CSJ. Decizia nr. 1300/2002. Civil
| Comentarii |
|
x
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1300
Dosar nr.3708/2002
Şedinţa publică din1 aprilie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta V.R.M.împotriva deciziei nr.55din5 iunie 2002a Curţii de Apel Ploieşti.
La apelul nominals-au prezentat: recurenta-pârâtă prin avocat A.G., precum şi intimata-reclamantă M.N., asistată de avocat N.G.
Procedura completă.
Avocat G.A. depune chitanţa CEC 59004-012489 din 31 martie 2003 în valoare de 5.722.000 lei taxă judiciară de timbru şi timbrul judiciar în valoare de 50.000 lei. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi respingerea acţiunii reclamantei ca nedovedită, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Avocat N.G.referindu-se la întâmpinare solicită respingerea recursului pentru motivele dezvoltate în conţinutul întâmpinării.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 noiembrie 2000 sub nr. 7783 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa reclamanta M.N. a chemat în judecată pe pârâta V.R.M.solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pe pârâtă să-i restituie suma de 6.500 dolari SUA pe care i-a împrumutat în luna mai 1998 (162.500.000 lei) plus cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată ca la termenul la care trebuia ca pârâta să-i restituie suma împrumutată – 30 august 1998 – aceasta a refuzat să-i înapoieze bani.
Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr. 89 din 29 iunie 2001, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă să restituie reclamantei suma de 6.500 dolari SUA sau contravaloarea lor, la data executării sentinţei (echivalentul în lei).
A obligat pe pârâtă şi la plata sumei de 14.945.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, având în vedere probatoriile administrate în cauză care se coroborează cu probele administrate în dosarul de urmărire penală împotriva pârâtei, că aceasta avea obiceiul să împrumute diverse sume de bani pe care nu le mai restituia, astfel cum a procedat şi în prezenta cauză.
A mai reţinut instanţa de fond că datorită relaţiilor de prietenie nu au fost încheiate înscrisuri cu privire la sumele împrumutate, însă faptul că pârâta a împrumutat suma pretinsă de către reclamantă de la aceasta rezultă din concluziile raportului de expertiză criminalistică coroborată cu declaraţiile pârâtei date în faţa organelor de urmărire penală.
Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat apel care a fost anulat ca netimbrat de către Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia civilă nr.90 din 10 septembrie 2001.
Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia civilă nr.988 din 8 martie 2002 a admis recursul declarat de către pârâtă împotriva deciziei pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti pe care a casat-o şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului, reţinând că instanţa nu putea dispune anularea apelului ca netimbrat atâta timp cât pârâta nu a fost citată cu menţiunea sumei cu care trebuia să timbreze apelul.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 55 din 5 iunie 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 89 din 29 iunie 2001 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa, obligând-o pe aceasta la plata sumei de 3.500.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a apreciat în mod corect probele administrate în cauză pronunţând a sentinţa legală şi temeinică.
În acest sens a constatat că reclamanta şi-a dovedit acţiunea respectiv că a împrumutat suma pretinsă prin acţiunea pârâtei şi aceasta a refuzat să o restituie.
A mai reţinut instanţă de apel şi împrejurarea ca la instanţa de fond pârâta s-a prezentat o singură dată, că nu a înţeles să-şi administreze nici o proba în combaterea acţiunii aceeaşi atitudine având-o şi în faţa instanţei de apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta V.R.M.susţinând că instanţa de apel a dat o apreciere şi interpretare greşită a probelor administrate în cauză reţinând în mod greşit că reclamanta ar fi dovedit împrumutul pretins a fi acordat în anul a 1998.
Mai arată recurenta că din probele administrate rezultă existenţa unor împrumuturi cu sume de bani pe care le-ar fi primit în perioada 1996 – 1997 pe care însă le-a restituit şi pentru care a plătit şi dobânzi.
O altă susţinere a recurentei este aceea că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a prevederilor art. 1191, 1997 şi art. 1169 cod civ.
Recursul este nefondat.
Este de reţinut în primul rând că el nu este structurat conform prevederilor art. 303 al. 3 C.proc.civ. respectiv nu cuprinde arătarea motivelor de casare şi dezvoltarea acestora, deci recurenta ar fi trebuit să încadreze nemulţumirile şi criticile faţă de hotărârea recurată în motivele prevăzute la punctele 1 – 10 ale art. 304 cod proc.civilă nefiind suficientă o relatare a faptelor procesului, deoarece recursul nu au un caracter devolutiv.
Conform art. 306 al. 3 C.proc.civ. este posibilă o încadrare a criticilor formulată de către recurentă în motivele prevăzute de art. 304 punctele 11 şi 9 C. proc.civ.
Astfel susţinerile privind aprecierea şi interpretarea greşită a probelor administrate în cauză ar putea fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 11 C.proc.civ., însă datorită faptului că acest text de lege a fost abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr.138/2000, acest motiv nu mai poate fi invocat în recurs deci cu privire la aceste susţineri recursul este inadmisibil.
În ceea ce priveşte celelalte susţineri privind aplicarea greşită a legii, ele se pot încadra în prevederile punctului 9 al art. 304 C.proc.civ., însă sunt şi ele nefondate pentru următoarele considerente.
În conformitate cu dispoziţiile art.1191 al. 1 C.civ., dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 de lei nu se poate face decât prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată.
Instanţele de fond şi apel au reţinut însă corect că aceste dispoziţii nu sunt imperative, părţile de comun acord putând să se abată de la ele astfel cum se arată în mod expres în al. 3 art. 1191 C.civ..
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 1197 C.civ.care arată că, prin excepţie, sunt admisibile şi alte probe când există un început de dovadă scrisă.
Art. 1198 C.civ.enumeră câteva cazuri în care se consideră căîntocmirea unui înscris nu este posibilă, enumerare care însă nu este limitativă, practica judiciară unanim recunoscută arătând un alt caz respectiv imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris în cazurile existenţei unor raporturi de încredere între părţi cum a fost şi cazul în speţă.
Distinct de cele mai înainte menţionate urmează a mai reţine că pârâta nu s-a opus la admiterea probelor solicitate de către reclamantă, ceea ce constituie o achiesare care face oricum proba admisibilă.
De menţionat şi faptul că prin rezoluţia din 4 septembrie 2000 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa în baza art. 228 al. 6 şi art. 10 lit. d C.proc.pen. s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale împotriva pârâtei din această cauză p entru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune şi abuz de încredere.
S-a reţinut că neîndeplinirea obligaţiilor asumate printr-un contract de împrumut, nu realizează elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, deoarece această faptă de a restitui la scadenţă suma împrumutată atrage răspunderea civilă.
Astfel fiind urmează a constata că şi această critică este nefondată şi în consecinţă recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta V.R.M.împotriva deciziei nr. 55 din 5 iunie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 130/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1302/2002. Civil → |
|---|
