CSJ. Decizia nr. 747/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 747
Dosar nr. 8/2001
Şedinţa publică din 26 februarie 2003
Deliberând asupra recursului declarat de reclamantul C.A. prin mandatarul B.I. împotriva deciziei nr. 148/A din 25 octombrie 2000 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 16 februarie 2000 şi care a fost înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sibiu cu numărul de dosar 1107/2000, reclamantul C.A. a solicitat:
- să se constate nulitatea absolută a formelor de naţionalizare a imobilului situat în Sibiu, înscris în Cartea Funciară (C.F.) 8176 Sibiu, nr. topografic 4010/3/2 şi transcris în C.F. 18608 Sibiu;
- să se constate nulitatea încheierilor de intabulare nr. 223/1975, nr. 3473/1996 şi nr. 1960/1962;
- să se revină la situaţia de carte funciară anterioară naţionalizării;
- să se constate că reclamantul este singurul moştenitor al defuncţilor săi părinţi C.N. şi C.I.H.M.;
- să se constate că masa succesorală rămasă de pe urma celor doi defuncţi se compune din imobilul menţionat;
- să îi fie atribuit acest bun cu consecinţa intabulării lui pe numele său.
Totodată reclamantul a menţionat că, în subsidiar, solicită „acordarea de despăgubiri pentru imobilul în cauză".
Prin aceeaşi acţiune - formulată în contradictoriu cu C.D., C.I.T., C.D.O., C.D.L. şi C.I., precum şi cu Primăria municipiului Sibiu - s-a cerut să se constate nulitatea certificatului de moştenitor nr. 60/1996 emis de notarul public B.R. şi prin care se conferea pârâţilor persoane fizice calitatea de succesori.
În motivarea acţiunii s-a afirmat că imobilul revendicat a făcut obiectul unei exproprieri abuzive aplicate în baza Decretului nr. 92/1950, în condiţiile în care atât mama reclamantului - care avea calitatea de proprietară a respectivului bun - cât şi tatăl reclamantului făceau parte din categoriile sociale exceptate de la măsura naţionalizării.
S-a susţinut totodată că ulterior naţionalizării imobilul revendicat a fost dezmembrat, fiind apoi vândut pârâtei C.D. şi soţului acesteia C.Io.
De asemenea, s-a menţionat că în urma decesului lui C.Io., intervenit în anul 1995, a avut loc dezbaterea succesorală finalizată prin emiterea la 14 martie 1996 a certificatului de moştenitor nr. 60/1996, prin care se atestă că pârâţii persoane fizice aveau calitatea de succesori ai defunctului şi implicit de coproprietari aflaţi în indiviziune asupra imobilului revendicat.
Instanţa astfel sesizată a dispus efectuarea unei expertize tehnice care a stabilit că valoarea de circulaţie a imobilului care forma obiectul litigiului era, în perioada februarie-martie 2000, de 273.500.000 lei.
Ca urmare, prin sentinţa civilă nr. 1373 pronunţată la 2 martie 2000, Judecătoria Sibiu a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii la Tribunalul Sibiu, unde cauza a fost reînregistrată cu numărul de dosar 1713/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 316 pronunţată la 25 mai 2000, instanţa astfel sesizată a admis în parte acţiunea şi a constatat nulitatea formelor de naţionalizare a imobilului înscris în C.F. 8176 Sibiu nr. topografic 4010/3/2, respingând celelalte capete de cerere.
Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentinţe de reclamant - prin mandatarul său - şi respectiv de intimata-pârâtă Primăria municipiului Sibiu au fost respinse prin Decizia nr. 148/A din 25 octombrie 2000 pronunţată de secţia civilă a Curţii de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 4551/2000.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut în esenţă că nici unul dintre cele două apeluri nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege.
În ceea ce îl priveşte pe apelantul-reclamant s-a reţinut, de asemenea, că nu există temeiuri pentru repunerea sa în termenul de motivare a apelului, fiind respinsă o cerere cu acest obiect formulată de C.A.
La 1 noiembrie 2000 reclamantul C.A., prin mandatarul său, B.I., a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 8/2001.
În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a afirmat că Decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 92 şi art. 100 din acelaşi cod, texte de lege în raport cu care apelul trebuia considerat motivat în termen.
În acelaşi sens s-a susţinut că în cauză au fost întrunite şi cerinţele art. 103 C. proc. civ. care justifică, în subsidiar, repunerea reclamantului în termenul de motivare a apelului.
Distinct de aceste critici recurentul a susţinut că reanalizarea apărărilor invocate de către reclamant cu ocazia judecării fondului constituia o obligaţie legală care subzistă chiar şi în ipoteza în care apelul nu ar fi fost motivat.
A afirmat, de asemenea, că în speţă instanţa de apel nu a dat curs acestei obligaţii omiţând să se pronunţe inclusiv în legătură cu acele apărări care se refereau la încălcarea unor norme de ordine publică.
În ceea ce îi priveşte, intimaţii-pârâţi C.D., C.I.T., C.D.O., C.D.L. şi C.I. au solicitat respingerea recursului, formulând în acest sens şi o întâmpinare.
Intimata-pârâtă Primăria municipiului Sibiu nu s-a prezentat în faţa acestei Curţi şi nici nu a şi-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul declarat în cauză.
Recursul este nefondat.
În acest sens, Curtea reţine că procesul verbal din 13 iulie 2000, aflat în dosarul primei instanţe, şi prin care se atestă comunicarea către reprezentantul legal al reclamantului a considerentelor sentinţei, este întocmit cu respectarea prevederilor art. 92 şi art. 100 C. proc. civ.
Afirmaţiile recurentului referitoare la încălcarea respectivelor texte de lege sunt lipsite aşadar de suport.
De altfel, prin însăşi cererea de repunere a sa în termenul de motivare a apelului, formulată la 3 august 2000 şi depusă în dosarul de apel, reprezentantul legal al reclamantului a confirmat că motivarea sentinţei i-a fost comunicată la 13 iulie 2000.
În egală măsură, Curtea constată că instanţa de apel a dat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ., reţinând că absenţa de la domiciliul său a reprezentantului reclamantului pentru motive legate de specificul activităţii sale de apicultor nu constituie o împiedicare printr-o împrejurare mai presus de voinţa acestuia.
Prin urmare, nici acest text de lege nu a fost încălcat prin respingerea cererii reclamantului de repunere în termenul de motivare a apelului.
Pe de altă parte, criticile referitoare la presupusa omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa, chiar şi din oficiu, cu privire la unele dintre apărările reclamantului par a ignora considerentele deciziei recurate.
În motivarea respectivei decizii s-a menţionat însă expres că în condiţiile în care instanţa de apel nu a fost legal sesizată aceasta nu este în drept a proceda la verificarea hotărârii apelate, apreciere care îşi găseşte un deplin temei în dispoziţiile art. 2881 şi art. 289 C. proc. civ., în forma pe care aceste texte de lege au avut-o la data declarării apelurilor ca şi la data soluţionării lor.
Este de amintit astfel că textele de lege citate statuau că apelul trebuia să fie motivat în scris, atât în fapt cât şi în drept, în termenul legal, cerinţă care opera indiferent de natura eventualelor motive avute în vedere de apelant şi care în speţă nu a fost îndeplinită.
Aşa fiind, Curtea reţine că nici din acest punct de vedere criticile recurentului vizând lipsa de temei legal a deciziei atacate sau care se referă la încălcarea ori greşita aplicare de către instanţa de apel a unor prevederi legale nu îşi găsesc confirmarea.
Prin urmare, în cauză nu sunt incidente prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., ca de altfel nici celelalte dispoziţii ale aceluiaşi text de lege.
În consecinţă, Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.
În temeiul art. 274, art. 298 şi art. 316 C. proc. civ. recurentul reclamant va fi obligat să le plătească intimaţilor-pârâţi persoane fizice echivalentul cheltuielilor de judecată efectuate de aceştia în recurs şi care sunt reprezentate de onorariul de avocat achitat conform înscrisului doveditor depus în dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.A. prin mandatarul B.I. împotriva deciziei nr. 148/A din 25 octombrie 2000 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Obligă pe recurent să plătească intimaţilor C.D., C.I.T., C.D.O., C.D.L. şi C.I. 8.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 749/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 742/2001. Civil → |
|---|
