ICCJ. Decizia nr. 2125/2002. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2125
Dosar nr. 5582/2002
Şedinţa publică din 10 martie 2004
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin acţiunea adresată la data de 4 octombrie 2001 Tribunalului Constanţa, reclamanţii V.I.C., V.A.M., V.C., V.R., V.M. şi V.V.A. au chemat în judecată pârâta S.C. M. S.A. Constanţa, solicitând să se dispună anularea dispoziţiei nr. 1 emisă de aceasta la 31 august 2001 prin care li s-a respins cererea, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, vizând restituirea în natură a imobilului-construcţie, situat în Constanţa, şi anume etajul I (cu excepţia apartamentului de 3 camere şi dependinţe aripa stângă) şi etajul II, mansardă, pod şi terase.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt proprietarii imobilului în calitate de moştenitori ai defunctului V.I., care l–a dobândit prin actul de partaj imobiliar autentificat sub nr. 3457 din 5 decembrie 1934 şi transcris sub nr. 6431/1934. Imobilul a fost trecut în proprietatea statului ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950 iar prin Decizia nr. 243 din 8 iunie 1990 Primăria Constanţa a transmis în administrare către S.C. C. S.A. parterul şi subsolul clădirii iar etajele 1 şi 2, precum şi mansarda către pârâta S.C. M. S.A. (fosta Î.C.S.M.C.).
S-a mai învederat că reclamanţii au revendicat de la S.C. C. S.A. spaţiile deţinute de aceasta, acţiunea fiindu-le admisă prin hotărâre definitivă şi irevocabilă. Cu ocazia acelui proces instanţele au constatat că titlul statului este nul întrucât nici construcţia şi nici proprietarul nu intrau sub incidenţa Decretului nr. 92/1950.
În aceste condiţii, reclamanţii au arătat că dispoziţia emisă de pârâtă, prin care li s-a respins cererea de restituire în natură prin ofertă de acordare a unor despăgubiri prin echivalent este vădit nelegală.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 844 din 27 decembrie 2001 a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată.
Instanţa a reţinut în esenţă că reclamanţii şi-au dovedit calitatea procesuală activă, nu însă şi împrejurarea că autorul lor ar fi făcut parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la măsura naţionalizării. În consecinţă, cum titlul statului este valabil, şi transmiterea spaţiilor revendicate către pârâtă, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 îşi produce efectele şi este de natură să conducă la respingerea acţiunii în revendicare.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe, şi prin care s-a susţinut că în mod greşit le-a fost respinsă acţiunea, a fost admis, în complet de divergenţă, cu opinia separată a unui judecător, prin Decizia civilă nr. 126 din 30 octombrie 2002 a Curţii de Apel Constanţa.
A fost schimbată în totalitate sentinţa în sensul că a fost admisă acţiunea şi s-a dispus anularea dispoziţiei nr. 1 din 31 august 2001 emisă de S.C. M. S.A. Constanţa.
A fost obligată pârâta să restituie în natură reclamanţilor, din imobilul în litigiu, etajul I – (cu excepţia apartamentului de 3 camere şi dependinţe – proprietar I.C.), etajul II, mansardă, pod şi terase.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut în esenţă că:
- reclamanţii au dovedit că sunt moştenitorii proprietarului originar, V.I.;
- bunul imobil asupra căruia poartă acest litigiu a fost în mod cert identificat ca fiind unul şi acelaşi cu cel ocupat parţial de pârâtă, situat în Constanţa;
- imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, pe căi de fapt, prin violenţă, încă din anul 1948, iar apoi, pentru a se crea o aparenţă de legalitate, el a fost inclus în anexa la Decretul nr. 92/1950, deşi nici destinaţia imobilului şi nici situaţia personală a proprietarului – mic comerciant, nu justificau măsura naţionalizării;
- imobilul nu a intrat în mod legal în patrimoniul pârâtei nici în cursul procesului de privatizare, neexistând nici o dovadă că acesta ar face parte din capitalul său social.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, criticând-o în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
S-a susţinut în primul rând că Decizia nu este convingător argumentată, conţinând motivări contradictorii şi greşite.
În ceea ce priveşte nelegalitatea, recurenta pârâtă a arătat că:
- imobilul în litigiu nu a fost în mod exact individualizat;
- titlul de proprietate al statului s-a constituit în mod valabil, fiind aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950;
- imobilul în litigiu face parte din patrimoniul societăţii comerciale pârâte, privatizată în mod legal, astfel încât restituirea în natură nu este juridiceşte posibilă.
Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Părţile au depus la dosarul cauzei înscrisuri potrivit prevederilor art. 305 C. proc. civ.
Examinând întregul material probator administrat în diferitele faze procesuale, Curtea reţine că recursul este nefondat, Decizia pronunţată în apel fiind legală din toate punctele de vedere.
Astfel, se reţine în primul rând că dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu au aplicabilitate.
Decizia recurată (16 pagini) conţine o argumentare laborioasă şi completă a tuturor problemelor de fapt şi de drept ale cauzei. Se răspunde pe larg, cu trimitere la probatorii, susţinerilor părţilor, iar dispoziţiile legale aplicabile sunt de fiecare dată menţionate.
Aşadar, departe de a fi deficitară, contradictorie, străină pricinii, motivarea amplă argumentează convingător soluţia pe fond şi îi sporeşte autoritatea.
În ceea ce priveşte identificarea fizică şi juridică a imobilului în litigiu, toate probatoriile administrate în cauză, ca şi cele din dosarul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 15036/1997 a Judecătoriei Constanţa (definitivă şi irevocabilă) converg spre concluzia certă că imobilul în litigiu este cel ocupat parţial de pârâtă, situat în Constanţa.
De altfel, această apărare de ultimă oră a pârâtei este infirmată prin:
- adresa nr. 3548 din 3 august 1999, emisă chiar de aceasta, prin care se recunoaşte dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor şi se menţionează însă că ar dori să păstreze bunul „fără a leza drepturile şi interesele lor".
- expertiza tehnică efectuată de ing. L.C., necontestată, a concluzionat în mod cert asupra identificării imobilului în litigiu.
Referitor la susţinerile potrivit cărora statul a dobândit în mod valabil proprietatea, acestea au fost corect înlăturate de către instanţa de apel.
Este cert că imobilul a fost preluat în anul 1948 pe căi de fapt, proprietarii fiind pur şi simplu alungaţi din locuinţă. Că este aşa rezultă, între altele, din adresa emisă la 29 iunie 1949 de I.C.S.D., care atestă că la acea dată în imobil se afla deja sediul I.C.S. A.
Ulterior, imobilul a fost trecut în listele-anexă la Decretul nr. 92/1950, deşi nu cuprindea decât două apartamente necesare proprietarului şi familiei sale iar din nici o probă a cauzei nu rezultă că V.I. ar fi fost altceva decât un mic comerciant iar nu un reprezentant al „marii burghezii".
Pe de altă parte, prin sentinţa civilă nr.1 5036/1997 a Judecătoriei Constanţa, definitivă şi irevocabilă, s-a statuat că statul nu a avut un titlu valabil pentru o parte din imobil (subsolul şi parterul, revendicate de reclamanţi, de la S.C. C. S.A., fosta Î.C.S.T.Î.). Desigur, această hotărâre nu are, strict formal, autoritate de lucru judecat, conform prevederilor art. 1201 C. civ., în prezenta cauză, neexistând identitate de părţi (pârâţi). Nu mai puţin însă, ceea ce s-a stabilit în mod irevocabil în acea cauză, cu privire la o parte din imobil, este în deplin acord cu probatoriile administrate în acest dosar, Curtea pronunţând o soluţie logică şi unitară.
În fine, recurenta-pârâtă a susţinut că partea de imobil revendicată face parte în mod legal din patrimoniul ei, în urma procesului de privatizare, astfel încât a invocat prevederile art. 27 şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Nici aceste susţineri nu pot fi primite.
Toate probatoriile administrate atestă în mod concordant două împrejurări:
- imobilul nu a fost inclus în vânzarea de active şi nici în capitalul social al pârâtei tocmai datorită caracterului său litigios (edificator este, sub acest aspect, între altele, înscrisul aflat la dosar recurs);
- încă din anul 1996 reclamanţii au trimis societăţii pârâte un mare număr de scrisori, memorii, notificări, solicitându-i să nu achiziţioneze imobilul, făcând demersuri care au împiedicat în cele din urmă o asemenea operaţiune juridică.
În consecinţă, soluţia de admitere a acţiunii şi de restituire în natură a părţii de imobil revendicate este corectă, în concordanţă cu probatoriile administrare şi cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecinţă, recursul declarat de pârâtă va fi respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
În baza art. 274 C. proc. civ. se va dispune obligarea recurentei pârâte la cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. M. S.A. Constanţa împotriva deciziei nr. 126 din 30 octombrie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă să plătească intimaţilor-reclamanţi V.I.C., V.A.M., V.C., V.R., V.M. şi V.V.A. suma de 10.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 213/2002. Civil. Revendicare si constatarea... | ICCJ. Decizia nr. 207/2002. Civil. Partaj bunuri comune. Recurs → |
|---|
