ICCJ. Decizia nr. 2490/2002. Civil. Revendicare Decretul 92/1950 si constatare nulitate absoluta contract de vânzare- cumparare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2490
Dosar nr. 2071/2002
Şedinţa publică din 26 martie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 1 aprilie 1994 pe rolul Judecătoriei sectorului 5, reclamanta I.C. a chemat în judecată Consiliul local al municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate că este proprietara, prin succesiune de la soţul său I.N., a imobilului teren şi construcţie situat la nr. 80, greşit trecut în proprietatea statului prin naţionalizare.
În baza înscrisurilor depuse la dosar, Judecătoria sectorului 5, prin sentinţa civilă nr. 6996 din 4 noiembrie 1994, a admis acţiunea în revendicare, obligând pârâtul să-i lase liberă posesia şi proprietatea reclamantei.
S-a reţinut în esenţă că soţul reclamantei, fost funcţionar public, a construit casa prin venituri din muncă şi împrumuturi la bancă fiind astfel exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.
Sentinţa a fost atacată cu apel de pârât.
În faţa Tribunalului Bucureşti, la 11 octombrie 1995 s-a formulat de către L.A., chiriaş în imobil, cerere de intervenţie în interesul pârâtului.
Prin Decizia civilă nr. 1244 din 14 iunie 1996 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul şi cererea de intervenţie, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare. În esenţă, s-a reţinut în motivare că acţiunea a fost calificată de instanţă ca o acţiune în realizare, deşi din formularea acesteia rezultă că este acţiune în constatare.
În faţa Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti (investită în urma strămutării de la Judecătoria sectorului 5) C.D.(fiica reclamantei iniţiale, decedată pe parcursul procesului) a precizat acţiunea ca fiind în revendicare.
De asemeni, prin aceeaşi cerere, s-a cerut constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe parcursul judecării cauzei, între stat, reprezentat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin S.C. C. S.A. şi familia L.
Prin sentinţa civilă nr. 5348 din 29 mai 1998 Judecătoria sectorului 4 a respins ca nefondată acţiunea, cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada că era singura moştenitoare a fostului proprietar.
După depunerea copiei certificatului de moştenitor emis în anul 1982 de pe urma lui I.N., din care rezultă că reclamanta iniţială, ca soţie supravieţuitoare, era singura moştenitoare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 508 din 19 februarie 1999 a respins ca nefondat apelul reclamantei, reţinând că posesia intervenientului L. (care între timp a cumpărat de la stat imobilul) era mai bine caracterizată.
Recursul împotriva acestei decizii a fost soluţionat în urma strămutării de Curtea de Apel Alba, care prin Decizia civilă nr. 871 din 5 aprilie 2000 a admis recursul reclamantei, a casat Decizia nr. 508/1999 şi sentinţa civilă nr. 5348/1998 şi a trimis cauza la Tribunalul Alba pentru competentă soluţionare în primă instanţă, în raport cu valoarea obiectului cererii.
Pronunţându-se în primă instanţă, Tribunalul Alba a pronunţat sentinţa civilă nr. 124 din 13 iunie 2001, prin care a respins acţiunea şi a admis cererea de intervenţie.
În motivarea soluţiei s-a reţinut în esenţă că reclamanta a încercat să eludeze aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte, la data la care şi-a precizat acţiunea, imobilul fusese deja vândut intervenienţilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul din 4 februarie 1997.
Apelul împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 7/15 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Alba, care a schimbat-o, a admis în parte acţiunea, a constatat că imobilul construcţii şi teren aferent a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, a dispus restabilirea situaţiei anterioare în Registrul de transcripţiuni.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 41787/4 februarie 1997 încheiat între S.C. C. S.A. ca mandatar şi intervenienţii L.A. şi T., anulând încheierea de înscriere în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni.
A fost respins capătul de cerere privind predarea în deplină proprietate şi folosinţă a imobilului, formulată de reclamantă, precum şi cererea de intervenţie accesorie formulată de L.A., intimaţii fiind obligaţi şi la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Motivându-şi Decizia, Curtea de Apel Alba a reţinut în esenţă următoarele aspecte:
I.N., a fost economist, a construit din venituri proprii şi împrumut bancar-restituit, imobilul casă compusă din demisol, parter şi etaj şi un garaj cu parter şi etaj, bun de care în mod abuziv a fost deposedat de stat, deşi era exceptat de la naţionalizare, conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950.
Soţia supravieţuitoare a acestuia, I.C., a depus demersuri pentru recuperarea imobilului atât prin formularea acţiunii de faţă, cât şi prin cereri depuse la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, rămase nesoluţionate.
Faţă de împrejurarea că acţiunea a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, iar soţii L. au cunoscut despre existenţa litigiului şi cu toate acestea au cumpărat întregul imobil la 4 februarie 1997 de la stat, cu încălcarea art. 1 pct. 36 din HG nr. 11/1997, s-a constatat reaua-credinţă a acestora, motiv pentru care s-a admis cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
În temeiul art. 2 din OG nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţe s-a respins cererea reclamantei de intrare în posesia imobilului.
Cererea de intervenţie a fost respinsă, reţinându-se reaua-credinţă a intervenienţilor, care nu pot rămâne în proprietatea imobilului, dobândită prin fraudarea legii.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanta, pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii L.A. şi T.
Prin recursul său, încadrat generic în dispoziţiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ., reclamanta a criticat Decizia sub două aspecte: greşita respingere a capătului de cerere privind predarea imobilului în condiţiile în care intervenienţii nu invocaseră dispoziţiile OUG nr. 40/1999; greşita diminuare a cuantumului cheltuielilor de judecată cuvenite, care au fost de circa 100 milioane lei, iar nu doar de 4.990.000 lei.
Pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a solicitat casarea deciziei pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. S-a susţinut că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, cu referire la dispoziţia de anulare a înscrierii din Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, greşit stabilită, de vreme ce titlul statului nu era nul, imobilul cu 5 apartamente fiind corect naţionalizat de la autorul reclamantei. Sub un alt aspect, s-a susţinut că eronat a fost reţinută reaua-credinţă a cumpărătorilor, care încheiaseră contractul înainte ca reclamanta să-i cheme în judecată.
În recursul lor, neîncadrat în drept, intervenienţii L. au susţinut în esenţă următoarele: autorul reclamantei nu era exceptat de la aplicarea decretului de naţionalizare, datorită averii pe care o avea; reaua-credinţă a fost în mod eronat reţinută de instanţa de apel, care a ignorat probele ce dovedeau că adresându-se S.C. C. S.A., în vederea cumpărării, li s-a răspuns că reclamantei urmează a-i fi acordate despăgubiri; greşit au fost obligaţi prin hotărâre în temeiul chemării lor în judecată ca intervenienţi forţaţi, art. 57 C. proc. civ., nefiind aplicabil la speţă, întrucât ei nu pretindeau aceleaşi drepturi ca şi reclamanta.
Examinând recursurile formulate, precum şi dosarele ataşate, Înalta Curte constată că nici unul nu este fondat, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce urmează.
Cu privire la recursul reclamantei:
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din OUG nr. 40/1999, modificat prin Legea nr. 241/2001, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţate prin hotărâre judecătorească, proprietarul recunoscut în justiţie va încheia cu persoanele care au cumpărat locuinţa în baza Legii nr. 112/1995 şi care o ocupă efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani.
Dată fiind formularea imperativă a legii, care restrânge dreptul de folosinţă al proprietarului, instanţa de apel a avut temei, fără a încălca dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. să respingă cererea de predare imediată a imobilului către recurentă, având în vedere caracterul executoriu al deciziei pronunţate.
Nici cel de-al doilea motiv invocat de recurenta-reclamantă nu este fondat. Curtea de apel a motivat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, cu referire la actele justificative depuse.
Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are caracterul unui capăt de sine stătător, pretenţia urmând a fi dovedită potrivit regulilor generale ale art. 1169 C. civ.: „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească". Cum reclamanta a dovedit cu probe certe numai suma de 4.990.000 lei, corect instanţa de apel a limitat la aceasta cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi intimaţii.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi acesta este nefondat.
Deşi strict formal, Curtea de Apel Alba s-a pronunţat „ultra petita" atunci când a dispus restabilirea situaţiei anterioare în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, se constată că recurenta nu justifică un interes pentru susţinerea acestui motiv de recurs, în raport cu caracterul neconstitutiv de drepturi al înregistrării în acest regim de publicitate, rolul său fiind doar acela de opozabilitate.
Cu privire la pretinsele motive de nelegalitate ce vizează aplicarea decretului de naţionalizare, motiv comun al recurentului-pârât şi al recurenţilor - intervenienţi, se constată că instanţa de apel, printr-o atentă analiză a probelor a concluzionat că Decretul nr. 92/1950 a fost greşit aplicat la speţă, autorul reclamantei fiind funcţionar. Împrejurarea că în anexa acestui decret apar indicate 5 apartamente nu este de natură să conducă la o altă concluzie.
Astfel cum s-a demonstrat pe parcursul celor zece ani de judecată, imobilul a format o singură unitate locativă, construit de I.N. pentru familia sa. De altfel şi intervenienţii au cumpărat-o în întregime, tot pentru nevoile familiei lor.
Şi cel de-al treilea motiv al recursului pârâtului, comun cu unul dintre motivele invocate de intervenienţi, este nefondat.
Mai întâi se impune observaţia că aprecierea bunei sau relei-credinţe este o problemă de fapt, ce a format obiect al motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., text de lege ce a fost abrogat.
Pe baza probatoriului existent în dosar (cerere de intervenţie proprie formulată de familia L. la 11 octombrie 1995, anterior apariţiei Legii nr. 112/1995; demersurile aceleiaşi familii pentru cumpărarea întregului imobil, deşi era ocupat şi de alţi chiriaşi etc.) corect s-a constatat reaua-credinţă a cumpărătorilor.
Recursul intimaţilor este de asemeni nefondat.
Primele două motive au fost deja analizate anterior, fiind comune cu ale recurentului-pârât.
Cu privire la ultimul motiv de recurs, vizând greşita obligare a lor în temeiul art. 57 C. proc. civ., se constată că în mod corect instanţa de apel a calificat cererea formulată. Pe parcursul judecăţii cererii de revendicare formulată împotriva statului, familia L. (care formulase cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului) a cumpărat imobilul. Urmare a acestei stări, reclamanta şi-a extins acţiunea în contra acestora, solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului, corect admisă, conform considerentelor anterior expuse.
Ca atare, deşi formal au fost chemaţi ca intervenienţi forţaţi, corect instanţa de apel i-a calificat ca având calitatea procesuală de pârâţi.
Pentru aceste considerente, văzând că nici unul dintre recursuri nu este fondat, Înalta Curte va dispune, conform art. 312 C. proc. civ., respingerea recursurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta C.E.D., de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de intervenienţii L.A. şi L.T. împotriva deciziei nr. 7 A din 15 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 249/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2489/2002. Civil. Desfacere adoptie. Recurs → |
|---|
