CSJ. Decizia nr. 1536/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1536
Dosar nr.3630/2002
Şedinţa publică din 14 aprilie 2003
La ordine, pronunţarea în recursul în anularedeclarat deProcurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţieîmpotriva deciziei civile nr. 17/Cdin 9 ianuarie 2002a Curţii de Apel Constanţa – Secţia Civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 1 aprilie 2003 care face parte integrantă din prezenta, iar pronunţarea s-a amânat la 14 aprilie 2003.
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 28 februarie 2001, reclamantul M.D.a chemat în judecată pe pârâta M.A.solicitând Judecătoriei Constanţa, ca prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună desfacerea căsătoriei încheiată la 17 aprilie 1982 din culpă comună, iar pârâta să-şi reia numele avut anterior.
Motivându-şi acţiunea reclamantul a arătat în esenţă, că din căsătorie s-a născut fiica lor S.R.şi că în ultimii ani neînţelegerile dintre părţi s-au acutizat, astfel încât convieţuirea adevenit imposibilă, starea de nervozitate excesivă a pârâtei determinându-l pe reclamant şi pe fiica sa, supuşi unor violenţe fizice şi verbale, să plece din domiciliul comun. Că după despărţirea în fapt nici pârâta şi nici reclamantul nu au mai făcut demersuri pentru reluarea convieţuirii, astfel că destrămarea relaţiilor de familie a devenit definitivă.
Pârâta a formulat întâmpinare şi a cerut respingerea acţiunii arătând că destrămarea căsătoriei a fost determinată de faptul că reclamantul întreţinea o relaţie extraconjugală şi totodată a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat partajarea bunurilor comune.
Prin sentinţa civilă nr. 6910 din 29 mai 2001, instanţa a admis acţiunea principală şi a desfăcut căsătoria înregistrată sub nr. 844 din 26 aprilie 1982 la Consiliul local Constanţa, din culpă comună şi a dispus ca pârâta să-şi reia numele de M. avut anterior căsătoriei.
Cererea reconvenţională formulată de pârâta-reconvenientă privind împărţirea bunurilor comune, a fost disjunsă.
Instanţa de fond a reţinut pe baza probelor administrate, că la destrămarea relaţiilor de familie au contribuit atât reclamantul, cât şi pârâta, culpa lor fiind concurentă.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Tribunalul Constanţa – secţia civilă, care, prin Decizia nr.2091 din 18 octombrie 2001 a respins ca nefondat apelul pârâtei M.A.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C.proc.civ.în susţinerea cărora aceasta a arătat că respectiva decizie este criticabilă sub aspectul analizei şi temeiniciei motivelor de divorţ, reclamantul neprobând caracterul concurent al culpei pârâtei care nu putea conduce ea singură la desfacerea căsătoriei.
Prin Decizia nr.17/C din 9 ianuarie 2002 Curtea de Apel Constanţa – Secţia civilă a admis recursul, a modificat în tot Decizia recurată în sensul că a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa şi a respins ca nefondată acţiunea principală.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în temeiul art. 330 pct. 2 C.proc.civ.astfel cum a fost modificat prin O.U. G. nr.59 din 27 aprilie 2001 a declarat recurs în anulare împotriva deciziei Curţii de Apel Constanţa nr. 17/C din 9 ianuarie 2002 susţinând că a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi că este şi vădit netemeinică.
În dezvoltarea motivelor recursului în anulare se arată că, recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile pct. 9 şi 10 din art. 304 C.poc.civ. fără a le încadra şi dezvolta conform textului de lege, respectiv art. 303 alin. 2, că de fapt a reiterat motivele din apel referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 2 şi art. 38 din C.fam., fără a invoca aspecte noi ce ar fi putut atrage modificarea deciziei recurate.
Recursul în anulare este întemeiat, instanţa de recurs pronunţând o hotărâre nelegală şi netemeinică, pentru motivele ce succed.
Părţile s-au căsătorit la data de 26 aprilie 1982, din căsătorie rezultând fiica acestora S. R., născută la 3 martie 1983, împlinind majoratul la 3 martie 2001.
Anterior prezentei acţiuni de divorţ reclamantul a mai introdus o acţiune cu acelaşi obiect (dosar nr.18049/1999 al Judecătoriei Constanţa) în cadrul căreia au fost administrate probe, iar pârâta a avut aceeaşi poziţie opunându-se la divorţ, acţiune la care acesta a renunţat.
Pe fondul gravelor conflicte provocate de pârâtă, petrecute în ultimii ani de convieţuire, conflicte care au degenerat şi au culminat cu plecarea reclamantului din domiciliul comun, s-a încercat o reluare a convieţuirii, dar aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, pârâta în mod constant a avut o atitudine ostilă reluării convieţuirii în acea perioadă, singurele discuţii acceptate fiind doar în legătură cu banii şi împărţirea averii.
Instanţa de fond în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor legale invocate în considerentele sentinţei, a apreciat că o continuare a căsătoriei dintre părţi este imposibilă, iar destrămarea acesteia este consecinţa culpabilă a ambilor soţi, asupra acestor aspecte instanţa de apel insistând în motivare, iar recurenta recunoscând suplimentarea analizării probatoriilor.
Pe fondul stării conflictuale persistente în ultimii ani de convieţuire, anteriori anului 1999, din cauza discuţiilor provocate de recurenta-pârâtă, excesiv de nervoasă, care profera diverse injurii şi insulte la adresa reclamantului, acesta a fost nevoit să părăsească domiciliul comun începând a întreţine o relaţie cu altă femeie, iar din această relaţie s-au născut doi copii.
Reluarea convieţuirii este cu neputinţă în condiţiile în care, aşa cum s-a probat în cauză, ambii soţi au contribuit la destrămarea căsătoriei, iar aprecierea moralităţii invocată de recurenta-pârâtă constituie un aspect ulterior destrămării în fapt a căsniciei, care, prin evoluţia faptelor, are caracter irevocabil, culpa soţiei fiind concurentă cu cea a soţului şi de natură prin ea însăşi să conducă la desfacerea căsătoriei.
Instanţa de fond şi de apel în considerentele hotărârilor pronunţate au analizat declaraţiile martorilor audiaţi în cauză (filele 25 şi 26 dosar nr. 2620/2001 al Judecătoriei Constanţa) şi au apreciat poziţia părţilor fiind clară inexistenţa oricărei intenţii de reluare a convieţuirii, aşa încât invocarea de către recurenta-pârâtă a nemotivării soluţiilor date, nu are suport probator.
În mod greşit instanţa de recurs a considerat că starea conflictuală, injuriile şi atitudinea recurentei-pârâte nu ar constitui o culpă concurentă în destrămarea relaţiilor de familie sau că această culpă nu ar fi de aceeaşi gravitate cu cea a reclamantului care a părăsit domiciliul conjugal.
Potrivit art. 38 alin.1 din C.fam. instanţa poate desface căsătoria prin divorţ atunci când datorită unor motive întemeiate raporturile dintre soţi sunt grav vătămate iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Se reţine că, printre altele, constituie motiv temeinic de divorţ, şi atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soţi, care se exprimă în acte de violenţă şi alte asemenea manifestări, ori care are drept consecinţă neînţelegeri grave între soţi, care fac imposibilă continuarea căsătoriei, aşa cum este cazul în speţă.
În altă ordine de idei se reţine că instanţa de recurs a motivat respingerea acţiunii de divorţ pe baza probatoriilor administrate în altă cauză (dosarul nr.18049/1999 al Judecătoriei Constanţa) având ca obiect divorţul între aceleaşi părţi, dar unde nu a intervenit împăcarea, ci, acelaşi reclamant a renunţat la judecată, şi nu s-a referit la probatoriile administrate în cauza dedusă judecăţii.
În conformitate cu art. 617 alin. (1) din C.proc.civ.instanţa poate pronunţa divorţul ambilor soţi, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere dacă din dovezile administrate reiese vina amândurora.
Art. 618 (1) din acelaşi cod prevede că reclamantul poate renunţa la cererea de divorţ în tot cursul judecăţii, iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că reclamantul poate porni o cerere nouă pentru fapte petrecute după împăcare şi în acest caz se va putea folosi şi de faptele vechi.
În speţă neintervenind împăcarea părţilor instanţa de recurs nu putea face aplicarea art. 618 (3) C.proc.civ.
Raportat la aspectele menţionate, instanţa de recurs nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra motivului de casare privind incidenţa art. 2 din C.fam. potrivit căruia relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.
Ori, a se menţine o astfel de căsătorie, destrămată irevocabil încă din anul 1998, în care nu mai există încredere, sprijin şi respect reciproc, aşa cum s-a stabilit cu probatoriul administrat în cauza dedusă judecăţii, se încalcă prevederile art. 2 C.fam., deoarece reluarea convieţuirii a devenit imposibilă pentru ambele părţi, fiind îndeplinite cerinţele privind desfacerea căsătoriei din culpă comună.
Faţă de cele ce preced, recursul în anulare se va admite, Decizia pronunţată de instanţa de recurs se va casa, iar recursul declarat de pârâta M.A.împotriva deciziei nr. 2091 din 18 octombrie 2002 a Tribunalului Constanţa – Secţia Civilă se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 17/C din 9 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia Civilă.
Casează Decizia atacată şi respinge recursul declarat de pârâta M.A.împotriva deciziei nr.2091 din 18 octombrie 2001 a Tribunalului Constanţa – Secţia Civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi14 aprilie2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1539/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 1537/2002. Civil → |
|---|
