cele preluate de stat în fapt, în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, or apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a fost preluat cu titlu, cu respectareaDecretului nr. 223/1974.
Astfel, la data la care pârâta S.D. a depus cererea de cumpărare a bunului, cu respectarea termenului prevăzut de art. 9 al Legii nr. 112/1995, şi s-au efectuat formalităţile prealabile, apartamentul avea o situaţie clară, fiind liber la vânzare deoarece foştii proprietari primiseră despăgubiri la data preluării lui în proprietatea statului, ambele părţi fiind, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de bună credinţă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestora, cu atât mai mult cu cât, anterior, nici una din părţi n-a fost notificată de reclamanţi cu privire la intenţia lor de revendicare a apartamentului. Reclamanţii nu au probat în nici un fel reaua credinţă a părţilor pe care au invocat-o în mod generic, prezumţia de bună credinţă a pârâţilor fiind întărită prin datele concrete ce rezultă din probatorii.
Totodată, susţinerea recurenţilor-reclamanţi conform căreia S.C. R. S.A.
n-ar fi făcut dovada că la data vânzării avea un mandat valabil din partea statului - în a cărui patrimoniu se afla imobilul în litigiu – pentru a-l înstrăina, nu are relevanţă întrucât atât în Legea nr. 112/1995 cât şi în HG nr. 20 privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului aşa cum a fost modificată prin HG nr. 11/1997 este utilizată sintagma „unităţi specializate care evaluează şi vând apartamente în condiţiile Legii nr. 112/1995" [art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, art. 5 şi art. 8 alin. (2) din HG nr. 20/1996, art. 92din HG nr. 11/1997], sens în care, la dosarul cauzei a şi fost depus Contractul de Prestări Servicii de Administrare Imobiliară nr. 5052 din 21 august 1996 prin care S.C. R. S.A.a fost abilitată de Consiliul local al Municipiului Bucureşti să evalueze şi să vândă locuinţele conform Decretului-lege nr. 61/1990 şi Legii nr. 112/1995.
Pentru considerentele menţionate, contractul de vânzare-cumpărare nr. 827/112/1996 este valabil şi produce efecte juridice, îndeplinind toate condiţiile esenţiale prevăzute de art. 948 C. civ. pentru validitatea unei convenţii: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită, nefiind incidente prevederile art. 966 – art. 968 C. civ. invocate de recurenţii-reclamanţi.
Având în vedere temeiurile mai înainte arătate, se constată că Decizia atacată este temeinică şi legală, recursul urmânda fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul de reclamanţii I.R. şi I.M.A. împotriva deciziei civile nr. 432 A din 10 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucreşti, secţia a III acivilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1407/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 1371/2001. Civil → |
|---|
