ICCJ. Decizia nr. 213/2002. Civil. Revendicare si constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare cumparare Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 213.
Dosar nr. 3437/2002
Şedinţa publică din 12 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 19 decembrie 2000 pe rolul Tribunalului Bucureşti, completată ulterior, reclamanta H.D. a chemat în judecată pe pârâţii D.M.S., G.C., S.C. C.I. SRL, S.C. GHCV 2000 SRL, pentru revendicarea terenului în suprafaţă de 4100 mp situat în Bucureşti, constatarea nulităţii absolute pentru fraudă la lege a contractelor succesive de vânzare a bunului de la D.M.S. către G.C., apoi de la acesta către S.C. C.I. SRL şi în continuare către S.C. GHCV 2000 SRL.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că terenul revendicat a aparţinut lui C.D., de la care a fost naţionalizat, iar ea este singura moştenitoare, calitate în care l-a revendicat de la stat, obţinând sentinţa civilă nr. 5298/1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 3, hotărâre în baza căreia s-a întocmit procesul-verbal de predare din 11 decembrie 2000. Pe teren însă, a constatat că bunul ce-i aparţine era ocupat de pârâtul G.C.
S-au depus în probaţiune mai multe înscrisuri, printre care sentinţa civilă nr. 5298/1999, pronunţată în dosarul nr. 13886/1997 al Judecătoriei sector 3, irevocabilă prin Decizia 1183/2000 a Curţii de Apel Bucureşti; sentinţa civilă 3521 din 6 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 3, pronunţată în dosarul nr. 13111/1999; adrese din care rezultă că terenul în cauză s-a găsit în detenţia S.C. T. A. S.A., care l-a închiriat către S.C. B.; contractele de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi la 13 iunie 2000, în noiembrie 2000 şi 8 decembrie 2000.
Prin sentinţa civilă nr. 1593 din 23 octombrie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă, a respins ca nefondată acţiunea, cu motivarea că reclamanta nu a făcut în condiţiile art. 1169 C. civ., dovada pretenţiilor.
În faţa instanţei de apel, s-au mai depus: certificat de moştenitor nr. 2588/1992 de pe urma defunctului C.D., decedat în 1985, moştenit de H.D.V.P., care a lăsat-o moştenitoare pe reclamantă, ca soţie supravieţuitoare, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 35093/1942 prin care C.D. a dobândit proprietatea asupra a 1,5 ha teren în comuna Dudeşti-Cioplea, cu vecinătăţile indicate.
Prin Decizia civilă nr. 232 din 16 mai 2002 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei, cu motivarea că sentinţa judecătorească obţinută de reclamantă în 1999 nu fusese intabulată în cartea funciară, astfel că actele ulterioare de vânzare-cumpărare nu s-au încheiat prin fraudă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta, care a invocat motivele de casare prevăzută de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
În esenţă, s-a susţinut că instanţa nu a analizat acţiunea în revendicare cu care a fost investită, nepronunţându-se asupra dovezilor administrate pentru dovedirea dreptului de proprietate al reclamantei. Cu privire la modul de soluţionare al celui de-al doilea capăt de cerere, s-a criticat Decizia pentru nelegalitate, dată cu neobservarea art. 28 din Legea nr. 7/1996 şi a principiilor ce guvernează frauda la lege.
S-a mai depus în probaţiune, ca act nou, motivarea sentinţei civile nr. 5398/1999 a Judecătoriei sectorului 3, irevocabilă la 29 martie 2000, precum şi o adresă de la Direcţia patrimoniu evidenţa proprietăţii şi cadastru din cadrul Primăriei Bucureşti.
Curtea din oficiu a solicitat spre consultare dosarul nr. 13111/1999 al Judecătoriei sectorului 3, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 3521 din 6 septembrie 2000, dosar ce nu a putut fi ataşat, fiind dispărut, conform comunicării preşedintelui acelei instanţe.
Prin note scrise reclamanta a solicitat să se constate inadvertenţe cu privire la terenul revendicat, raportate la actele de vânzare-cumpărare şi de alte două sentinţe (din 1994/1996) ale Judecătoriei sectorului 3, care vizează porţiuni învecinate de teren.
Recursul este fondat, urmând ca în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 314 C. proc. civ. să fie admis, cu consecinţa casării hotărârilor pronunţate şi a trimiterii cauzei pentru o nouă judecată la Judecătoria sectorului 3, conform art. 13 alin. (1) C. proc. civ., pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale; ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
În speţă, prin acţiunea precizată, reclamanta, care se pretinde proprietatea unui imobil în suprafaţă de 4100 mp, l-a revendicat de la pârâtul D.M.S. (care a obţinut o hotărâre judecătorească de dobândire prin uzucapiune, a unui imobil în zonă, în contradictoriu cu alte persoane), precum şi de la ceilalţi pârâţi, subdobânditori succesivi ai bunului, solicitând şi constatarea nulităţii contractelor, ca fiind încheiate cu fraudarea drepturilor ei.
Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au nesocotit principiul rolului activ al judecătorului, consacrat în textul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., neordonând probele necesare pentru aflarea adevărului în cauză, în primul rând o expertiză tehnică judiciară care, pe baza înscrisurilor prezentate de toate părţile litigante, să stabilească identitatea terenului şi în ce măsură pârâţii au încălcat dreptul de proprietate al reclamantei.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat astfel asupra principalului capăt al acţiunii – revendicarea – ci a făcut doar succinte referiri la inexistenţa unei fraude din partea pârâţilor, faţă de împrejurarea că reclamanta nu înscrisese în cartea funciară, pentru opozabilitate, hotărârea judecătorească prin care acţiunea sa în revendicare de la stat a bunului fusese admisă.
Cu privire la acest aspect, se constată întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa, prin raţionamentul său, ignorând dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, potrivit cu care sunt opozabile faţă de terţi fără înscriere în carta funciară, dreptul de proprietate şi alte drepturi reale dobândite prin hotărâri judecătoreşti.
Aşadar, soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere (strâns legat, de altfel, de capătul principal privind revendicarea) în mod nelegal s-a făcut prin referire la acest unic criteriu.
În realitate, după determinarea exactă a identităţii, localizării, vecinătăţilor terenului revendicat, instanţa trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor verificând şi eventuala fraudă la lege invocată, rezultată din modul de dobândire a dreptului de proprietate de către pârâtul D. (dosarul dispărut fiind în curs de reconstituire la Judecătoria sectorului 3), validitatea cauzei contractului prin care acesta a vândut vecinului său G.C. bunul în luna iunie 2000, ca şi cauza celorlalte contracte, încheiate în favoarea unor societăţi comerciale cu sediul la aceeaşi adresă cu a cumpărătorului G.
Astfel fiind, pentru considerentele arătate, văzând că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite în înţelesul art. 314 C. proc. civ., hotărârile pronunţate vor fi desfiinţate, impunându-se reluarea judecăţii în faţa instanţei de la locul situaţiunii imobilului, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, care s-a mai pronunţat, în alte dosare aflate în păstrarea ei, asupra dreptului de proprietate disputat şi în prezentul litigiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta H.D. împotriva deciziei civile nr. 232 A din 16 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, pe care o modifică în sensul că admite apelul declarat de aceeaşi reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1593 din 23 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată la Judecătoria sectorului 3.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 2277/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2125/2002. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
