CSJ. Decizia nr. 482/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.482Dosar nr.3259/2001
Şedinţa publică din 11 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul B.G.I.împotriva deciziei nr.120 din 15 mai 2001 a Curţii de Apel Cluj- Secţia Civilă.
La apelul nominal s-au prezentat: recurentul-pârât B.G.I., reprezentat de avocat R.Ş., intimatul-reclamant S.O., prin avocat B.V.I..
Procedura completă.
Nefiind chestiuni prealabile Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului cu care a fost investită.
Avocat R.Ş. solicită admiterea recursului, casarea deciziei nr.120/15 mai 2001 a Curţii de Apel Cluj şi sentinţei civile nr.185/15 noiembrie 2002 a Tribunalului Maramureş şi pe fond respingerea acţiunii, conform art.314 din C.proc.civ.
Avocat B.V.I.solicită respingerea recursului, ca nefondat, menţinerea ca legale şi temeinice a hotărârilor pronunţate.
Reprezentantul MinisteruluiPublic pune concluzii de respingere a recursului.
CURTEA
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, la data de 14 ianuarie 2000, reclamantul S.O. a chemat în judecată pe pârâtul B.G.I., pentru ca prin sentinţa ce instanţa va pronunţa să-l oblige pe acesta la plata sumei de 113.297,5 mărci germane şi 2.500 dolari USA sau la contravaloarea în lei la data restituirii sumei menţionate, cu dobânda legală aferentă.
În motivarea acţiunii reclamantulsusţine că l-a împrumutat pe pârât cu sume în valută, din care acesta a restituit o parte, rămânând un debit în cuantumul arătat mai sus.
Pârâtul B.G.I.a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă teritorială, arătând că reşedinţa sa este în Vişeul de Sus, Judeţul Maramureş, solicitând pe fond respingerea acţiunii.
Prin sentinţa nr.275/24 martie 2000 Tribunalul Alba şi-a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, cu motivarea că„normele procedurale prevăzute de art.5 privind competenţa teritorială sunt imperative şi cum pârâtul are domiciliul în străinătate, dar reşedinţa sa este în Vişeulde Sus, Judeţul Maramureş, cauza a fost trimisă spre soluţionare Tribunalului Maramureş, unde a fost înregistrată sub nr.2237/2000.
La termenul din 7 iunie 2000, pârâtul invocă excepţia de necompetenţă a instanţelor din România, menţionând că are domiciliul în Olanda şi că împrumutul s-a realizat în Olanda.
Reclamantul S.O. prin „răspunsul la întâmpinare" a solicitat respingerea excepţiei mai sus invocate arătând că potrivit art.149 pct.1 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, instanţele din România sunt competente să soluţioneze pricina dacă pârâtul are reşedinţa sau fondul de comerţ în România
Prin sentinţa civilă nr.185 din 15 noiembrie 2000 a Tribunalului Maramureş,aceastăinstanţăaadmisacţiunea,obligândpârâtulsă plătească reclamantului suma de 113.297,5DM şi 2.500 dolari USA sau contravaloarea în lei, la data restituirii cu dobânda legală de la data introducerii acţiunii, 14 februarie 2000 până la achitarea integrală a sumei.
Pentru a pronunţa această soluţie – instanţa a respins excepţia de necompetenţăa instanţelor din România, reţinând că în reglementarea prevăzută de dispoziţiile at.5 din C.proc.civ., potrivit cărora dacă pârâtul are domiciliul în străinătate, cererea se adresează instanţei de la reşedinţa din ţară, fiind incidente în cauză şi prevederile Legii nr.105/22 septembrie 1992.
Analizând probele administrate, instanţa a reţinut, deşi nu a fost încheiat un contract, sau o chitanţă sub semnătură privatădatorită imposibilităţii morale de a preconstitui înscrisul determinat de raporturile de prietenie dintre părţile litigante, din achitarea benevolă a unei părţi din datorie, rezultă în mod indirect, recunoaşterea acesteia, astfel că instanţa a făcut aplicarea prevederilor art.1584 şi urm. cod civil cu privire la obligaţia de restituire reglementată de textele invocate.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel pârâtul B.G.I.aducând sentinţei critici referitoare la nelegalitate şi netemeinicie, reiterând aceleaşi apărări privind soluţionarea greşită a excepţiei de necompetenţă teritorială prevăzută de art.5 C. proc.civ., cea privind necompetenţa instanţelor române şi aprecierea greşită a probelor.
Prin Decizia civilă nr.120 din 15 mai 2001, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul, păstrând în esenţă motivarea instanţei de fond.
Decizia pronunţată în faza controlului judiciar ordinar a fost atacată cu recurs de aceeaşi parte invocându-se motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.7,9 din C.proc.civ., astfel cum au fost încadratecriticând soluţia pentru încălcarea normelor ce reglementează competenţa teritorială, aprecierea eronată a probelor administrate, nemotivarea respingerii probei cu înterogatoriu şi a probei testimoniale.
Prin prisma motivelor invocate,recursul se vădeşte a finefondat pentru considerentele ce se vor expune mai jos.
Astfel primul motiv ce vizează greşita aplicare anormelor de competenţă teritorială nu este succeptibil de nelegalitate, întrucât, în mod corect,instanţele au făcut aplicarea dispoziţiilor art.5 din C.proc.civ. respectând regulile ce reglementează competenţa teritorială în sensul în care au fost edictate. Astfel,aplicarea regulii enunţate de art.5 C.proc.civ. presupune ca pârâtul să aibă domiciliul înţară şi că acest domiciliu să fie cunoscut. Pentru ipoteza (din speţa dedusă judecăţii) în care pârâtul nu are domiciliul în ţară, sau că domiciliul său în ţară nu este cunoscut, acelaşi text procedural prevede competenţa teritorială a instanţei de la reşedinţa sa din ţară.
Cu precizarea că normele de competenţă teritorială potrivit textului indicat mai sus au caracterdispozitiv, Curtea apreciază că în mod corect instanţele au rezolvat problema competenţei mai sus analizată, aceleaşi considerente privind competenţa instanţelor române în soluţionarea litigiului îşi păstrează valabilitatea, cu menţiunea că textul incident este art.149 pct.1 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, cinu art.144 pct.1, cum, din eroare a fost indicat în Decizia de apel.
Potrivit art.148 şi art.149 pct.1 din legeaevidenţiată, „instanţele judecătoreşti române sunt competente iar condiţiile prevăzute de dispoziţiile ce urmează,săsoluţioneze procesele dintre o parte română şi o parte străină sau numiai dintre străini, persoane fizice sau juridice, iar art.149 prevede la pct.1 „pârâtul sau unul dintre pârâţi are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comeţ în România".
Analizând şi motivul în care se critică netemeinicia hotărârii, pentru fidelitatea considerentelor, se impune a se preciza că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.11 din C.proc.civ. a fost abrogat prin art.1 pct.112 din OUG nr.138/2000 publicată în Buletinul Oficial nr.479 din 2 octombrie 2000 şi cum recursul a fost declarat la 11 iulie 2001, după intrarea în vigoare a ordonanţei menţionată mai sus (2 mai 2001), în considerarea respectării principiului de aplicare imediată a normelor de procedură, recursul urmează a fi respins, în conformitate cu prevederile art.312 alin.(1) teza a II a din C.proc.civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B.G.I.împotriva deciziei nr.120 din 15 mai 2001 a Curţii de Apel Cluj – SecţiaCivilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 481/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 48/2001. Civil → |
|---|
