CSJ. Decizia nr. 546/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.546DOSAR NR.171/2001
Şedinţa publică din 13 februarie 200.
La data de 5 februarie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâţii C.O., C.G.şi C.A.şi de Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei civile nr.509 A din 25.09.2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 24 ianuarie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 5 februarie 2003 şi apoi la 13 februarie 2003.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 8 octombrie 1997 la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti sub nr.15347, reclamanta P.A.M.a chemat în judecată pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C."A." S.A.Bucureşti, C.O., C.C. şi C.G., solicitând obligarea acestora să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str.Toamnei nr.80, compus din teren şi construcţie, precum şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr.00897/01.11.1996 şi nr.01036/10.07.1996 prin care pârâţii, persoane fizice, au cumpărat părţi din imobilul revendicat.
La 11 mai 1999 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti prin sentinţa civilă nr.6705/1999.
Prin sentinţa civilă nr.105 din 3 februarie 2000 Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă şi de contencios Administrativ a admis acţiunea astfel cum a fost formulată.
Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa a reţinut că imobilul a aparţinut M. S., care a fost moştenit de C.P., moştenit la rândul său de reclamantă prin certificatul de moştenitor nr.1110/12.09.1974 emis de notariatul Sectorului 2 Bucureşti.
Prin Decretul 92/1950, imobilul a fost naţionalizat, deşi autorul reclamantei, fost ofiţer, făcea parte din categoriile exceptate de la naţionalizare, fiind funcţionar la Întreprinderea 19 Instalaţii Bucureşti.
Reclamanta a arătat de asemenea că imobilul a mai format obiectul unei acţiuni în revendicare, admisă prin sentinţa civilă nr.6811 din 04.07.1994 a Judecătoriei sectorului 2 confirmată prin Decizia civilă nr.106 din 18.01.1995 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, dar aceste hotărâri au fost desfiinţate prin Decizia civilă nr.302 din 02.02.1996 a Curţii Supreme de Justiţie, care a admis recursul în anulare cu motivarea că s-au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Reclamanta a mai arătat că neavând un titlu legitim de proprietate, statul nu putea înstrăina în mod valabil un imobil, care nu-i aparţinea, actele de vânzare-cumpărare fiind lovite de nulitate pentru lipsa cauzei. Nu putea fi reţinută buna-credinţă a persoanelor fizice, atâta timp, cât prin intermediul a două notificări, la data de 04.11.1996, reclamanta i-a înştiinţat pe pârâţii C. şi S.C."A." S.A. Bucureşti să nu încheie contracte de vânzare-cumpărare pentru imobil, deoarece există pe rolul Comisiei Europene a Drepturilor Omului la Strasbourg, dosar cu privire la acest imobil.
Împotriva sentinţei au declarat apel Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul General şi pârâţii Catalina.
Prin Decizia civilă nr.509/A din 25 septembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de C.O., C.G., C.A.şi de Primăria Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr.103/2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă în contradictoriu cu reclamanta P.A.M.şi pârâta S.C."A." S.A. Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel a reţinut că P.C.N. – autorul reclamantei a fost fiul M.S., proprietara imobilului dedus judecăţii, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.34241/24.11.1940 de Tribunalul Ilfov – Secţia Notariat.
Conform jurnalului nr.13476/16.08.1946 aparţinând Tribunalului Ilfov – Secţia a VII-a, M.S.a fost moştenită de fiul ei, căpitan P.C., aceeaşi persoană ca şi autorul reclamantei. Simpla omisiune a unuia dintre prenumele autorului, nu poate conduce la ideea că nu există identitate între soţul reclamantei şi fiul M.S.
Actele de stare civilă coroborate cu certificatele de moştenitor şi actul de proprietate atestă calitatea procesuală activă a reclamantei.
S-a mai reţinut că autorul reclamantei, fost căpitan în armata română, la data naţionalizării era funcţionar public la Întreprinderea de Instalaţii Bucureşti, categorie exceptată de art.II al Decretului nr.92/1950.
Cum imobilul în litigiu a fost inclus în listele anexe ale Decretului nr.92/1950 cu încălcarea dispoziţiilor art.II al aceluiaşi act normativ, rezultă că statul nu are un titlu valabil asupra imobilului litigios.
Instanţa de apel nu a putut reţine buna-credinţă a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece la data de 04.11.1996, reclamanta i-a înştiinţat pe aceştia, prin intermediul executorilor judecătoreşti, să nu încheie contracte de vânzare-cumpărare, pentru că imobilul este în litigiu.
În acest sens, instanţa a reţinut că Statul neavând un titlu legitim de proprietate, nu putea înstrăina în mod valabil un imobil ce nu-i aparţinea; actele de vânzare-cumpărare încheiate în atare condiţii sunt lovite de nulitate pentru lipsa cauzei (art.966 C.civ.), întrucât vânzătorul, nefiind proprietarul bunului dobândit, nu poate satisface scopul avut în vedere de cumpărător – dobândirea proprietăţii.
Împotriva deciziei menţionată mai sus, au declarat recurs pârâţii C.O., C.G., C.A.şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin recursul declarat de Municipiul Bucureşti sunt invocate următoarele motive de recurs:
Greşit au reţinut instanţele că autorul reclamantei ar fi persoană exceptată de la naţionalizare, susţinerea instanţei, în sensul exceptării de la naţionalizare, trebuie înlăturată, deoarece autorul reclamantei, conform dovezilor administrate, deţinea la data naţionalizării, 18 apartamente, cu destinaţia de locuinţe şi obţinerea veniturilor din închirierea acestora, depăşea cu mult nevoile familiei acestuia.
Legiuitorul la data respectivă, în art.I pct.2 din Decretul-lege 92/1950 a prevăzut că se naţionalizează imobilele dobândite, care sunt deţinute de exploatatori de locuinţe, iar excepţiile stabilite în art.II vin să confirme în plus că aceste categorii ce, prin comparaţie cu cei de la art.I, care le folosesc doar pentru familie, să fie excluşi de la naţionalizare. S-a mai susţinut că sunt incidente dispoziţiile Legii nr.112/1995 şi deci, vânzarea spaţiilor de locuit s-a făcut în mod legal şi chiar reclamanta a subscris la acest punct de vedere, când a depus cerere la comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 prin care asolicitat acordarea de despăgubiri.
Recurenţii C.O., C.G.şi C.A.au criticat Decizia atât pentru motivele invocate de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, cât şi pentru motivele prevăzute de art.304 pct.9, 10 şi 11 C.proc.civ., astfel:
Recurenţii au susţinut că în mod greşit instanţa a stabilit că imobilul în discuţie a fost preluat de stat fără titlu valabil, cu încălcarea Decretului nr.92/1950, deoarece autorul reclamantei era exceptat de la naţionalizare în conformitate cu prevederile art.II din decret, având calitatea de salariat.
În dosar s-au administrat dovezi din care rezultă că autorul reclamantei P.C.N.avea în 1950 poziţia de moşier având 350 ha teren arabil şi păşune în comuna Măicăneşti, judeţul Vrancea, comuna Copăceni – judeţul Ilfov şi comuna Tituleşti Olt, mai deţinea în 1950, 19 apartamente cu destinaţia de locuinţe închiriate, aşa încât potrivit Decretului 92/1950, art.1 pct.1 proprietăţile autorului reclamantei au trecut în patrimoniul statului cu titlu.
Cu privire la ignorarea Legii nr.112/1995 de către instanţele judecătoreşti, acestea au pronunţat hotărâri nelegale, în sensul că, reclamanta nu s-a adresat comisiei de aplicare a Legii 112/1995 a sectorului 2 Bucureşti până la 29 iulie 1996 să i se rezolve problema restituirii sau acordării de despăgubiri pentru imobilele naţionalizate şi nu a făcut cunoscut, deşi ştia că imobilele sunt închiriate, Primăriei şi S.C."A." S.A. care administra imobilul în discuţie, că se opune vânzării către chiriaşi a spaţiilor deţinute de aceştia.
În ceea ce priveşte nereţinerea de către instanţele de judecată a bunei-credinţe la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, acestea în mod greşit au statuat reaua-credinţă a cumpărătorilor, deoarece reclamantanu a dovedit cărei persoane s-a predat notificarea şi în ce măsură au fost respectate dispoziţiile art.85 şi urm. C.proc.civ.privitoare la comunicarea actelor de procedură prin executorii judecătoreşti sau prin poştă.
Actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat la 1 noiembrie 1996 după trei luni de la expirarea termenului înlăuntrul căruia reclamanta se putea adresa Comisiei de aplicare aLegii nr.112/1995,iar notificarea s-a pretins că a fost expediată pe 4 noiembrie 1996, după încheierea contractului de vânzare.
Recurenţii-pârâţi au mai susţinut că apartamentele oferite spre vânzare de Primăria Municipiului Bucureşti prin S.C."A." S.A.Bucureşti erau în circuitul civil, Legea nr.112/1995 permitea vânzarea lor, nefiind nici o interdicţie de vânzare a spaţiilor în discuţie, titlul deţinut de aceştia fiind încheiat în baza Legii nr.112/1995 fiind transcris.
Recursurile care au în esenţă aceeaşi motivare, urmând a fi analizate împreună, sunt întemeiate, urmând a fi admise în sensul celor ce urmează:
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă la lucrările dosarului, instanţele au fost preocupate în principal de stabilirea calităţii de moştenitor legal a reclamantei P.A.M., în calitate de unică fiică a lui P.C., care la rândul său este fiul M.S., care a dobândit imobilul în litigiu, conform actului autentic de vânzare-cumpărare nr.34241 din 24.10.1940 emis de Tribunalul Ilfov – Secţia Notariat. S-a reţinut corect calitatea de moştenitoare legală a reclamantei, a persoanei de la care imobilul a fost trecut în proprietatea statului, avându-se în vedere că P.C.-N. este una şi aceeaşi persoană cu P.C., fiind omis a se înscrie în actul de moştenire emis la decesul M.S. cel de al doilea prenume al fiului său.
Apoi avându-se în vedere calitatea acestuia de funcţionar public la Întreprinderea 19 Instalaţii Bucureşti, la data emiterii actului de naţionalizare, s-a stabilit că cel în cauză se încadra în cazurile de excepţie prevăzute de art.II din Decretul 92/1952 şi ca atare preluarea de către stat este abuzivă, nelegală.
Această soluţie este criticabilă pentru că instanţa de apel a reţinut numai calitatea celui trecut în actul de naţionalizare, fără a avea în vedere şi a analiza şi susţinerile pârâţilor, însoţite de înscrisuri al căror conţinut este de necontestat în sensul că P.C.N.avea în 1950 2 conace, 350 ha teren arabil, păşune în comuna Măicăneşti Vrancea precum şi 5 imobile cu 19 apartamente cu destinaţia de locuinţe şi spaţii comerciale în Bucureşti şi Constanţa, ce erau închiriate.
Analizarea acestor susţineri şi aprofundarea lor, eventual şi pentru suplimentarea probelor, în măsura în care se va aprecia că cele administrate nu sunt îndestulătoare, se impune pentru că în situaţia în care se va reţine teza pârâţilor nu mai sunt incidente prevederile art.II din Decretul 92/1952 ci, se poate reţine că preluarea imobilului de către stat s-a făcut în condiţiile art.1 din actul normativ menţionat, caz în care imobilul poate face obiectul reglementărilor cuprinse în Legea nr.112/1995 în sensul art.46 din Legea 10/2001.
În ceea ce priveşte buna-credinţă invocată de recurenţi în apel pentru menţinerea valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1996, instanţa de apel a înlăturat aceste susţineri, având în vedere că la 04.11.1996 reclamanta i-a înştiinţat pe cei în cauză, prin intermediul executorilor judecătoreşti să nu încheie contracte de vânzare-cumpărare pentru că imobilul este în litigiu.
Concluzia la care s-a ajuns este greşită întrucât primul contract în litigiu este încheiat la 01.11.1996, deci notificarea făcută este lipsită de eficienţă juridică, fiind adresată cumpărătorilor după perfectarea vânzării cu privire la cel de al doilea contract de vânzare-cumpărare, încheiat la 07.11.1996, este de examinat dacă eventualpe baza unor probe noi notificarea a fost expediată în condiţiile legii şi dacă cei notificaţi au luat cunoştinţă de conţinutul ei, pentru că numai în această situaţie se poate aprecia că buna credinţă a dobânditorilor este înlăturată.
Faţă de cele arătate, se impune admiterea recursurilor, casarea hotărârii recurate,precum şi a hotărârilor anterioare şi trimiterea cauzei conform art.725 pct.2 C.proc.civ.la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti spre a proceda la rejudecarea pricinii în sensul celor ce preced, astfel încât în raport de toate susţinerile părţilor şi probele administrate şi eventual pe baza unor noi dovezi să se poată pronunţa în cauză o soluţie legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi de C.O., C.G.şi C.A.împotriva deciziei nr.509/A din 25 septembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa civilă nr.105 din 3 februarie 2000 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, sentinţa civilă nr.6705 din 11 mai 1999 a Judecătoriei sectorului 2, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5439/2001. Civil. Pretentii. Recurs în anulare | ICCJ. Decizia nr. 528/2001. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
