CSJ. Decizia nr. 2643/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia Nr.2643 Dosar nr.3534/2002
Şedinţa publică de la 18 iunie 2003
S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr.955 din 19 iunie 2001 a Judecătoriei Hârlău.
La apelul nominal au lipsit atât intimata reclamantă M.E.cât şi intimatul pârât M.C..
Procedura completă.
Instanţa constată că pricina este în stare de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public susţine recursul în anulare.
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 8 mai 2001 reclamanta M.E.a chemat în judecată pe pârâtul M.C. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună împărţirea bunurilor comune pe care cei doi soţi le-au dobândit în timpul căsătoriei, reclamanta susţinând că are o cotă de contribuţie la achiziţionarea acestora în procent de 90%.
În motivarea acţiunii reclamanta a învederat că pârâtul M.C. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare
corporală din culpă, cu obligarea la plata de despăgubiri către partea civilă M.R.D. şi pe cale de consecinţă, pârâtul-debitor urmează să răspundă cu bunurile proprii în vederea acoperirii creanţei de 25.000 dolari S.U.A. Masa bunurilor de împărţit dobândită de soţi în timpul căsătoriei se compune din casă de locuit cu terenul aferent în suprafaţă de 125 mp., situat în Comunca Focuri, Judeţul Iaşi, în valoare de 25.000.000 lei, precum şi din bunuri mobile în valoare totală de 11.500.000 lei.
În cursul litigiului pârâtul M.C. a recunoscut că reclamanta a avut o contribuţie la dobândirea bunurilor comune în procent de 90%.
Investită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Hârlău, Judeţul Iaşi, prin sentinţa civilă nr.955 din 19 iunie 2001, a admis acţiunea formulată de reclamanta M.E.împotriva pârâtului M.C. şi a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei următoarele bunuri: casă de locuit, situată în Comuna Focuri, în valoare de 25.000.000 lei; autoturism Dacia 1300 în valoare de 6.000.000 lei; un frigider Artic în valoare de 1.500.000 lei; un congelator Artic în valoare de 1.000.000 lei.
Valoarea totală a masei bunurilor de împărţit este de 36.500.000 lei, reclamanta având o contribuţie de 90%, iar pârâtul de 10% la dobândirea acestor bunuri. S-a dispus ieşirea din indiviziune prin atribuirea tuturor bunurilor mobile şi imobile reclamantei, care a fost obligată la plata sumei de 3.650.000 lei cu titlu de sultă către pârât.
În motivarea sentinţei judecătoria a apreciat că sunt întrunite cerinţele art.33 alin.1 şi art.36 alin.2 din C.fam.
Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă la 12 august 2001, prin neexercitarea căii de atac a apelului.
Împotriva sentinţei dată de Judecătoria Hârlău, la data de 6 august 2002, în conformitate cu art.330 pct.2 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.138/2000 şi nr.59/2001, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie care a susţinut că hotărârea judecătorească atacată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o
soluţionare greşită a cauzei pe fond şi că, totodată, sentinţa este şi vădit netemeinică.
În dezvoltarea recursului în anulare s-a susţinut că instanţa a încălcat prevederile art.30-31 C.fam.şi art.5 din Decretul nr.32/1954, că a dat o valoare probatorie absolută mărturisirii judiciare pe care pârâtul a făcut-o cu privire la cota de contribuţie pe care reclamanta a avut-o la dobândirea bunurilor comune, procedeu care a avut ca scop fraudarea drepturilor creditorului M.R.D. şi că se impune reluarea judecăţii pentru a se stabili corect contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor şi pentru ca, pe cale de expertiză tehnică, să se determine valoarea de circulaţie a bunurilor supuse împărţelii judiciare.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art.30 C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă.
În virtutea prezumţiei de comunitate, instituită prin textul citat, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt bunuri comune de la data achiziţionării lor, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepţia celor primite prin acte cu titlu gratuit, care devin comune numai dacă dispunătorul a prevăzut expres sau neîndoielnic că vor fi comune, precum şi a bunurilor prevăzute de art.31 din C.fam., care sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ.
Calificarea unui bun al soţilor ca fiind comun sau propriu prezintă interes atât în relaţiile dintre soţi, cât şi faţă de cei de al treilea, deoarece, în cazul acţiunii de partaj a bunurilor comune, fiecare dintre soţi are – în principiu -, interesul să dovedească faptul că unele bunuri sunt proprii şi ca atare nu fac obiectul împărţelii.
Pe de altă parte, potrivit art.5 din Decretul nr.32/1954, în măsura în care caracterul de bun propriu nu rezultă din act juridic, dovada se poate face nu numai prin înscrisuri, ci şi prin martori ori prezumţii, prin mărturisire judiciară sau extrajudiciară, derogându-se de la dispoziţiile art.1191 şi art.1205 C.civ.. În ceea ce priveşte forţa probantă a mărturisirii, după abrogarea art.1200 pct.3 C.civ. (care considera mărturisirea judiciară ca o prezumţie legală ce face deplina dovadă în contra celui care a mărturisit), acest mijloc de probă a fost trecut în rândul dovezilor de drept comun, putând fi combătută prin orice alt mijloc de probă
admis de lege, iar judecătorul poate să înlăture motivat recunoaşterea unei părţi dacă din ansamblul probelor administrate în cauză îşi formează convingerea că mărturisirea respectivă nu corespunde adevărului.
Referitor la mărturisirea judiciară se impune a se distinge după cum aceasta constituie un fapt probator, caz în care urmează a fi privită ca valabilă sau reprezintă, ca în speţă, o renunţare parţială sau totală la comunitatea de bunuri, situaţie în care mărturisirea nu poate fi considerată decât nulă pentru că ea este contrară prevederilror art.30 C.fam.
Mai mult, s-a apreciat că, în cazul în care mărturisirea reprezintă o fraudă la lege sau la dreptul părţilor, întrucât unul din soţi recunoaşte unor bunuri comune calitatea de bunuri proprii ale celuilalt soţ, pentru a le sustrage de la executarea silită, ca urmare a condamnării pentru săvârşirea unei infracţiuni, o atare mărturisire nu poate fi considerată decât nulă.
În speţă, reclamanta a solicitat partajul bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei pe motiv că prin decizia penală nr.338 din 19 aprilie 2001 a Curţii de Apel Iaşi pârâtul M.C. a fost obligat să plătească părţii civile M.R.D. suma de 25.000 dolari S.U.A., sau echivalentul în lei, cu menţinerea măsurii sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, în vederea reparării pagubei săvârşite prin infracţiunea de vătămare corporală din culpă.
Pârâtul a recunoscut în timpul procesului că imobilul supus partajului este bun propriu al reclamantei, dobândit în timpul căsătoriei, dar cu bani primiţi de la părinţii acesteia, precum şi contribuţia majoră a soţiei la achiziţionarea bunurilor mobile dobândite în timpul căsătoriei, fără însă, ca mărturisirea să fie susţinută de probe pertinente şi concludente care să confirme această stare de fapt.
Singurul act depus la dosarul cauzei, respectiv adeverinţa nr.1165 din 10 iunie 2001 a Primăriei Comunei Focuri, prin care se precizează că părţile figurează în registrul agricol cu o casă de locuit şi terenul aferent în suprafaţă de 125 mp., precum şi cu un autoturism marca Dacia 1300, nu este de natură să confirme pretenţiile reclamantei cu privire la contribuţia
sa majoră la dobândirea acestor bunuri. Din contră, înscrisul întăreşte convingerea, ignorată de instanţa de judecată, că bunurile au fost achiziţionate în timpul căsătoriei prin contribuţia ambilor soţi, fiind, ca atare, bunuri comune.
Întinderea drepturilor soţilor se stabileşte în raport de contribuţia fiecăruia la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei, soţii neavând un drept stabilit de la început asupra unei cote din bunurile comune, fiind astfel necesară administrarea de probe prin care să se determine aportul fiecăruia la dobândirea lor. În lipsa altor probatorii din care să rezulte că unul dintre soţi a avut o contribuţie mai mare la achiziţionarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, se prezumă că ambii soţi au avut contribuţii egale şi deci împărţirea acestor bunuri urmează a se face, de asemenea, în părţi egale.
În cauză, este fără putinţă de tăgadă că, mărturisirea judiciară obţinută în cursul judecăţii prin interogatoriul luat pârâtului M.C. (fila 11 dosar de fond), a avut ca scop fraudarea drepturilor creditorului M.R.D.deoarece, nu s-a administrat nici o altă probă, care să confirme cota de constribuţie a reclamantei la dobândirea bunurilor comune în procent de 90%.
Faţă, de cele ce preced, recursul în anulare se priveşte ca fondat şi urmare a admiterii lui, va fi casată sentinţa Judecătoriei Hîrlău, cu consecinţa reluării judecăţii şi a refacerii partajului judiciar în vederea stabilirii, pe bază de dovezi, a contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune. Întrucât la efectuarea partajului şi la întocmirea loturilor se ia în considerare valoarea de circulaţie a bunurilor supuse împărţelii şi nu valoarea lor de achiziţie, în rejudecare, instanţa de trimitere are a se preocupa de administrarea unor expertize tehnice de specialitate pentru stabilirea valorii actuale a bunurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Primarul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr.955 din 19 iunie 2001 a Judecătoriei Hârlău, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3149/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1400/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
