CSJ. Decizia nr. 1008/2002. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ

Decizia nr.1008DOSAR NR.3170/2002

Şedinţa publică din 13 martie 2003

La data de 21 februarie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi de O.P., O.V.precum şi de chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr.163 din 15 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 21 februarie 2003 iar pronunţarea deciziei s-a amânat la 27 februarie 2003 apoi la13 martie 2003.

CURTEA

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată la 14 iulie 1999, reclamanţii D.F.E.şi D.S., domiciliaţi în Franţa, 3 Allee Velasquez, 44300 Nantesşi cu domiciliul ales în Bucureşti, Bulevardul Dimitrie Cantemir nr.15, bloc 9, scara C, etajul 4, apartamentul 91, sectorul 4 (sediul Cabinetului individual al avocatului L.O.), au chemat în judecată, în calitate de pârât, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, cerând a se dispune ca acesta să fie obligată a le restitui în deplină proprietate şi paşnică posesie, imobilul situat în Bucureşti, strada Poet C.Buzdugan nr.1, etajul 1, apartamentul 4, sectorul 1 plus garajul trecute ilegal în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974, prin deciziile nr.1086 din 30 iulie 1985 şi nr.541 din 9 aprilie 1987, emise de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că apartamentul pe care îl revendică a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4407/1964, iar garajul în baza autorizaţiei nr.58/B/1970 a C.P.M.B.

În drept, reclamanţii s-au prevalat de prevederile art.481 din C.civ..

La 17 decembrie 1999, reclamanţii şi-au modificat acţiunea în sensul că au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii O.P. şi S.C."R.V."S.A. Bucureşti,să se constate nulitatea absolută a contractelor – de vânzare-cumpărare nr.280 din 5 decembrie 1996 privind apartamentul respectiv de închiriere nr.53 din 20 octombrie 1998 referitor la garaj şi pârâţii să fie obligaţi a le restitui cele două bunuri în deplină proprietate şi paşnică posesie.

În motivarea acţiunii modificate, reclamanţii au arătat că apartamentul nu putea fi vândut iar garajul închiriat de către stat prin S.C. "R.V."S.A.Bucureşti, pârâţilor de vreme ce au depus cererea de retrocedare la organul competent în 8 mai 1996iar pârâţii au fost notifcaţi la 17 mai 1996, invocând, în acest sens, reaua credinţă a părţilor contractante. În drept, reclamanţii au precizat că acţiunea şi-o întemeiază pe dispoziţiile art.948 şi urm.din C.civ., respectiv art.480, 481 din acelaşi cod.

La 10 martie 2000, pârâtul O.P. a formulat o cerere de chemare în garanţie, pentru evicţiune, a Statului Român , prin Ministerul Finanţelor Publice, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti (inclusiv a D.G.A.F.I. la acea dată) şi a S.C. "R.V."S.A. Bucureşti.

La aceeaşi dată, prin întâmpinare, pârâtul O.P. a invocat excepţiile: de necompetenţă materială, susţinând că imobilul revendicat de reclamanţi are o valoare mai mică de 150.000.000 lei; de inadmisibilitate a acţiunii pe temeiul dreptului comun, susţinând, în acest sens, prevederile Legii nr.112/1995 potrivit cărora numai cetăţenii români pot beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilele trecute abuziv în proprietatea statului; de nelegalitate a investirii instanţei datorită lipsei semnăturilor reclamanţilor pe acţiune (art.133 C.proc.civ.); nelegalitatea introducerii lui şi a soţiei O.V.în cauză, ca pârâţi, după prima zi de înfăţişare.

Prin încheierea din 26ianuarie 2001, instanţa a prorogat discutarea excepţiilor ridicate de pârâtul O.P., prorogare dispusă şi la termenele următoare, 23 februarie 2001, 6 aprilie 2001 (la acest termen s-a dispus introducerea în cauză a chemaţilor în garanţie, la cererea pârâţilor O.P. şi O.V.– aceasta din urmă făcând cerere separată de chemare în garanţie).

La termenul din 11 mai 2001, instanţa a luat act că pârâtul O.P. renunţă atât la excepţia de necompetenţă materială a tribunalului (întrucât din acteledosarului rezultă că valoarea obiectului cauzei depăşeşte suma de 150.000.000 lei) cât şi la excepţia lipsei semnăturii reclamanţilor pe cererea introductivă (constatând legală semnătura avocatului împuternicit) şi a soluţionat, în sensul respingerii, excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii pe calea dreptului comun (pârâtul precizând că imobilul intră sub incidenţa Legii nr.10/2001) precum şi datorită calităţii de cetăţeni străini a reclamanţilor. De asemenea, a respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

În urma administrării probelor încuviinţate, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea principală în sensul că a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică posesie apartamentul şi garajul din litigiu. A respins capetele de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr.280/112/5 decembrie 1996 şi a contractului de închiriere nr.53 din28 octombrie 1998. Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a disjuns cererile de chemare în garanţie, acordând – pentru acestea - termen la 20 septembrie 2001 pentru discutarea probatoriilor.

În esenţă, tribunalul a reţinut că reclamanţii şi-au dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentului şi garajului din litigiu, că preluarea bunurilor de către stat, în temeiul Decretului nr.223/1974, este lipsită de valabilitate.

Referindu-se la capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare vizând apartamentul, respectiv a contractului de închiriere vizând garajul, instanţa a reţinut că nu este întemeiat întrucât reclamanţii nu au făcut dovada că au înştiinţat expres şi explicit pe pârâţi cu privire la intenţiile lor de a-şi revendica aceste bunuri preluate de stat, corespondenţa dintre părţi invocată în acest sens fiind considerată insuficientă pentru formarea convingerii că pârâţii au fost de rea credinţă atunci când au încheiat contractele.

Referitor la deciziile de trecere a imobilului la stat emise în aplicarea Decretului nr.223/1974 (nr.1086/1995 şi nr.541/1987), tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au probat existenţa nici unui motiv care să ducă la constatarea nulităţii lor – aşa cum s-a cerut.

Disjungerea cererilor de chemare în garanţie a fost motivată în sensul că o atare soluţie este de natură a conduce la judecarea operativă a cauzei principale.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, investită cu soluţionarea apelurilor reclamanţilor D.F.E., D.S. şi ale pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primarul general, O.P., O.V., prin Decizia nr.163 din 15 aprilie 2002, a admis pe cel declarat de reclamanţi şi le-a respins pe cele declarate de pârâţi.

Admiţând apelul reclamanţilor, instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa tribunalului şi a admis şi cererile prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a deciziilor nr.1086 din 30 iulie 1985 şi nr.541 din 9 aprilie 1987 prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a apartamentului şi a garajului din litigiu, precum şi cererea prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.280 din 5 decembrie 1996 şi a contractului de închiriere nr.53 din 20 octombrie 1998.

Au fost păstrate dispoziţiile sentinţei privitoare la obligarea pârâţilor de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică posesie apartamentul şi garajul din litigiu precum şi cele referitoare la disjungerea cererii de chemare în garanţie.

Constatând nulitatea celor două decizii emise în aplicarea Decretului nr.223/1974, instanţa de apel a reţinut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără respectarea dispoziţiilor în vigoare la acea dată care garantau dreptul de proprietate – art.480, 481 din C.civ. şi art.36 din Constituţia din 1965, art.13,17 din Declaraţia Drepturilor Omului.

Constatând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul şi a contractului de închiriere privind garajul, instanţa de apel a reţinut că la data încheierii acestor contracte (5 decembrie 1996 pentru apartament şi 20 octombrie 1998 pentru garaj) pârâţii au fost de rea credinţă întrucât începând cu 8 mai 1996 au cunoscut că reclamanţii au solicitat organului competent revendicarea imobilului iar la 17 mai 1996 au fost notificaţi – printr-o scrisoare – să nu cumpere apartamentul.

Referindu-se la aspectul aplicabilităţii dispoziţiilor Legii nr.10/2001 invocat de pârâţii O., instanţa de apel a subliniat că numai reclamanţii, beneficiari ai acestui act normativ, puteau formula o asemenea cerere având în vedere principiul disponibilităţii.

În ce priveşte disjungerea cererilor de chemare în garanţie dispusă de tribunal, instanţa de apel a reţinut că este corectă întrucât prin administrarea probelor necesare soluţionării acestora ar fi fost întârziată judecarea cererii principale.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, pârâţii O.P., O.V., precum şi chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În ce priveşte recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Motivele de recurs invocate de acest pârât sunt cele prevăzute de art.304 pct.4 şi 9 din C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor, pârâtul susţine:

prin primul motiv.

-că instanţa şi-a depăşit atribuţiile prevăzute de art.3 din C.proc.civ. atunci când a stabilit că dispoziţiile Decretului nr.223/1974 erau în contradicţie cu prevederile Constituţiei de la acea dată şi cu cele ale actelor internaţionale la care România era parte;

-că atâta timp cât controlul constituţionalităţii legilor este o instituţie introdusă în sistemul de drept românesc odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei actuale (art.144), competentă, sub acest aspect să se pronunţe, nu era instanţa ci Curtea Constituţională, care, prin deciziile pronunţate, nu a declarat neconstituţional decretul menţionat;

- corelaţia legilor cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte nu era prevăzută în vechea Constituţie şi ea reprezintă o problemă apărută în sistemul de drept românesc odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei României, fiind prevăzută la art.20 al acesteia.

Prin al doilea motiv :

- că instanţa a interpretat greşit prevederile Decretului 223/1974, reţinând că preluarea imobilului în proprietatea statului nu s-a făcut în scop de utilitate publică, iar reclamanţii nu au primit nici o justă despăgubire. Susţine, sub acest aspect, că prevederile Decretului nr.223/1974 au avut caracter sancţionator (trecerea la stat fără plată a construcţiilor aparţinând persoanelor care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară) iar nu un scop de utilitate publică;

- că hotărârea instanţei pune în evidenţă motive contradictorii în sensul că, pe de o parte se reţine că necomunicarea deciziilor administrative de trecere a imobilului la stat nu atrage nulitatea acestora şi, pe de altă parte, că deciziile menţionate sunt constatate a fi nule;

- că, a aplicat greşit în speţă art.6 din Legea nr.213/1998 atunci când a stabilit nevalabilitatea titlului statului în raport de prevederile Constituţiei, ale pactelor şi tratatelor la care România este parte. Susţine că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil şi că, în dosar, nu a fost dovedită nici o cauză de nulitate absolută a celor două contracte (de vânzare-cumpărare, respectiv de închiriere) încheiate cu bună credinţă, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995, neexistând nici o probă de rea credinţă a cumpărătorilor în sensul art.1169 din C.civ.

Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei instanţei de apel în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

Acest recurs este întemeiat în sensul considerentelor ce vor fi arătate, numai în ce priveşte aspectul de critică din motivul 2, care se regăseşte şi în recursul pârâţilor, vizând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare referitor la apartament şi a contractului de închiriere a garajului.

În această privinţă, este de reţinut că instanţa de apel nu a aprofundat materialul probator din dosar şi a interpretat eronat prevederile legale aplicabile în materie.

Sub acest aspect, sunt de reţinut următoarele:

Atât literatura juridică cât şi practica judiciară sunt unanime în a considera că relaţiile contractuale sunt guvernate de principiul ocrotirii bunei credinţe.

Aceasta înseamnă că actele de dispoziţie (cu titlu oneros), în ciuda unor eventuale nulităţi, se menţin dacă terţul subdobânditor a fost de bună credinţă.

Soluţia este, desigur, dictată de asigurarea securităţii şi stabilităţii circuitului civil, de ocrotire a bunei credinţe.

Este suficient ca buna credinţă să existe cel puţin în ce-l priveşte pe subdobânditor întrucât numai el se bucură de protecţie în asemenea cazuri.

Referitor la acelaşi aspect, mai este de arătat că efectele unei eventuale nevalabilităţi a titlului statului sunt limitate sau înlăturate faţă de cumpărătorul de bună credinţă privit ca terţ.

În speţă, instanţa de apel a considerat că pârâţii au fost de rea credinţă în momentul cumpărării apartamentului – 6 decembrie 1996 – întrucât aceştia au cunoscut intenţia reclamanţilor de a revendica imobilul încă din 17 mai 1996, când li s-a trimis de către aceştia o scrisoare în acest sens (fila 105 din dosarul de fond) iar în evidenţele S.C."R." S.A.Bucureşti figura o cerere de revendicare formulată de reclamanţi, înregistrată încă din 8 mai 1996 (fila 106 din dosarul de fond).

În raport de cadrul legislativ existent la data cererii de cumpărare a apartamentului – Legea 112/1995, HGnr.20/1996 – care permiteau statului să vândă apartamentele trecute în proprietatea sa în baza Decretului nr.223/1974 iar chiriaşilor respectivelor locuinţe să le cumpere, reaua credinţă a pârâţilor nu putea fi dedusă doar din scrisoarea reclamanţilor datată 17 mai 1996. Această scrisoare este importantă dar, fiind singulară, nu este de natură să înlăture buna credinţă a pârâţilor la încheierea contractului.

În acest sens s-ar fi impus verificarea în totalitate a dosarului de vânzare a apartamentului spre a se vedea atât rezoluţiile factorilor de decizie, importante sub aspectul corectitudinii acestora, precum şi dacă nu cumva respectivul dosar cuprinde menţiunea atenţionării pârâţilor că imobilul a fost sau urmează a fi revendicat de reclamanţi şi că, prin cumpărare, îşi asumă riscul de rigoare.

Motivul prim de recurs prin care se susţine că instanţa de apel şi-ar fi depăşit atribuţiile prevăzute de art.3 din C.proc.civ. precum şi criticile din motivul al doilea prin care se arată că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art.6 din Legea nr.213/1998 nu sunt întemeiate.

Potrivit art.6 din Legea nr.213/1998 cu privire la proprietatea publică, statul este proprietar asupra bunurilor dobândite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 numai în măsura în care acestea au fost preluate în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a legilor în vigoare la data preluării lor, cât şi a tratatelor internaţionale la care România era parte.

Or, Decretul nr.223/1974 referitor la reglementarea situaţiei unor bunuri contravenea principiilor cu privire la proprietate înscrise în Constituţia din anul 1965, sub imperiul căreia a fost adoptat, reglementărilor internaţionale la care România a aderat, precum şi legilor în vigoare în materie de proprietate – art.480-481 din C.civ.

Este adevărat că în momentul cumpărării apartamentului de către pârâţi erau în vigoare Normele metodologice nr.20/1996 care, în art.1 alin.2 prevedeau că, în aplicarea Legii nr.112/1995, Decretul nr.223/1974 era considerat titlu valabil pentru trecerea la stat a imobilului.

Dar, după apariţia Normelor metodologice nr.11/1997, în art.1 alin.4 s-a precizat că „imobilele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă…" sunt considerate ca trecute fără titlu în posesia acestuia şi nu intră sub incidenţa Legii nr.112/1995.

În speţă, nevalabilitatea titlului statului este datorată faptului că în cauză nu s-a făcut dovada comunicării deciziilor administrative de trecere la stat a imobilului.

După apariţia Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia în România, s-a repus însă în discuţie noţiunea de „bun preluat cu titlu", permiţându-se judecătorilor să aprecieze la fiecare speţă, dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil în înţelesul art.6 din lege, prin raportare la cadrul legal existent la data fiecărei deposedări şi la respectarea legilor invocate de stat la epoca respectivă.

În cauză, aşa cum s-a arătat, prin aplicarea acestei analize la sesizarea reclamanţilor, se constată că, pentru motivele anterior expuse, preluarea de către stat a imobilului reclamanţilor s-a făcut fără titlu valabil.

Desigur, potrivit celor arătate mai sus, în cauză nu poate fi vorba de o depăşire a atribuţiilor instanţelor judecătoreşti.

Prin urmare, potrivit considerentelor menţionate, în mod corect instanţa de apel a reţinut nevalabilitatea titlului statului, respectiv nulitatea deciziilor administrative nr.1086/1985 şi nr.541/1987.

În ce priveşte actele subsecvente prin care statul a înstrăinat către pârâţi apartamentul, respectiv a închiriat garajul, aşa cum s-a arătat, prin admiterea motivului de recurs referitor la acest aspect, urmează ca, în rejudecare, să se aprofundeze materialul probator pentru a se vedea dacă sunt sau nu valabile în raport de aspectul bunei sau relei credinţe a cumpărătorilor din momentul încheierii contractelor.

Cu privire la recursul declarat de pârâţii O.P. şi O.V.

Prin primul motiv de recurs, pârâţii invocă următoarele aspecte de critică, susţinând:

- că, în ce priveşte cererea de revendicare, soluţia de admitere este greşită şi nemotivată, reprezentând o confirmare, sub acest aspect, a sentinţei tribunalului care, în cadrul juridic dedus judecăţii (acţiune de revendicare a imobilului îndreptată împotriva Municipiului Bucureşti şi cerere ulterioară de introducere în cauză a pârâţilor O. exclusiv pentru constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare), a menţinut corect valabilitatea titlurilor lor, ca subdobânditori de bună credinţă dar, în loc să respingă cererea în discuţie, în mod eronat a admis-o, prin compararea de titluri şi a obligat pe toţi pârâţii, deci şi pe ei să lase reclamanţilor deplina proprietate şi paşnica folosinţă a imobilului;

- că, păstrarea dispoziţiilor din sentinţa tribunalului, inclusiv a motivării privitoare la revendicare nu a putut genera decât o motivare contradictorie;

- că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra unor dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii;

- că admiterea cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare este greşită, fiind consecinţa aprecierii eronate a probelor şi interpretării necorespunzătoare a prevederilor legale aplicabile în materie.

Prin motivul al doilea de recurs, pârâţii, invocând prevederile art.304 pct.9 din C.proc.civ., susţin că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâţii reproşează instanţei de apel pe de o parte lipsa de motivare în drept a soluţiei de admitere a cererii reclamanţilor de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul, iar pe de altă parte, nemotivarea în drept a înlăturării apărărilor făcute de ei, fundamentate pe legi speciale (Legea nr.112/1995 şi Legea nr.10/2001). De fapt, recurenţii susţin că instanţa de apel nu a examinat criticile aduse de ei sentinţei pe fondul cauzei. Aceştia mai susţin că menţiunea din decizie în sensul că, urmareadmiterii cererii de revendicare şi constatării nulităţii absolute a celor două contracte, ei redevin chiriaşi exclude predarea deplinei proprietăţi şi a posesiei către reclamanţi.

Pârâţii pun în evidenţă şi alte aspecte, susţinând că ar fi fost ignorate sau greşit apreciate de instanţă, precum:

- neluarea în consideraţie că cererea de cumpărare a imobilului s-a făcut în contextul legislativ de la data respectivă (Legea nr.112/1995 şi HG nr.20/1996) care permiteau chiriaşilor să cumpere apartamentele;

- lipsa de relevanţă a scrisorii reclamanţilor din 17 mai 1996 de încunoştiinţare a lor cu privire la intenţia de revendicare a imobilului, în raport de prevederile legale în vigoare la acea dată care asigurau chiriaşilor dreptul necondiţionat de a cumpăra imobilele în care locuiau iar foştilor proprietari dreptul la despăgubiri;

- faptul că este exclusă reaua lor credinţă la cumpărarea apartamentului de vreme ce norma juridică expresă la care părţile s-au raportat la data cumpărării– 5 decembrie 1996 – art.1 alin.2 din HGnr.20/1996 considera imobilele de genul celui din litigiu ca trecute cu titlu în proprietatea statului (fiind indicat în text şi Decretul nr.223/1974);

- neluarea în considerare a împrejurării, invocată în apărare, că exercitarea de către o persoană a unui drept ce-i este recunoscut prin lege nu poate în acest caz şi nici în general să justifice prin ea însăşi o prezumţie de rea credinţă;

- neaplicarea corectă în speţă a prevederilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001;

- neaplicarea în cauză a prevederilor art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001 care cuprinde reglementări speciale de imediată aplicare pentru cazul expres prevăzut de art.46 alin.2 din lege: soarta actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr.112/1995, având ca obiect „imobilele preluate fără titlu valabil". Acest text a prevăzut un caz distinct de aplicare a sancţiunii nulităţii absolute, limitat legal „afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă". Mai arată că instanţa nu a ţinut seama de eroarea comună, invincibilă, creatoare de drept, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi nici de principiul echităţii şi utilităţii sociale, de principiul stabilităţii circuitului civil în favoarea terţilor dobânditori de bună credinţă.

Conchizând asupra motivelor de recurs, pârâţii solicită a se constata lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti în raport de situaţia juridică a bunului revendicat la data introducerii cererii de chemare în judecată şi respingerea cererii de revendicare în raport de pârâţi, respectiv constatarea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare şi a celui de închiriere privind garajul întrucât au fost încheiate cu bună credinţă, cu respectarea cadrului legislativ în vigoare la data respectivă.

Recursul acestor pârâţi este întemeiat în sensul considerentelor ce vor fi arătate.

Atât instanţa de fond cât şi tribunalul au reţinut corect că imobilul (inclusiv garajul) a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, din acest punct de vedere, ambele instanţe făcând o analiză corectă în cauză prin prisma dispoziţiilor art.6 din Legea nr.213/2001.

De altfel, pârâţii O. nu au formulat un motiv de recurs cu privire la acest aspect.

Sub acest aspect, ceea ce se impută de recurenţi instanţei de apel este că a confirmat ca atare soluţia tribunalului de admitere a cererii de revendicare faţă de toţi pârâţii, inclusiv a lor, fără să observe că, în condiţiile în care se respinsese cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, trebuia respins capătul de cerere privitor la revendicare, deoarece operaţiunea de comparare a titlurilor nu mai este operantă în asemenea situaţii.

Oricum, aşa cum susţin recurenţii, în cuprinsul deciziei nu se face nici o referire la această deficienţă a sentinţei tribunalului.

Această critică fiind întemeiată, urmează a fi admisă întrucât se încadrează în prevederile art.304 pct.7 din C.proc.civ.

Tot astfel, în ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, recurenţii reproşează instanţei de apel că l-a admis, fără să aprofundeze materialul probator, prin prisma cadrului legislativ existent la 6 decembrie 1996 – data încheierii contractului (legea nr.112/1995 şi HG nr.20/1996).

Aşa cum s-a reţinut deja în analiza pe acest aspect a recursului pârâtului Municipiul Bucureşti, în aprecierea conduitei pârâţilor O. la încheierea contractului trebuia să se aibă în vedere şi să se analizeze nu numai scrisoarea reclamanţilor din 17 mai 1996 adresată acestora, fără îndoială importantă, nu însă decisivă, ci şi alte elemente care ar fi putut rezulta din cererea de cumpărare a imobilului, cum ar fi rezoluţiile puse pe aceasta de factorii responsabili. Evident, nu este exclus ca în urma analizei cererii menţionate precum şi a altor acte din dosarul de cumpărare să se conchidă că ambele părţi contractante au fost de rea credinţă sau în sensul existenţei unei fraude imputabilă părţilor participante la încheierea contractului.

Clarificarea acestui aspect urmează a fi făcută, aşadar, în rejudecarea ce se impune, prilej cu care desigur, nu vor putea fi ignorate prevederile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.

Sunt nefondate criticile aduse sentinţei prin care pârâţii susţin că instanţele le-au respins greşit excepţia privind inadmisibilitatea cererii de revendicare faţă de Municipiul Bucureşti, cea de inadmisibilitate a acesteia în raport de prevederile art.47 din Legea nr.10/2001.

În această privinţă, este de reţinut că instanţa de fond, prin încheierile la care s-a făcut referire în cuprinsul acestei decizii, în mod corect a respins excepţiile menţionate, cu motivarea corespunzătoare, iar instanţa de apel, de asemenea corect a confirmat soluţia sub acest aspect.

În sfârşit, în rejudecare, instanţa de trimitere va avea în vedere şi împrejurarea că admiterea cererii de revendicare va putea fi pronunţată numai în situaţia că se va constata nul contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul; că o eventuală menţinere a valabilităţii celor două contracte nu va putea să aibă drept consecinţă decât respingerea acţiunii de revendicare deoarece o soluţie inversă n-ar permite existenţa a două titluri (al reclamanţilor şi al pârâţilor) şi nici operaţiunea de comparare a titlurilor.

O atare soluţie se impune, în general, deci şi în situaţia în care ar fi vorba de o trecere a imobilului în proprietatea statului cu titlu.

Celelalte aspecte de fapt şi de drept redate de pârâţi în dezvoltarea motivelor de recurs vor putea fi invocate ca apărări în faţa instanţei de rejudecare – Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - competentă potrivit art.725 alin.2 teza finală din C.proc.civ.

În ce priveşte recursul declarat de partea chemată în garanţie – Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Acest pârât critică Decizia instanţei de apel ca fiind nelegală şi netemeinică prin două motive încadrate în prevederile art.304 pct.9 din C.proc.civ.

Prin primul motiv, recurentul invocă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că succesorul fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, care a emis deciziile de trecere a imobilului din proprietatea reclamanţilor la stat, este Consiliul General al Municipiului Bucureşti, parte în contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul, respectiv în contractul de închiriere a garajului, deci garant pentru evicţiune faţă de pârâţii cumpărători.

Motivul al doilea de recurs vizează fondul cauzei, prin acesta, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reproşând instanţei de apel:

- că, în mod greşit a reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, în contradicţie cu normele constituţionale şi cu Declaraţia Drepturilor Omului, sub acest aspect recurentul arătând că menţionatul decret nr.223/1974 nu a contravenit Constituţiei în vigoare la acea dată şi a avut un caracter sancţionator pentru persoanele rămase în străinătate la expirarea vizei, caracter cunoscut de reclamanţi, care nu pot invoca necunoaşterea legii;

- că în mod greşit a constatat nule deciziile administrative prin care imobilul şi garajul au trecut la stat, sub acest aspect, arătând că menţionatele decizii au avut caracter constitutiv de drepturi, că trecerea celor două bunuri în proprietatea statului s-a făcut cu titlu, aşa cum se prevede în art.1 alin.2 din HG nr.20/1996, modificată şi republicată prin HG nr.11/1996.

Pentru ipoteza admiterii primului motiv de recurs, se solicită respingerea acţiunii faţă de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice iar pentru situaţia respingerii acestuia, admiterea motivului al doilea şi respingerea acţiunii în totalitate, ca nefondată.

Acest motiv este inadmisibil.

Din dosar rezultă că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, deşi a figurat în cauză în calitate de chemat în garanţie, nu a declarat apel împotriva sentinţei instanţei de fond, ci a declarat direct recurs împotriva deciziei instanţei de apel.

Din coroborarea prevederilor art.299 din C.proc.civ. cu cele ale art.377 din acelaşi cod rezultă că hotărârile date în primă instanţă şi care nu au fost atacate cu apel nu mai pot fi recurate.

În consecinţă, recursul nu poate fi exercitat, trecând peste apel.

Este motivul pentru care, recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, urmează să fie respins ca inadmisibil.

Admiţând, pentru considerentele redate în prezenta decizie, recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi de O.P., O.V., urmează să fie casate atât sentinţa tribunalului cât şi Decizia instanţei de apel iar cauza să fie trimisă, spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, instanţă competentă, potrivit art.725 alin.2 teza finală din C.proc.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de pârâţii O.P. şi O.V.şi de pârâtul Municipiul Bucureşti – prinPrimarul General împotriva deciziei nr.163 din 15 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Casează Decizia recurată precum şi sentinţa nr.987 din 17 iulie 2001 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Trimite cauza, spre rejudecare, în primă instanţă, la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Respinge, ca inadmisibil recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2003.

← CSJ. Decizia nr. 1011/2002. Civil		CSJ. Decizia nr. 1007/2002. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

CSJ. Decizia nr. 1007/2002. Civil CSJ. Decizia nr. 1010/2002. Civil CSJ. Decizia nr. 1011/2002. Civil