ICCJ. Decizia nr. 1401/2002. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1401
Dosar nr. 5466/2002
Şedinţa publică din 18 februarie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, sub nr. 2821 din 25 martie 1997 reclamanţii Z.P. şi Z.M. au chemat în judecată pe pârâţii Z.S. şi Z.A. solicitând instanţei să se dispună obligarea pârâtului Z.A. la restituirea preţului plătit pentru casa ce a cumpărat-o de la pârât la 17 ianuarie 1977 în sumă de 25.000 lei reactualizat. Au solicitat obligarea pârâtului Z.S. să plătească toate îmbunătăţirile, construcţiile şi lucrările făcute pentru conservarea casei şi instituirea unui drept de retenţie cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că la data de 17 ianuarie 1977 au cumpărat o casă cu suma de 25.000. lei de la Z.A., iar prin sentinţa 5816/1995 a Judecătoriei Vâlcea s-a constatat nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare şi s-a dispus evacuarea lor din imobil, s-a menţionat că de la data cumpărării, reclamanţii s-au comportat ca adevăraţi proprietari şi au efectuat mai multe lucrări de investiţii la imobilul cumpărat.
Pârâţii au formulat o cerere reconvenţională, prin care, au solicitat obligarea reclamanţilor la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului pe care l-au folosit fără drept, pentru ultimii trei ani, începând cu luna mai 1994 şi până la pronunţarea hotărârii.
În motivarea cererii, arată că deşi s-a dispus evacuarea reclamanţilor din imobilul în litigiu, aceştia refuză să se conformeze dispozitivului hotărârii judecătoreşti.
Prin sentinţa civilă nr. 5860 din 14 iulie 1999, a Judecătoriei Vâlcea a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor şi cererea reconvenţională.
Împotriva sentinţei s-a declarat apel, dar prin Încheierea nr. 128/2000 Curtea Supremă de Justiţie a dispus strămutarea pricinii la Tribunalul Sibiu, iar prin Decizia civilă nr. 802/2000 a admis apelul, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza pentru soluţionare Tribunalului Sibiu ca instanţă de fond.
Prin Decizia civilă nr. 698 din 8 noiembrie 2001, Tribunalul Sibiu a admis acţiunea reclamanţilor Z.P. şi Z.M. A obligat pe Z.S. la suma de 170.000.000 lei valoarea investiţiilor. S-a instituit un drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea sumei datorate. Respinge acţiunea faţă de Z.A. Admite în principiu reconvenţionala lui Z.S. şi obligă pe reclamanţi să plătească folosul nerealizat de 27.360.000 lei. Respinge cererea reconvenţională formulată de Z.A. Compensează cheltuielile de judecată.
Din probele administrate în cauză, respectiv declaraţii de martori, acte şi expertize tehnice, instanţa a reţinut că între reclamant şi pârâtul din acţiune s-a încheiat o convenţie de vânzare cumpărare la data de 17 ianuarie 1977, prin care Z.A. a vândut lui Z.P., o casă compusă din 2 camere şi pivniţă, care era însă proprietatea pârâtului Z.S., fiind primită de acesta cu titlu de moştenire, dar era minor la acea dată, astfel încât, cei doi au consemnat în act, că nu pot încheia un act legal pentru acest motiv.
Prin sentinţa civilă nr. 5816 din 29 iulie 1995 a Judecătoriei Vâlcea s-a constatat nulitatea absolută a convenţiei de vânzare – cumpărare, iar în considerentele hotărârii s-a reţinut că nu s-a achitat nici un preţ al vânzării, pretinsa convenţie fiind încheiată exclusiv în scopul justificării averii dobândite de Z.A. Sentinţa a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelului prin Decizia nr. 148/1997 a Tribunalului Sibiu. În considerente s-a reţinut că înstrăinarea a fost fictivă şi că nu s-a plătit nici un preţ.
Prin Decizia civilă nr. 854/1997 a Curţii de Apel Alba Iulia s-a respins şi recursul declarat împotriva deciziei tribunalului, reţinându-se în considerente că cele două instanţe au rezolvat corect litigiul, că actul de înstrăinare s-a încheiat în dispreţul legii şi a fost fictiv. Restituirea preţului ar fi efectul desfiinţării actului de vânzare – cumpărare şi ar fi putut fi solicitată de reclamanţi în procesul care a avut ca obiect valabilitatea acestui act.
În cadrul acelui proces a fost analizat actul juridic prin care imobilul a fost înstrăinat, au fost analizate condiţiile care trebuiau îndeplinite pentru ca acel act să fie valid şi s-a constatat cu putere de lucru judecat, că alături de alte cauze de nulitate a fost şi aceea a neachitării preţului.
A stabili printr-o altă hotărâre că preţul a fost achitat, ar însemna ca prima hotărâre, rămasă irevocabilă să fie contrazisă printr-o alta.
În concluzie, primul capăt de cerere al acţiunii reclamantelor apare neîntemeiat urmând a fi respins, întrucât convenţia părţilor a fost constatată ca fiind nulă, întemeiată pe o cauză ilicită, iar preţul nu a fost achitat.
Cel de al doilea capăt de cerere, din declaraţiile martorilor, a rezultat că reclamanţii au făcut de-a lungul timpului o serie de investiţii la imobil, au avut chiar şi aprobarea Consiliului Popular al Oraşului Băile Olăneşti pentru efectuarea unor reparaţii şi ridicarea unui grajd, investiţii care se ridică la suma de 170.000.000 lei potrivit expertizei Baciu.
Prin hotărârile judecătoreşti anterioare, s-a constatat faptul că şi cumpărătorul Z.P. a fost complice la frauda vânzătorului, că actul încheiat nu era legal. Dar pentru că pârâtul Z.S. nu s-a opus la efectuarea investiţiilor, deşi era vecin cu reclamanţii, până în anul 1995, când a formulat acţiunea în constatare a nulităţii actului de vânzare-cumpărare, instanţa a apreciat buna credinţă a reclamanţilor şi potrivit art. 494 C. civ. sunt îndreptăţiţi să primească contra valoarea investiţiilor efectuate, apreciindu-se, potrivit expertizei, că nici una din investiţii nu pot fi ridicate.
În ce priveşte dreptul de retenţie, s-a arătat că are trăsăturile unei garanţii imperfecte, care îndreptăţeşte pe retentor de a păstra bunul până când va obţine de la proprietar plata datoriei, astfel că instanţa a apreciat că se impune instituirea unui drept de retenţie până la plata sumei de 170.000.000 lei.
Faţă de aceste împrejurări instanţa a admis cererile din acţiunea principală privind plata investiţiilor şi instituirea unui drept de retenţie.
În ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa a stabilit că odată cu constatarea nulităţii convenţiei s-a dispus şi evacuarea reclamanţilor din imobil, iar aceştia au continuat să folosească, fără a mai avea vreun titlu, lipsindu-l pe pârâtul Z.S., proprietarul imobilului, de folosinţa bunului său.
Dreptul acestuia, însă, s-a născut doar la data rămânerii definitive a hotărârii de evacuare, respectiv la 7 februarie 1997, când s-a pronunţat Decizia nr. 148/1999 a Tribunalului Sibiu. Lipsa de folosinţă a fost calculată de expert la suma de 27.360.000 lei (pentru 57 luni/a 420.000 lei pe lună). S-au compensat cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii Z.P. şi M., precum şi pârâtul reconvenţional Z.S.
Prin Decizia civilă nr. 74/A din 11 septembrie 2002, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanţii Z.P. şi Z.M., a schimbat sentinţa atacată în sensul reactualizării valorii investiţiilor aferente la imobilul situat în Olăneşti de către reclamanţi la suma de 215.594.089 lei;
A admis apelul lui Z.S. împotriva aceleiaşi sentinţe şi în consecinţă a schimbat sentinţa atacată în sensul că reactualizează valoarea folosului tras nerealizat la 35.216.192 lei, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a obligat pe pârâtul Z.S. să plătească reclamanţilor Z.P. şi M., suma de 1.000.000 lei fiind compensate celelalte cheltuieli.
Pentru a pronunţa o astfel de hotărâre, instanţa a reţinut că în apel se pot solicita reactualizări pe baza expertizei contabile efectuate de expert B.D.R. cu privire la valoarea investiţiilor aferente, ce se cuvine reclamanţilor S.P. şi M. în sumă de 215.594.089 lei precum şi reactualizarea valorii folosului de tras nerealizat în sumă de 35.216.192 lei în favoarea pârâtului Z.S.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanţii – apelanţi Z.P. şi Z.M., precum şi pârâtul-apelant Z.S.
În primul motiv de recurs formulat de reclamanţii Z.P. şi M., încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, se arată că autoritatea de lucru judecat nu a fost discutată pe cale de excepţie, fiind invocată doar ca argument pentru respingerea cererii ca neîntemeiată. Temeinicia dreptului la restituirea preţului în valoare actualizată stă în efectul „restitutio in integrum" al nulităţii şi răspunderea civilă delictuală aplicabilă în cazul desfiinţării actului juridic pentru motive de nulitate, aspecte ce nu se identifica cu obiectul acţiunii soluţionată prin sentinţa civilă nr. 5816/1995 pentru a vorbi de autoritate de lucru judecat.
Cu privire la cel de al doilea motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. instanţa nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, recurenţii reclamanţi au arătat că instanţele de fond şi de apel nu au manifestat preocupare pentru a lămuri diferenţa semnificativă de evaluare, cuprinsă în cele două expertize. Instanţa de apel nu justifică de ce expertiza la care se raportează este o probă „mai exactă", Z.S. urmând a fi obligat la despăgubiri de 538.250.834 lei către reclamanţi.
În sfârşit cel de al treilea motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Acest motiv se referă la lipsa de folosinţă a imobilului cu începere de la data de 7 februarie 1997 (când s-a dispus evacuarea) şi la actualizarea acestei sume precum şi la compensarea în parte a obligaţiilor reciproce de despăgubire.
I. Analizând motivele de recurs formulate de reclamanţii Z.P. şi M., se constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse.
Corect s-a reţinut de instanţă că în cauză este incidentă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5816/95 deoarece în această cauză, cu ocazia analizării motivelor de nulitate ale actului de vânzare-cumpărare s-a analizat şi preţul. Astfel unul dintre motivele constatării nulităţii absolute a convenţiei de vânzare – cumpărare din 1977 a fost neplata preţului, această convenţie fiind fictivă, bazată pe o cauză ilicită, pentru justificarea frauduloasă a averii lui Z.A., cercetat în baza Legii nr. 18/1968. S-a mai motivat şi pe lipsă de capacitate a lui S.S., dar adiacent. Principal este lipsa preţului.
Al doilea motiv de casare invocat, nu se justifică temeiul de drept faţă de situaţia expusă. Este vorba de expertiza însuşită de instanţa şi care este contestată. Nu se constată că s-au făcut obiecţiuni la fond.
În ce priveşte cel de al treilea motiv de casare, una este ocuparea fără drept a unui spaţiu pentru care trebuie să plăteşti lipsa de folosinţă şi când se pune în discuţie reaua credinţă şi alta dreptul de retenţie care este o garanţie reală în faza de executare a obligaţiei. Lipsa de folosinţă nu se poate confunda cu chiria.
Toate discuţiile care se fac la acest motiv de recurs nu au legătură cu temeiul de drept. Ele trebuiau să constituie apărări distincte sau motive de apel şi recurs distincte.
II. Analizând motivele de recurs formulate de pârâtul Z.S., acestea sunt nefondate urmând a fi respinse.
Pârâtul a invocat art. 304, pct. 9 C. proc. civ. nelegalitatea hotărârii, constând în încălcarea art. 487 C. civ. prin aceea că, ambele instanţe în loc să stabilească faptul că Z.S. a devenit de rea credinţă din momentul întocmirii actului de vânzare-cumpărare a imobilului din ianuarie 1977 sau din 1995 când reclamanţii au fost chemaţi în judecată pentru constatarea nulităţii absolute a convenţiei dintre părţi, când au cunoscut viciile titlului său, trebuia să oblige constructorul la despăgubiri pentru folosul tras.
Pârâtul a mai invocat încălcarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. constând în aceea că ambele instanţe nu au observat că autorizaţiile eliberate de fostul Birou Executiv al Consiliului Popular al Oraşului Băile Olăneşti în anul 1982 au subliniat clar că aprobarea este provizorie, interzicându-se executarea de extinderi.
S-a mai invocat netemeinicia hotărârilor cu privire la afirmaţiile experţilor că investiţiile nu pot fi ridicate de pe teren, dar pot fi demolate sau desfăcute parţial.
Ultimul motiv de recurs priveşte modul în care s-au compensat cheltuielile de judecată.
Privitor la încălcarea art. 487 C. civ., este cunoscut că dreptul de accesiune încetează de a fi cu bună credinţă din momentul când viciile sunt cunoscute.
Ori, buna credinţă a reclamanţilor a rezultat din faptul că aceştia s-au comportat ca buni proprietari au făcut îmbunătăţiri esenţiale la locuinţă, au ridicat alte construcţii – respectiv dreptul de accesiune, reclamanţii apar proprietarii terenului şi casei, iar publicul şi autorităţile i-au recunoscut calitatea de adevăraţi proprietari.
Corect instanţa de apel a stabilit că de la data pronunţării deciziei 148/1999 reclamanţii au folosit cu rea credinţă imobilul şi s-a acordat folosul de tras nerealizat stabilit la 35.216.192 lei, având ca bază de calcul suma de 420.000 lei lunar.
Se constată că pârâtul Z.S. nu s-a opus la efectuarea investiţiilor până în anul 1995 când a formulat o acţiune în constatarea nulităţii actului de vânzare cumpărare, astfel că orice critică adusă hotărârii este lipsită de relevanţă.
Critica adusă la încălcarea art. 304, pct. 8 C. proc. civ. se constată că acest articol nu este incident faţă de motivarea în fapt. Nu a precizat ce natură a schimbat instanţa.
În ceea ce priveşte critica că hotărârile date sunt netemeinice, se constată că netemeinicia nu mai constituie motiv de recurs conform OG nr. 58/2003.
Ultimul motiv de recurs privind compensarea cheltuielilor de judecată, este de reţinut că admiţându-se în parte pretenţiile părţilor, în mod corect acestea au fot compensate.
Constatând că Decizia atacată este legală şi temeinică, iar recursurile declarate nefondate, urmează ca acestea să fie respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii Z.P. şi Z.M. şi de pârâtul Z.S. împotriva deciziei nr. 74/A din 11 septembrie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 2235/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 142/2002. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
