ICCJ. Decizia nr. 132/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 132
Dosar nr. 1443/2002
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 3 noiembrie 1997 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti reclamanta I.S.E. a chemat în judecată pe pârâţii C.G.M.B., D.A.F.I., S.C. H.N., N.S. şi S.M.S., cerând să i se restituie imobilul situat în Bucureşti,şi să se constate nulitatea absolută a eventualelor contracte de vânzare-cumpărare.
În motivare a arătat că imobilul l-a moştenit de la părinţii săi (tatăl I.N., funcţionar de stat), fiind preluat ulterior nelegal de stat.
În drept a invocat art. 480 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 20329 din 9 decembrie 1998 Judecătoriasector 1 Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 670 din 5 octombrie 2000 completată cu încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 15 noiembrie 2000 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a admis acţiunea, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 808/26216 din 17 octombrie 1996 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată de S.C. H.N. S.A. în calitate de vânzător şi pârâta S.M.S. în calitate de cumpărător.
Totodată s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 31907/37678/23 iunie 1997 încheiat între Consiliul Local al Municipiului Bucureşti – D.A.F.I. în calitate de vânzător şi pârâta N.S.I. în calitate de cumpărător ca şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. N 1765/30 iunie 1997 încheiat între aceleaşi părţi.
Prin aceeaşi sentinţă pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 805 mp şi toate construcţiile situate pe acest teren, iar excepţia netimbrării acţiunii principale a fost respinsă.
De asemenea, a fost admisă în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta N.S.I. cu consecinţa obligării pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi D. G. A. F. I. la restituirea sumei de 4.159.846 lei reprezentând preţul primit în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 31907/37678 din 23 iunie 1997 şi N 1765 din 30 iunie 1997.
În ceea ce o priveşte pe chemata în garanţie S.C. H.N. S.A., cererea pârâtei N.S.I. a fost respinsă.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că imobilul s-a aflat iniţial în proprietatea lui I.N. a cărui moştenitoare era fiica sa I.E.S.
S-a mai reţinut că respectivul bun a fost supus mai întâi unei rechiziţii iar ulterior a figurat în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950 fără ca măsura naţionalizării să producă efecte deoarece reclamanta era studentă.
Întrucât după naţionalizare podul construcţiei a fost transformat pe cheltuiala statului într-un apartament locuibil s-a apreciat că pentru aceasta se aplică regulile generale ale accesiunii imobiliare, motiv pentru care nu se poate invoca un regim juridic diferit de cel aplicabil restului imobilului.
În legătură cu contractele de vânzare-cumpărare pentru apartamentele din imobil s-a constatat că sunt lovite de nulitate, fiind vânzări ale lucrului altuia şi neputând fi reţinută buna credinţă a cumpărătorilor.
Excepţia netimbrării acţiunii invocată în cauză a fost respinsă cu motivarea că sunt scutite de taxa de timbru atât cererile formulate de foştii proprietari pentru restituirea imobilelor preluate de stat cât şi cererile accesorii şi incidente.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie tribunalul a reţinut că art. 1341 C. civ. dă dreptul cumpărătorului evins să ceară de la vânzător restituirea preţului, fructele civile, cheltuielile de judecată şi daune interese şi că în speţă aceste prevederi legale nu operează în ceea ce priveşte pe pârâta S.C. H.N. S.A. care nu are calitatea de vânzător în actele de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei hotărâri pârâţii N.I.S., S.M.S. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General au formulat apel.
Pârâtele N.I.S. şi S.M.S. au susţinut critici asemănătoare arătând că sentinţa este nelegală şi netemeinică deoarece s-a reţinut eronat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără respectarea dispoziţiilor art. I şiart. II din Decretul nr. 92/1950, ceea ce echivalează cu lipsa unui titlu.
Reclamanta fiind studentă la data naţionalizării, nu era exceptată de la măsura naţionalizării asupra corpului 1 din imobilul greva o ipotecă în favoarea Casei de Credit Economic şi Asistenţă a funcţionarilor din Ministerul Finanţelor pe o perioadă de 30 de ani până la achitarea unui împrumut de 1.900.000 lei iar la data trecerii în proprietatea statului imobilul era ocupat de chiriaşi.
Aceleaşi apelante au susţinut că în perioada 1957-1972 statul a efectuat din fonduri proprii lucrările de supraetajare.
În susţinerea apelului său Municipiul Bucureşti prin Primarul General a învederat că nu are calitate procesuală pasivă şi apartamentul nr. 1 din corpul A a fost construit din fondurile statului.
Prin Decizia nr. 615 din 12 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă,au fost respinse apelurile.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că imobilul (teren şi construcţie) a aparţinut părinţilor reclamantei şi ulterior acesteia în calitate de moştenitor şi că trecerea în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 s-a făcut abuziv, prin acest act normativ statul a urmărit deposedarea adevăraţilor proprietari de bunurile lor.
De asemenea, instanţa a reţinut că locatarii din imobil erau chiriaşi ai statului în baza unor ordine de rechiziţie şi că ipoteca ce greva imobilul nu a afectat dreptul de proprietate, iar supraetajarea făcută din fondurile statului nu putea modifica dreptul de proprietate avut de reclamantă asupra fondului principal.
În legătură cu critica formulată de Municipiul Bucureşti prin Primarul General instanţa a reţinut că acest apelant are calitate procesuală pasivă ca reprezentant al autorităţii administrative publice.
Împotriva acestei hotărâri pârâtele N.I.S. şi S.M.S. au formulat recurs.
I. În recursul său pârâta N.I.S. critică hotărârea pentru că este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii deoarece nu ţine seama de faptul că reclamanta era studentă la data aplicării Decretului nr. 92/1950, că imobilul a fost închiriat şi ipotecat şi că statul a construit din fonduri proprii apartamentul nr. 1 corp B.
Recurenta mai arată că fiind cumpărătoare de bună credinţă în mod greşit instanţa a dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
II. În recursul său pârâta S.M.S. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 10 C. proc. civ. susţinând în esenţă că anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care a devenit proprietara apartamentului nr. 3 este nejustificată, respectiva pârâtă fiind cumpărătoare de bună credinţă.
I. Recursul pârâtei N.I.S. este fondat pentru următoarele considerente.
Curtea are în vedere că potrivit probelor administrate în cauză apartamentul dobândit de pârâta N.I.S. a fost cumpărat în temeiul Decretului-Lege nr. 61/1990, act normativ menţionat expres în contractul depus în copie în primul dosar de fond.
Este de asemenea de evidenţiat că respectivul apartament este pe deplin individualizat în cadrul construcţiei şi a fost edificat ulterior naţionalizării prin investiţii ale statului astfel încât prevederile legale referitoare la accesiunea imobiliară nu îşi găsesc aplicarea în speţă.
În acest context vânzarea respectivului apartament ca imobil care aparţinea statului fiind construit de stat, a fost pe deplin legală.
În aceeaşi ordine de idei apărările intimatei-reclamante referitoare la notificarea adresată pârâtei N.I.S. ori la pretinsa rea-credinţă manifestată de către aceasta din urmă sunt irelevante deoarece apartamentul cumpărat nu a aparţinut niciodată lui I. S.E. sau autorilor săi.
În contextul arătat este irelevantă analiza celorlalte critici formulate de recurenta-pârâtă N.I.S. conform art. 304 pct. 9 şi 10, art. 312 alin. (1) - (3) şi art. 314 C. proc. civ. acest recurs urmează a fi admis în sensul casării deciziei atacate ca şi a sentinţei care a precedat-o în ceea ce priveşte cererile reclamantei de a se constata nulitatea titlului de proprietate al recurentei şi de retrocedare a apartamentului care aparţinea acesteia.
II. Cu referire la recursul pârâtei S.M.S. urmează a fi respins pentru considerentele ce vor urma.
Regimul juridic aplicabil contractului de vânzare-cumpărare nr. 808/26216 din 17 octombrie 1996 aflat la dosar nr. 20660/1997 al Judecătoriei sector 1 Bucureşti este cel reglementat de Legea nr. 112/1995.
La interogatoriul aflat la dosar nr. 466/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, pârâta S.M.S. a recunoscut că anterior cumpărării apartamentului aflase despre intenţia reclamantei de a redobândi imobilul.
Aşa fiind, nu poate fi reţinută buna credinţă a acestei recurente la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Articolul 1898 din C. civ. defineşte buna credinţă ca fiind credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
Condiţiile validării actelor de înstrăinare cu titlu oneros consimţite de proprietarul aparent sunt:
- buna credinţă a terţului dobânditor ca rezultat al unei erori asupra calităţii de proprietar a transmiţătorului, în momentul încheierii actului trebuie să fie lipsită de orice culpă şi îndoială;
- eroarea invocată de terţul dobânditor cu privire la calitatea de proprietar a lui non-dominus trebuie să fie o eroare comună, împărtăşită de toată lumea;
- eroarea terţului trebuie să fie nu numai comună, dar şi invincibilă, adică de neînlăturat.
Or, în speţă, pârâta S.M.S. nu a demonstrat eroarea comună şi invincibilă în care s-ar fi aflat în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la calitatea de proprietar a statului.
În plus, aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, apartamentul nu putea fi supus vânzării în temeiul art.9 din Legea nr. 112/1995 pentru că, fiind liber la data intrării în vigoare a legii, era susceptibil de a fi restituit în natură fostului proprietar conform art. 2 din Legea nr. 112/1995.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta N.I.S. împotriva deciziei nr. 615 din 12 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează în parte această decizie precum şi sentinţa civilă nr. 670 din 5 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, şi respinge acţiunea formulată de reclamanta I.S.E. împotriva pârâtei N.I.S. cu privire la revendicare şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 31907/37678 din 23 iunie 1997 referitor la apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Respinge recursul declarat de pârâta S.M.S.împotriva deciziei nr. 615 din 12 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti,secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 1302/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1299/2002. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
